Acțiune în anularea hotărârilor arbitrale. Sentința 54/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
SENTINȚA COMERCIALĂ NR. 54
Ședința publică de la 13.03.2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cosmin Horia Mihăianu
JUDECĂTOR 2: Lucica Elena Andrei
Pe rol soluționarea acțiunii în anulare formulată de petenta ROMÂNIA, împotriva sentinței arbitrale nr. 123/30.05.2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 10/2006, în contradictoriu cu intimata AGROINDUSTRIALA BÂRSA, reprezentată prin lichidator
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, întrucât nu sunt alte cereri de formulat și nici alte probe de administrat, iar petenta a solicitat judecata în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține, spre soluționare.
CURTEA
Asupra acțiunii în anulare de față, constată următoarele:
Prin sentința arbitrală nr. 123/30.05.2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă AGROINDUSTRIALA BÂRSA, prin lichidator judiciar, împotriva pârâtei-reclamante, care a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 136.409,48 lei, reprezentând contravaloare chirie și utilități aferente perioadei august-septembrie 2004 și ianuarie-iunie 2005 și a sumei de 12.756,35 lei - cheltuieli de arbitrare; de asemenea, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și s-a constatat încetarea de drept, începând cu data de 25.07.2005, a contractului de închiriere și depozit /10.08.2002, a convenției /10.02.2002 și a promisiunii de vânzare-cumpărare /10.02.2002, reclamanta-pârâtă fiind obligată la plata cheltuielilor de arbitrare, în sumă de 1.800 lei. Au fost respinse capetele de cerere reconvențională prin care pârâta-reclamantă a solicitat să se constate că pentru suma de 58.134,49 lei pretinsă de reclamanta-pârâtă cu titlu de chirie și utilități aferente anului 2004 operat compensarea, să se constate că a operat compensarea sumei de 78.275 lei pretinsă de reclamanta-pârâtă cu titlu de chirie și utilități pentru perioada ianuarie-iunie 2005 cu suma de 92.113,72 lei, reprezentând rata III din valoarea investițiilor, să fie obligată reclamanta-pârâtă, prin lichidator, la executarea obligațiilor contractuale, în sensul efectuării formalităților contabile pentru înregistrarea compensării în evidențele contabile ale ambelor părți, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere și să fie obligată reclamanta-pârâtă, prin lichidator, la înscrierea pârâtei-reclamante în tabelul definitiv al creditorilor cu creanța stabilită în urma scăderii sumelor supuse compensării; de asemenea, a fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere reconvențional prin care pârâta-reclamantă a solicitat să fie obligată reclamanta-pârâtă la efectuarea tuturor formalităților și demersurilor necesare rectificării cărții funciare nr. 7258 localității, în sensul înscrierii în cartea funciară a suprafeței reale a imobilului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea din data de 25.08.2005 pronunțată de judecătorul-sindic, în dosarul nr. 140/F/2002 a Tribunalului Brașov, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației; totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să complinească onorariul expertului desemnat în cauză.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța arbitrală a apreciat că problema juridică esențială este aceea dacă, și dacă da, în ce condiții, a intervenit compensarea creanțelor părților. În acest sens, Tribunalul arbitral a reținut că raporturile contractuale intervenite între părți presupuneau un mecanism convențional de compensare, acesta fiind stabilit prin una dintre anexele încheiate la data de 12.01.2004 la contractul de închiriere și depozit /10.08.2002, potrivit căreia "la finele fiecărui an contractual se va face compensarea facturii de avans lucrări amenajare-modernizare cu cele 12 facturi de chirie și depozitare; partea care rămâne datoare în urma compensării are obligația de plată în 5 zile de la data compensării". Cum acestea sunt ultimele modificări agreate de părți în ceea ce privește mecanismele de plată și decontare stabilite prin contractul de închiriere și depozit /10.08.2002, Tribunalul arbitral a apreciat că eventualele compensări la nivelul anilor 2004 și 2005 urmau să țină seama de aceste prevederi contractuale.
