ICCJ. Decizia nr. 64/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 22 decembrie 2008 sub nr. 49287/3/2008, reclamanta SC P.E. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A. SA la plata sumei de 179.928 lei reprezentând despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 3814 din 6 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta nu este îndreptățită să solicite pârâtei plata despăgubirii deoarece nu și-a nerespectat obligația contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare al autoturismului.
Această situație este imputabilă reclamantei deoarece, cunoscând prevederile contractului și implicit și prevederile art. 4 lit. V), deținătorul autoturismului ar fi trebuit să manifeste diligență în ceea ce privește păstrarea acestor documente. Or, astfel cum rezultă din declarația dată în fața organelor de poliție de M.A.D., administratorul reclamantei (f41-43) acesta a lăsat certificatul de înmatriculare în interiorul mașinii, făcând posibilă sustragerea acestuia în noaptea 18 iulie 2008 - 19 august 2008.
S-a reținut că art. 4. lit. V) nu constituie o clauză abuzivă deoarece aceasta este în mod evident inserată în scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului în a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului autoturismului, știut fiind că posesia certificatului de înmatriculare creează prezumția că cel care îl deține circulă cu acesta în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată în situația în care cel care a sustras autoturismul deține și certificatul de înmatriculare asupra sa.
Prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V) reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în situația în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare, existența acestei clauze, obligatorii potrivit art. 969 C. civ., impunând concluzia respingerii cererii formulate reclamante.
Prin decizia comercială nr. 64 din 2 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă SC P.E. SRL împotriva sentinței mai sus menționate.
Instanța de apel a reținut ca potrivit dispozițiilor contractului de asigurare încheiat între părți, nu sunt cuprinse în asigurare și deci nu se acordă despăgubiri pentru cazul în care asiguratul nu depune la asigurător sau la poliție, concomitent cu avizarea furtului autovehiculului următoarele:
- originalele certificatului de înmatriculare/autorizației de circulație provizorie (în cazul vehiculelor înmatriculate provizoriu) și a cărții de identitate a autovehiculului, emise înainte de producerea furtului;
- toate rândurile de chei originale ale autovehiculului precum și toate telecomenzile aferente, care au fost declarate de către asigurat la încheierea contractului.
S-a mai reținut că, potrivit art. 968 C. civ., contractul reprezintă legea părților și ca atare reclamanta la momentul semnării acestui contract și-a declarat acordul cu toate clauzele sale.
Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele legale ale forței majore și că tribunalul în mod corect a reținut faptul că prevederile art. 4 lit. V) nu ar constitui o clauză abuzivă, deoarece aceasta este în mod evident inserată în scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului, știut fiind că posesia certificatului de înmatriculare creează prezumția că cel care îl deține circulă cu autovehiculul în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată în situația în care cel care a sustras autoturismul deține și certificatul de înmatriculare asupra sa.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC P.E. SRL Lehliu Gară, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susține, invocând art. 969 C. civ., că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic a respins cererea, motivând hotărârea prin aceea că societatea SC P.E. SRL nu și-a respectat obligația contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare al autovehiculului, fapt ce ar atrage incidența art. 4 lit. V) din Condițiile Generale de Asigurare și ar justifica astfel refuzul intimatei de a plăti despăgubirea.
Mai critică recurenta decizia comercială sub aspectul că în mod greșit instanța a invocat art. 968 C. civ., articol care în opinia sa reglementează o cu totul altă instituție de drept.
Consideră că atât sentința instanței de fond cât și decizia instanței de apel sunt netemeinice și nelegale și pe cale de consecință ele trebuie desființate, urmând ca prin rejudecarea cauzei cererea să le fie admisă, având în vedere următoarele considerente juridice:
Cele două instanțe, în motivarea hotărârilor pronunțate, pornind de la o premiză greșită, absolutizează prevederile art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat între părți, fără a observa că în contract există clauze abuzive, deci nelegale, clauze care ar fi trebuit să fie sancționate după cercetarea situației de fapt. Cum se poate să nu fie sancționată clauza privind obligația depunerii certificatului de înmatriculare atunci când o persoană fizică sau juridică se află în imposibilitatea de face acest lucru datorită unei situații asimilate forței majore respectiv furtul acestui document?
Mai susține recurenta că, cele doua instanțe pentru a-și susține teoria negării unei situații de forță majoră, una acceptă iar cealaltă invocă prezumții nelegale și fără suport juridic, prezumții care apar cel puțin ca niște inovații dacă nu chiar ca invenții de drept.
Astfel, în motivarea celor două hotărâri situația privind furtul concomitent al certificatului de înmatriculare și al autovehiculului "este imputabilă reclamantei, deoarece, cunoscând prevederile art. 4 lit. V), deținătorul autoturismului ar fi trebuit să manifeste diligență în ceea ce privește păstrarea acestor documente" și că "nu se poate aprecia că art. 4 lit. V) ar constitui o clauză abuzivă, deoarece aceasta este înserată în mod evident în scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului în a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului autoturismului".
Mai critică recurenta și prezumția instanței că, în orice condiții prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V), reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în cazul în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare, mai ales că în contract nu se face referire la locul unde ar fi trebuit păstrat certificatul de înmatriculare.
