Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 256/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 102/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.256
Ședința publică de la 25.05.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
Grefier - -
*************
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta - -. SA, în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO, împotriva sentinței comerciale nr.12121/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta prin avocat cu împuternicire avocațială comună la dosar și intimata prin avocat cu împuternicire avocațială comună la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, după care, apelanta prin avocat depune un set de acte, un exemplar fiind comunicat părții adverse, și solicită acordarea unui termen pentru a depune o altă opinie legală cu privire la jurisdicția instanței române.
Intimata prin avocat se opune amânării cauzei, învederând că nu se impune amânarea.
Curtea deliberând respinge cererea de amânare pentru a se depune încă o opinie legală cu privire la jurisdicția instanței române, ca inadmisibilă.
Apelanta prin avocat solicită în temeiul art. 201 alin.3 civ. instanței încuviințarea unui punct de vedere al unui specialist în domeniul asigurărilor, respectiv a unui specialist cu privire la instanța competentă într-o astfel de situație.
Intimata prin avocat se opune probei solicitate.
Curtea deliberând, respinge cererea de probatorii ca neîntemeiată, având în vedere că punctul de vedere al unui specialist în sensul art. 201 alin.3 din pr.civ. se poate solicita pentru lămurirea unor situații de fapt, ca și în cazul administrării probei cu expertiză, conform art. 201 alin.1 din pr.civ. Ca atare, și în cazul prevăzut în alin.3, instanța va putea solicita părerea unui specialist într-un anume domeniu numai pentru stabilirea unei chestiuni de fapt. Cum stabilirea jurisdicției este o chestiune de drept, în temeiul art.201 alin. 1 și 3 din pr.civ. Curtea respinge cererea privind administrarea acestei probe, ca neîntemeiată.
Apelanta prin avocat învederează că în opinia sa este o situație de fapt.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea în baza art. 150 civ. constată dezbaterile încheiate și acordă cuvântul pe apel.
Apelanta prin avocat solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată, pe care înțelege să le solicite pe cale separată, învederând că hotărârea de fond nu este motivată în drept, nu s-a încheiat contract în forma, nu există probe care să ateste instanța competentă, între părți s-a încheiat un contract însă nu s-a ales jurisdicția, conform art. 4 din regulament 44 competența aparține legislației interne. Depune note scrise la dosar.
Intimata prin avocat solicită respingerea apelului, menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată pe care le va solicita pe cale separată, învederând că din corespondența dintre părți, fila 44 dosar, a înaintat formularul 91, acesta fiind acceptat de intimată, apelanta când a acceptat oferta a acceptat și forma. Depune note scrise la dosar.
CURTEA,
Prin sentința comercială nr. nr.12121/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române și s-a dispus respingerea cererii formulată de reclamanta - -. SA, împotriva pârâtei AL INSURANCE CO, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre,instanța a reținut că între părți s-a încheiat un contract de reasigurare la distanță care este supus legii engleze și jurisdicției engleze întrucât acesta s-a încheiat în forma 91, formă ce intră în mod exclusiv sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze și este supus legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În contractul de reasigurare părțile nu au stabilit în mod expres legea aplicabilă,caz în care se aplică automat legea engleză, iar contractul intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze. Art. 157 din Legea nr.105/1992 prevede că instanța în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, va respinge cererea, ceea ce s-a și dispus prin hotărâre.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a Va Comercială.
În motivarea apelului se arată că sentința atacată este netemeinică sub aspectul motivării întrucât instanța de fond motivează lapidar admiterea excepției și respingerea acțiunii, printr-un singur paragraf în care a arătat că nu este competentă să judece litigiul, contractul de reasigurare dintre părți fiind supus legii și competenței engleze. Apelanta susține că în mod eronat s-a apreciat de către instanță că acesta a fost încheiat în forma 91, supusă competenței engleze, cu atât mai mult cu cât apelanta reclamantă a formulat apărări ample pe această chestiune, cu privire la care instanța de fond nu s-a pronunțat, nearătând pentru ce motiv au fost înlăturate aceste argumente și de ce au fost avute în vedere argumentele intimatei pârâte. În acest sens instanța trebuia să verifice dacă a existat consimțământul la încheierea acelei clauze, deoarece în lipsa acestuia nu se poate susține că există o clauză de alegere a competenței.