Reținând că părțile au agreat un mecanism de compensare și de socotire la nivel anual, instanța arbitrală a constatat că eventuala compensare dintre părți la nivelul anului 2004 urma a avea loc în 2005, cea aferentă anului 2005 - în 2006
Pe de altă parte, a mai fost constatată incidența unor norme legale speciale, aplicabile operațiunilor de compensare și înregistrărilor contabile aferente (OUG nr. 77/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 211/2001 și nr.HG 685/1999), dar și faptul că părțile nu au parcurs procedurile instituite de aceste acte normative.
Raportându-se exclusiv la prevederile contractuale dintre părți, Tribunalul arbitral a reținut că deschiderea procedurii falimentului reclamantei-pârâte, la data de 24.11.2004, a limitat situațiile de compensare posibile numai la cele de compensare legală, în condițiile art. 54 din Legea nr. 64/1995. Or, cum caracterul cert al creanțelor se stabilea la sfârșitul fiecărui an, deschiderea procedurii falimentului față de reclamanta-pârâtă la data de 24.11.2004 nu a mai făcut posibilă desocotirea părților la nivelul anului 2004 și cu atât mai puțin la nivelul anului 2005, astfel încât eventualele creanțe ale pârâtei-reclamante ar fi trebuit să facă obiectul procedurii colective instituite de Legea nr. 64/1995. În această ordine de idei, instanța arbitrală a constatat că pârâta-reclamantă a solicitat înscrierea sa în tabelul creditorilor, cu întreaga valoare a investițiilor realizate, valoare care a fost acceptată întocmai de lichidator.
Având în vedere aceste considerente, omologând raportul de expertiză efectuat, Tribunalul arbitral a considerat îndreptățită cererea de arbitrare a reclamantei-pârâte, astfel cum ea a fost modificată, prin renunțarea la cel de-al doilea capăt de acțiune și, ca o consecință, a respins capetele nr. 2-5 din cererea reconvențională.
Pe de altă parte, Tribunalul arbitral a admis primul capăt de cerere al cererii reconvenționale, reținând că la data de 25.07.2005 a intervenit contractul de vânzare-cumpărare al fermei 1, ceea ce face să opereze încetarea de drept a contractului de închiriere și depozit /10.08.2002, a convenției /10.02.2002 și a promisiunii de vânzare-cumpărare /10.02.2002, ca efect al confuziunii.
Instanța arbitrală a calificat cererea prin care pârâta-reclamantă a solicitat să fie obligată reclamanta-pârâtă la efectuarea tuturor formalităților și demersurilor necesare rectificării cărții funciare nr. 7258 localității, în sensul înscrierii în cartea funciară a suprafeței reale a imobilului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea din data de 25.08.2005 pronunțată de judecătorul-sindic, în dosarul nr. 140/F/2002 a Tribunalului Brașov, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 1.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației ca fiind una care tinde la rectificarea cărții funciare și, evocând prevederile art. 33 alin. 4 din Legea nr. 7/1996, a apreciat că o asemenea cerere nu poate fi supusă arbitrajului, ea fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești de drept comun, motiv pentru care a procedat la respingerea sa, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe arbitrale, ROMÂNIA a formulat, în termen legal, acțiune în anulare.
În motivare, petenta a arătat că litigiul dintre părți nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, că Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, dar și că hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii; au fost invocate, astfel, motivele prevăzute de art. 364 lit. a), c) și i) proc.civ.