Recurenta apreciază că, în situația în care o astfel de referire la modul de păstrare a certificatului de înmatriculare nu a fost prevăzută în contract, atâta timp cât asigurătorul nu a adus la cunoștință asiguratului cerințele sale privind acest lucru fie printr-o adresă directă fie prin emiterea unor instrucțiuni de aplicare sau ceva similar nu poate invoca faptul că nu au fost îndeplinite obligațiile contractuale, așa cum în mod greșit au reținut ambele instanțe, neținând cont de faptul că asiguratorul trebuia sancționat pentru aceste lipsuri și nu asiguratul.
Mai critică recurenta atât hotărârea instanței de fond cât și a instanței de apel pentru faptul că, pe lângă faptul că absolutizează prevederile art. 969 C. civ. și ignoră instituția forței majore, interpretează eronat prevederile acestui text de lege. Astfel susține recurenta că i-a fost respinsă cererea de către cele doua instanțe, acestea apreciind situația de fapt sub un singur aspect și anume faptul că deoarece nu au fost depuse odată cu avizarea și certificatul de înmatriculare în original, nu ar fi respectat prevederile contractuale (art. 969 C. civ.), de asemenea neavând în vedere nici faptul că certificatul de înmatriculare a fost furat, situație avizată de ea în termenul legal de 2 zile, conform capitolului XII art. 26 lit. d) din polița de asigurare.
învederează recurenta că a respectat întocmai contractul, respectând dealtfel prevederile art. 969 C. civ. și nu intimata, cum în mod eronat au reținut ambele instanțe.
Recurenta, prin motivele de recurs formulate, invocă H.G. nr. 610/1992, singurul act normativ care reglementează cu exactitate că identitatea autovehiculului este cartea de identitate a autovehiculului și nu certificatul de înmatriculare, hotărâre care a fost omisă de celelalte instanțe.
Mai învederează recurenta că ambele instanțe, au făcut abuz de drept, judecând cauza și motivând hotărârile pe o clauză abuzivă din contract, clauză care în opinia sa a fost eliminată la nivel național, ca fiind ilegală, anterior judecării cauzei, întrucât, Capitolul III “Excluderi și condiții generale de Asigurare “al poliței de asigurare, fusese eliminat, prevederile sale fiind declarate ca fiind abuzive și ilegale, urmare a demersurilor OPC.
în concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza în fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată în fața instanței de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susținerilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile incidente în speță, precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele:
Susținerea recurentei conform căreia prevederea din contractul de asigurare cu privire la obligația sa de a depune, odată cu avizarea daunei, certificatul de înmatriculare al autoturismului este abuzivă nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.
Aceasta deoarece contractul de asigurare este un contract de adeziune, ce conține o clauză negociată, în sensul că asiguratul poate opta, față de această prevedere, să încheie sau să nu încheie contractul, or, asiguratul, în speță, reclamanta încheind contractul în această formă, din momentul semnării acestuia și-a declarat acordul cu toate clauzele sale, obligația contestată de recurenta-reclamantă fiind expres prevăzută, - contrar susținerilor sale.
Totodată, se constată că prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V) din cap. III - Excluderi din Condițiile Generale de Asigurare, reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului autoturismului în situația în care nu prezintă asigurătorului originalul certificatului de înmatriculare.
Față de împrejurările mai sus menționate în mod evident nu se poate vorbi despre o premisă greșită, prin absolutizarea prevederilor art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat între părți, fără a observa că acesta conține clauze abuzive, nelegale, de la care ar fi pornit cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză, în motivarea hotărârilor, ci dimpotrivă, se constată că instanțele au făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale invocate la contractul încheiat de părți.
Pe de altă parte, nu se poate aprecia că ne-am afla în prezența unei clauze abuzive, atât timp cât această clauză a fost inserată în scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului de a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului, în contextul în care există prezumția că deținătorul certificatului de înmatriculare circulă cu autovehiculul în mod legal și, de asemenea, cât din experiența acumulată în materia asigurărilor, rezultă că recuperarea unui autoturism este mult îngreunată în situația în care cel care a sustras autoturismul deține și certificatul de înmatriculare asupra sa.
Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a ignorat situația de forță majoră în care s-a aflat reclamanta și anume că ea nu a putut depune certificatul de înmatriculare de vreme ce acesta a fost furat odată cu autoturismul nu poate fi primită, întrucât nu poate fi vorba despre forță majoră, respectiv despre producerea unei situații imprevizibile și de neînlăturat, atât timp cât furtul certificatului de înmatriculare putea fi evitat prin nelăsarea acestuia în autoturism.
Referitor la susținerea recurentei-reclamante că nu ar fi obligată să depună certificatul de înmatriculare, pentru că și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 26 lit. d) din contractul de asigurare este de remarcat că ne aflăm în prezența a două obligații distincte și anume, cea de la art. 26 lit. d) este aplicabilă în situația pierderii sau furtului acestuia, iar cea de la art. 4 lit. V) se referă exclusiv la furtul autoturismului, situații ce nu pot fi confundate.
Tot astfel, este adevărat că potrivit H.G. nr. 610/1992 singurul act care atestă identitatea autovehiculului este cartea tehnică a acestuia și nu certificatul de înmatriculare, dar în speță, nu s-a pus problema identități autoturismului furat, ci a depunerii certificatului de înmatriculare în vederea acordării despăgubirilor.
în fine, cât privește referirile recurentului la demersurile efectuate la OPC, pentru a pune în evidență caracterul abuziv al prevederii din contractul de asigurare, în discuție, se constată că acestea nu au fost demonstrate în speță, iar pe de altă, exced prezentei cauze.
în consecință, față de cele mai sus arătate, reținându-se că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta a fost menținută ca fiind legală și s-a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 521/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 331/2011. Comercial → |
|---|