În al doilea rând, se arată hotărârea apelată nu este motivată în drept, lipsind temeiul legal în baza căruia excepția a fost admisă. Instanța nu a arătat care este actul normativ care prevede competența instanței engleze reținând ca aplicabilă o clauză dintr-un act nesemnat de părți (formularul 91) asupra căruia părțile nu au convenit.
Sentința comercială apelată nu a ținut cont de nici un fel de lege, ci doar de un formulat nesemnat, emis de o persoană juridică de drept privat respectiv institutul asiguratorilor maritimi din, care este la rândul său o societate de reasigurare, ale cărei reguli și funcționare nu îi sunt cunoscute apelantei. Nu rezultă din motivarea instanței de ce raporturilor dintre părți nu li s-au aplicat reguli cuprinse într-o altă poliță standard emisă de un alt asigurator londonez.
Dând valoare normativă poliței pe care o practică asiguratorul englez "Institutul Asiguratorilor Maritimi din ", instanța a aplicat automat dispozițiile unei atare polițe.
Apelanta mai arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că polița s-ar fi încheiat în forma 91, formă ce intră în mod exclusiv sub jurisdicția instanțelor engleze, deoarece aceasta nu s-ar fi putut încheia într-o astfel de formă decât sub semnătura autorităților englezești, respectiv a departamentului de polițe din cadrul Institutului Asiguratorilor Maritimi din, de la care emană. În subsolul primei pagini a specimenului 91, este prevăzut expres faptul că polița 91 nu este valabilă fără semnătura Institutul Asiguratorilor Maritimi din.
Așadar, susține apelanta, instanța nu a avut nici o probă temeinică la dosar din care să rezulte mai întâi existența contractului, apoi împrejurarea încheierii sale în forma 91, cu consecința ca, în lipsa alegerii exprese a unei competențe, să se aplice automat competența engleză.
Pentru aceste motive, apelanta solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, respingerea excepției de necompetență a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În drept se invocă dispozițiile art. 282 și urm. din pr.civ.
La data de 20.02.2009 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinare formulată de intimata AL INSURANCE CO,prin care aceasta solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut prima instanță că între părți s-a încheiat contractul de reasigurare ce face obiectul dosarului, în forma 91, formă supusă exclusiv legii engleze și jurisdicției instanțelor engleze. Intimata apreciază că din înscrisurile depuse la dosar rezultă forma 91 în care s-a încheiat acest contract. Hotărârea este motivată în mod corect pe dispozițiile art.157 din Legea nr.105/1992.
Intimata mai susține că în mod just s-a reținut de către instanță că forma 91 contractului presupune stabilirea condițiilor de asigurare prin trimitere la "Institute ", iar părțile prin convenție,în mod indirect au ales legea și jurisdicția britanică aplicabilă.
În oferta de reasigurare propusă de brokerul, în numele pârâtei, se face trimitere expresă la formularul 91, iar unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurator este cota cedată ața cum o dovedește corespondența părților și practica reasigurărilor.
Reasiguratul, prin broker și reasiguratorul nu negociază și nu au negociat niciodată nici un alt element al poliței, cu excepția cotei cedate, iar reasiguratorul nu poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile dintre reasigurat și reasigurator cu caracter obligatoriu. Contractul de reasigurare este un contract de adeziune, acesta fiind și motivul pentru care părțile nu au negociat în mod expres norma de alegere a competenței.
Intimata susține că nu pot fi primite aprecierile apelantei în sensul că polița nu este validă întrucât nu este semnată de autoritățile engleze, această formalitate fiind necesară numai atunci când polița este emisă de institut. În speță, reasigurarea a fost emisă de AL INSURANCE CO, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul 91.
În drept, intimata pârâtă invocă dispozițiile art. 289.pr.civ.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor invocate de recurentă prin motivele de recurs, a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel cu privire la nemotivarea hotărârii este fondat, deoarece așa cum susține și apelanta-reclamantă, instanța nu a arătat în considerentele sentinței cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 care au fost motivele de fapt și de drept care au for mat convingerea instanței pentru pronunțarea unei atare soluții, în ce privește competența generală a instanței.