În dezvoltarea primului motiv invocat, petenta a citat dispozițiile art. 340.proc.civ. și a arătat că, întrucât la data introducerii acțiunii, reclamanta se afla în faliment, litigiul nu mai putea fi soluționat pe calea arbitrajului, întrucât legea nu mai îngăduie ca asupra drepturilor să se tranzacționeze. Mai mult decât atât, petenta a mai arătat că societatea intimată a intrat în procedura colectivă prevăzută de Legea nr. 64/1995 încă din data de 05.06.2002, așa încât la data încheierii convenției arbitrale, ea nu mai avea capacitate de exercițiu deplină, în sensul art. 340.proc.civ. întrucât fusese numit un administrator judiciar, iar contractul în care a fost inserată clauza compromisorie nu fusese semnat de către administratorul judiciar, nici aprobat de judecătorul-sindic ori de adunarea generală a creditorilor.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv, petenta a precizat că, deși prin clauza compromisorie, părțile au stabilit ca tribunalul arbitral să fie constituit din doi arbitri, acesta a fost alcătuit din trei arbitri, fără ca vreunul dintre aceștia să se conformeze prevederilor art. 349 și 350.proc.civ. astfel încât nici una dintre părți nu a fost înștiințată de numirea supraarbitrului și de acceptarea însărcinării de către acesta, motiv pentru care petenta a afirmat că nu a putut pune în discuție problema componenței tribunalului arbitral în termenul prevăzut de art. 35812.proc.civ. întrucât a luat cunoștință de compunerea instanței arbitrale (în sensul existenței supraarbitrului) după prima zi de înfățișare, singura cale rămasă la dispoziție fiind acțiunea în anulare.
În dezvoltarea ultimului motiv invocat, petenta a arătat, în primul rând, faptul că sentința arbitrală a fost dată cu încălcarea prevederilor și principiilor imperative referitoare la calitatea procesuală activă.
În acest context, au fost citate dispozițiile art. 72 și cele ale art. 74 alin. 2 din nr.OUG 86/2006, petenta subliniind faptul că intimata își putea desfășura activitatea, în vechea formă de organizare, doar până la data de 31.12.2006, iar după acest moment, în condițiile neefectuării opțiunii prevăzute de lege, nu mai putea derula activități de practician în insolvență, astfel încât nu mai avea calitate procesuală activă la data soluționării cauzei de către instanța arbitrală.
Pe de altă parte, petenta a arătat că, potrivit Legii nr. 85/2006, calitatea procesuală activă în acțiunile de tipul celei ce face obiectul prezentei cauze o are lichidatorul, iar nu societatea aflată în faliment; însă, în speță, instanța arbitrală a soluționat cauza în contradictoriu cu societatea aflată în faliment, care nu numai că nu avea calitate procesuală activă, dar nici capacitate procesuală începând cu data intrării în faliment.
În al doilea rând, petenta a mai afirmat că sentința arbitrală a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 67 și 68 din Legea nr. 64/1995, precum și cele ale art. 969 și 970.civ.
După ce a expus situația de fapt, petenta a citat dispozițiile art. 67 alin. 1 și 4 din Legea nr. 64/1995 și a afirmat că cele trei contracte care guvernează raporturile dintre părți nu pot fi interpretate separat. Pe de altă parte, petenta a mai susținut că inclusiv ulterior datei de 24.11.2004, când împotriva intimatei a fost deschisă procedura falimentului, părțile au continuat executarea contractelor, o dovadă în acest sens fiind ordinele de compensare pe care le-au semnat. Totodată, afirmând că până la data la care lichidatorul a inițiat negocierea cuantumului chiriei, cele trei contracte fuseseră executate în proporție de două treimi, petenta a precizat, evocând prevederile art. 67 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, că ele nu mai puteau fi denunțate. De asemenea, în condițiile în care bunurile înțelese ca investiții în imobilul închiriat sunt imobile prin destinație, petenta, citând dispozițiile art. 67 alin. 4 din Legea nr. 64/1995, a susținut că intimata îi datora prețul vânzării. Cum, însă, lichidatorul și-a declarat intenția de a menține contractul de închiriere, dar cu condiția ca operațiunea de compensare să nu se mai producă, petenta a arătat că se încalcă prevederile legale și contractuale, deoarece această situație se constituie, practic, într-o încercare de modificare unilaterală a contractului, deși lichidatorul nu are, legal, decât două opțiuni - fie cea de menținere a contractului, fie de denunțare. În măsura în care, însă, lichidatorul a optat pentru executarea contractului, petenta a afirmat că acesta trebuie să-l execute întocmai, fapt ce presupune și efectuarea operațiunilor de compensare.
, în concluzie, că tribunalul arbitral și-a însușit concluziile lichidatorului, validând astfel atitudinea unei părți contractante, care decide în mod unilateral ce obligații își respectă și pe care le ignoră, petenta a solicitat anularea sentinței arbitrale, susținând că aceasta încalcă prevederile imperative ale art. 969 și 970.civ. dar și cele ale art. 67 din Legea nr. 64/1995.
La data de 15.10.2007, în calitate de lichidator al AGROINDUSTRIALA BÂRSA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.
Analizând actele dosarului și sentința arbitrală a cărei anulare se solicită, prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Litigiul dintre părți a fost înregistrat inițial, la data de 28.09.2005, pe rolul Tribunalului Brașov - Secția Comercială și de contencios Administrativ și Fiscal, care, în urma invocării de către pârâta-reclamantă (petenta din prezenta acțiune în anulare) a clauzei compromisorii cuprinse în contractul de închiriere și depozit /10.08.2002, a pronunțat sentința civilă nr. 943/C/22.11.2005, prin care și-a declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
În susținerea primului motiv invocat, respectiv non-arbitrabilitatea litigiului, petenta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta-intimată se afla deja în procedura falimentului, ceea ce face ca litigiul ce purta asupra drepturilor pe care le invoca să nu poată fi soluționat pe calea arbitrajului, dar și faptul că, la data încheierii convenției arbitrale, împotriva reclamantei-intimate se deschisese procedura colectivă reglementată la acea dată de Legea nr. 64/1995, fapt ce o lipsea de capacitatea deplină de exercițiu; în acest context, s-a invocat nesemnarea convenției de administratorul judiciar, dar și neaprobarea sa de către judecătorul-sindic sau comitetul creditorilor.
O asemenea susținere nu poate fi, însă, primită.
Deși, din cuprinsul acțiunii în anulare, pare să rezulte că petenta înțelege să invoce exclusiv motivele prevăzute de art. 364 lit. a), c) și i) proc.civ. examinarea de detaliu a primului motiv invocat conduce la concluzia că petenta are în vedere și ipoteza reglementată de art. 364 lit. b) proc.civ.
Potrivit art. 340.proc.civ. "Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție".
Acest articol stabilește atât persoanele care au dreptul de a încheia o clauză compromisorie (cele care au capacitate deplină de exercițiu), cât și domeniul arbitrabilității (litigiile patrimoniale, în afara celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se tranzacționa).
Cu referire la cel de-al doilea aspect, Curtea constată că simpla începere a procedurii colective împotriva reclamantei-intimate nu face ca litigiul dintre părți să fie non-arbitrabil. În această ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că părțile au inclus clauza compromisorie în art. 4.4 din contractul de închiriere și depozit /10.08.2002. Cum lichidatorul a înțeles să nu denunțe contractul, menținerea acestuia implică și asumarea clauzei compromisorii, ceea ce face litigiul să fie susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, cu atât mai mult cu cât litigiile de natură contractuală dintre debitor și terți sunt în afara competenței exclusive a instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește susținerea petentei, potrivit căreia la data încheierii clauzei compromisorii, împotriva intimatei-reclamante se deschisese deja procedura reorganizării judiciare și a falimentului, reglementată de Legea nr. 64/1995, fapt care o lipsea de capacitatea deplină de exercițiu, Curtea constată că prin sentința civilă nr. 175/SIND din data de 05.06.2002, Tribunalul Brașov - Secția Comercială și de Contencios Administrativ a respins contestația debitoarei AGROINDUSTRIALA BÂRSA, procedând la deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului împotriva acesteia. Trebuie precizat că prin această sentință, debitoarei (intimată în prezentul dosar) nu i s-a ridicat dreptul de administrare, ceea ce a făcut ca mandatul administratorului statutar și al celui judiciar să coexiste.
Pe de altă parte, desemnarea prin aceeași sentință a unui administrator judiciar căruia îi reveneau atribuțiile stabilite prin art. 18 din Legea nr. 64/1995 (în numerotarea textelor în forma ulterioară republicării legii din anul 1999), nu duce la concluzia că debitoarei i s-a ridicat dreptul de administrare concomitent cu acordarea conducerii în tot a activității administratorului judiciar, întrucât, deși art. 18 lit. c) prevedea, ca atribuție a acestuia, conducerea în tot sauîn partea activității debitorului, judecătorul-sindic nu a precizat pentru care dintre cele două variante optează.
Încercând să demonstreze faptul că la data deschiderii procedurii colective, 05.06.2002, intimatei i-a fost ridicat dreptul de administrare, petenta a afirmat că la acel moment erau incidente dispozițiile nr.OG 38/2002, dar Curtea va înlătura o asemenea susținere, constatând că, în conformitate cu art. II, ordonanța invocată de petentă a intrat în vigoare după 180 de zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea Cum nr.OG 38/2002 a fost publicată în Of. nr. 95/02.02.2002, rezultă că la data pronunțării sentinței civile nr. 175/05.06.2002 a Tribunalului Brașov, dispozițiile ordonanței nu intraseră în vigoare, procedura urmând a se supune dispozițiilor Legii nr. 64/1995 în forma anterioară modificărilor aduse prin nr.OG 38/2002, potrivit art. IV alin. 1 al ordonanței.
Prin urmare, Curtea constată că la data de 10.08.2002, când părțile au încheiat contractul care cuprindea clauza compromisorie, intimatei nu i se ridicase dreptul de administrare și nici nu intrase în faliment, ceea ce făcea să aibă în continuare capacitate deplină de exercițiu, așa încât clauza compromisorie a fost încheiată de părți cu deplină capacitate, fără a fi nevoie să fie validată de către administratorul judiciar sau supusă aprobării judecătorului-sindic ori comitetului creditorilor.
De asemenea, mai reține că litigiul dintre părți are caracter patrimonial și nu privește drepturi asupra cărora părțile n-ar putea tranzacționa, așa încât el poate aparține domeniului arbitrabilității, independent de faptul că, la data soluționării sale, reclamanta-intimată se afla în procedura colectivă.
Aspectele reținute mai sus demonstrează netemeinicia primului motiv al acțiunii în anulare.
În al doilea rând, petenta a invocat faptul că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală.
Examinând acest motiv, Curtea constată că, potrivit clauzei înscrise în art. 4.4 din contractul de închiriere și depozit /10.08.2002, părțile au stabilit că orice dispută izvorâtă din sau în legătură cu acest contract urma a fi rezolvată definitiv conform de ale Camerei de Comerț și Industrie a României,de către doi arbitri,desemnați în concordanță cu numitele Reguli.
procedura reglementată de art. 22 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, fiecare parte a numit câte un arbitru și câte un arbitru supleant.
Pe de altă, așa cum rezultă din procesul-verbal aflat la fila 69 din volumul I al dosarului arbitral, la data de 02.03.2006, cei doi arbitri au ales, în vederea îndeplinirii misiunii de supraarbitru, pe D-na, procesul verbal menționând că desemnarea s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 23 din Regulile de procedură arbitrală.
Prima înfățișare a părților în fața instanței arbitrale a avut loc la data de 21.03.2006, când petenta-pârâtă a fost reprezentată de către Dl. avocat. La acea dată, pricina a fost amânată, datorită imposibilității constituirii tribunalului arbitral, întrucât arbitrul desemnat de către intimata-reclamantă, Dl., nu s-a putut prezenta. Cu acea ocazie, Curtea notează faptul că instanța arbitrală a fost compusă doar din D-na, în calitate de supraarbitru și din Dl., în calitate de arbitru.
Prin urmare, în ședința din data de 21.03.2006, avocatul petentei-pârâte luase cunoștință de împrejurarea existenței unui supraarbitru.
Cu toate acestea, nici la acel termen, nici la cel acordat, 06.04.2006, petenta-pârâtă nu a înțeles să ridice nici o excepție privind constituirea tribunalului arbitral.
Potrivit art. 35812alin. 1.proc.civ. "Orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale,constituirea tribunalului arbitraI,limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de înfățișare trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt".
Rezultă, așadar, că în condițiile în care petenta-pârâtă nu a invocat nelegalitatea constituirii tribunalului arbitral până la primul termen de înfățișare, deși luase cunoștință de împrejurarea desemnării unui supraarbitru, ea nu mai poate invoca acest aspect, așa încât nici motivul prevăzut de art. 364 alin. 1 lit. c) proc.civ. nu este incident.
Ultimul motiv invocat de către petentă, pe care aceasta l-a încadrat în art. 364 alin. 1 lit. i) proc.civ. a fost argumentat atât prin referire la o pretinsă încălcare a dispozițiilor imperative legale vizând calitatea procesuală activă, cât și raportat la eventuala încălcare a art. 969, 970.civ. și a art. 67 și 68 din Legea nr. 64/1995.
Cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor referitoare la calitatea procesuală activă, petenta a arătat că își putea desfășura activitatea, în vechea formă de organizare, doar până la data de 31.12.2006, iar după acest moment, în condițiile neefectuării opțiunii prevăzute de lege, nu mai putea derula activități de practician în insolvență, astfel încât nu mai avea calitate procesuală activă la data soluționării cauzei de către instanța arbitrală.
Contrar afirmațiilor petentei, Curtea reține că probele administrate (filele 66-74 din dosar) relevă faptul că lichidatorul intimatei a procedat la efectuarea în termenul legal a opțiunii prevăzute de dispozițiile art. 72 și art. 74 alin. 2 din nr.OUG 86/2006, anterior datei de 31.12.2006, organizându-se ca societate civilă profesională cu personalitate juridică și răspundere limitată ().
În acest context, Curtea subliniază faptul că, și în ipoteza în care lichidatorul nu ar fi procedat în termenul legal la schimbarea formei de organizare, o asemenea împrejurare ar fi condus doar la lipsirea acestuia de calitatea de reprezentant al intimatei, începând cu data de 01.01.2007.
Pe de altă parte, petenta a arătat că, potrivit Legii nr. 85/2006, calitatea procesuală activă în acțiunile de tipul celei ce face obiectul prezentei cauze o are lichidatorul, iar nu societatea aflată în faliment.
Nici această susținere nu este fondată, căci atunci când legea acordă legitimare procesuală lichidatorului (ceea ce, oricum, nu este cazul, în speță), are în vedere calitatea acestuia de reprezentant al debitoarei. Așa fiind, formularea acțiunii de către societatea falită, reprezentată de lichidator sau de către lichidator, în calitate de reprezentant al societății falite, este o opțiune lăsată la libera alegere a părții, care ține doar de tehnica redactării cererii de chemare în judecată ori de arbitrare, dar care nu poate crea vreo confuzie legată de persoana care se afirmă ca titular al dreptului.
În altă ordine de idei, petenta a susținut că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile art. 969, 970.civ. și a art. 67 și 68 din Legea nr. 64/1995.
Analiza de detaliu a susținerilor petentei conduce la concluzia că aceasta pune în discuție nu atât încălcarea dispozițiilor imperative ale legii prin hotărârea arbitrală, cât mai ales încălcarea de către lichidatorul intimatei a prevederilor art. 67 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare.
Astfel, petenta afirmă că lichidatorul a procedat la modificarea unilaterală a contractului de închiriere și depozit /10.08.2002, cu toate că legea nu îi îngăduia decât fie să denunțe convenția, fie s-o mențină, iar în speță, în condițiile executării ei substanțiale, era ținut s-o mențină.
Din această împrejurare, petenta a tras concluzia că, validând atitudinea lichidatorului intimatei, care a înțeles să nu procedeze la compensarea datoriilor părților litigante, potrivit mecanismului agreat de părți, tribunalul arbitral a încălcat dispoziții imperative ale legii.
Curtea reține că, în esență, aspectul pe care petenta îl aduce în discuție este reprezentat de încălcarea de către o parte contractantă a obligațiilor care îi reveneau potrivit convențiilor încheiate.
Este adevărat că, în condițiile art. 67 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, aplicabilă în speță, lichidatorul are posibilitatea de a denunța sau de a menține contractele debitoarei, iar în condițiile executării lor substanțiale, nu mai are dreptul de a le denunța.
Ca regulă generală, este la fel de adevărat că, odată ce înțelege să mențină contractul, lichidatorul trebuie să-și asume toate clauzele sale.
În speță, petenta afirmă că neprocedând la efectuarea operațiunilor de compensare agreate de părți, lichidatorul nu și-a respectat o obligație contractuală, iar concluzia nelegalității hotărârii arbitrale este dedusă din validarea de către Tribunalul arbitral a acestei atitudini a intimatei, dar Curtea apreciază că problema care se pune în speță este una de netemeinicie, nu de nelegalitate a sentinței atacate.
Aceasta, deoarece pentru a valida neîndeplinirea de către intimată, prin lichidator, a obligațiilor vizând compensarea, tribunalul arbitral a făcut o analiză a probelor, în urma căreia a stabilit situația de fapt, raportându-se în special la împrejurarea intrării în faliment a intimatei, la data de 24.11.2004, dar și la ansamblul dispozițiilor contractelor dintre părți.
Or, o asemenea examinare presupune o evaluare de temeinicie a cererii, în urma căreia instanța arbitrală a reținut că deschiderea procedurii falimentului intimatei, la data de 24.11.2004, a limitat situațiile de compensare posibile numai la cele de compensare legală, în condițiile art. 54 din Legea nr. 64/1995 și, cum caracterul cert al creanțelor se stabilea la sfârșitul fiecărui an, începerea procedurii falimentului nu a mai făcut posibilă desocotirea părților la nivelul anului 2004 și cu atât mai puțin la nivelul anului 2005, astfel încât a apreciat că eventualele creanțe ale petentei-pârâte ar fi trebuit să facă obiectul procedurii colective instituite de Legea nr. 64/1995.
Așa fiind, instanța arbitrală a constatat că neîndeplinirea de către lichidator a obligației de compensare, asumată contractual, se justifică în condițiile începerii procedurii falimentului împotriva intimatei-reclamante, tocmai prin prisma aplicării dispozițiilor imperative ale Legii nr. 64/1995, care impun creditorilor urmărirea colectivă și concursuală a creanțelor lor.
Dincolo de faptul că, mai degrabă, dacă instanța arbitrală ar fi adoptat o soluție contrară, s-ar fi putut pune problema unei încălcări a dispozițiilor imperative ale legii, Curtea subliniază faptul că ipoteza reglementată de art. 364 lit. i) proc.civ. nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, deoarece competența arbitrajului exclude, pentru litigiul care face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 3433alin. 1.proc.civ. iar acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanță fiind unul de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 365 și 366 alin. 2.proc.civ. Curtea apreciază că acțiunea în anulare este nefondată, urmând să o respingă, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de petenta ROMÂNIA, cu sediul ales în B,-,. 1,. 2, sector 4 - la avocat -, împotriva sentinței arbitrale nr. 123/30.05.2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 10/2006, în contradictoriu cu intimata AGROINDUSTRIALA BÂRSA, cu sediul în,-, jud. B, reprezentată prin lichidator, cu sediul în B,-, jud.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.03.2008.
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - - - - -
Red. Jud. /5 ex./31.03.2008
Președinte:Cosmin Horia MihăianuJudecători:Cosmin Horia Mihăianu, Lucica Elena Andrei