Astfel, instanța deși a considerat că între părți s-a încheiat un contract de reasigurare la distanță în forma 91, care atrage după sine atât jurisdicția engleză cât și legea aplicabilă engleză, în raport de contestările părților cu privire la forma contractului și, mai ales, cu privire la jurisdicția aplicabilă, instanța nu a explicat de ce consideră acest lucru.
La dosar s-au depus o serie de înscrisuri reprezentând oferta de a contracta și acceptarea acesteia, însă instanța nu a arătat în motivarea în fapt și în drept care sunt elementele care au condus la concluzia, pe de o parte că acest contract este încheiat în forma 91, iar pe de altă parte, că din contract rezultă expres că instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din contract este instanța engleză.
Mai mult, motivarea instanței este confuză și pentru aceea că se consideră că legea aplicabilă contractului ( care ar putea fi legea engleză) atrage după sine concluzia că instanța competentă ar fi tot cea engleză. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că instanța de fond face o confuzie între legea aplicabilă contractului (lex contractus) și legea care stabilește jurisdicția ( competența instanței) aplicabilă ( legea care stabilește procedura de judecată, aceasta cuprinzând și dispoziții relative la competență)-lex fori.
Or, în condițiile în care dispozițiile art. 159 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 care reglementează raporturile de drept internațional privat stabilesc că " În procesele privind raporturi de drept internațional privat instanțele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.", iar instanța de fond a considerat că instanța competentă este instanța engleză, aceasta ar fi trebuit să motiveze care au fost clauzele exprese prin care părțile au stabilit competența instanței engleze.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în dreptul internațional privatîntre competența jurisdicțională și legea aplicabilă raportului juridic nu există, în principiu, nici o dependențăîn sensul că determinarea jurisdicției competente a unei anumite țări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acestuia. De aceea, instanța ar fi trebuit să facă distincție netă între competența jurisdicțională în dreptul internațional privat ( instanța competentă -lex fori) și competența legislativă ( legea aplicabilă contractului-lex contractus). Tot astfel determinarea legii aplicabile contractului ( în speță legea engleză, după cum reține instanța) nu conduce automat la concluzia că instanța competentă este cea engleză ( a se vedea în acest și doctrina în materia dreptului internațional privat:, Drept internațional privat, Ed., 1999, p. 475).
Mai mult, instanța reține că părțile nu au stabilit expres nici legea aplicabilă ( fila 172 alin. 1 din dosarul Tribunalului), iar concluzia că se aplică automat legea engleză, nu numai că nu este argumentată, dar nu conduce prin ea însăși la concluzia că instanța competentă ar fi instanța engleză.
Din această perspectivă, Curtea are în vedere că nimic nu s-ar opune, de principiu, în raporturile de drept internațional privat ca instanța română (lex fori) să aplice ea însăși legea engleză, dacă aceasta ar fi aplicabilă contractului ( lex contractus).
Instanța de fond nu a făcut nici o mențiune în considerente cu privire la existența și dovada contractului dintre părți, iar în condițiile în care apelanta reclamantă susține inexistența acestui contract, respectiv inexistența, clauzei privind legea aplicabilă și jurisdicția aplicabilă raportului juridic dintre părți,contestând practic că înscrisurile depuse la dosar ar face o atare dovadă, Curtea apreciază că se impune rejudecarea acestei chestiuni de către instanță, după o analiză judicioasă și o cercetare a fondului existenței contractului și a formei acestuia.
De aceea apreciind că sentința apelată este motivată contradictoriu și confuz, iar elementele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată nu pot fi identificate, în temeiul art. 297 alin. 1 din pr. civ. Curtea va admite apelul, va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a nu răpi părților beneficiul dublului grad de jurisdicție. În lipsa unei motivări corespunzătoare a sentinței, instanța de control judiciar precum și părțile se află în imposibilitatea de a critica, respectiv cenzura voința instanței în sensul de act jurisdicțional, ceea ce echivalează chiar cu o necercetare a excepției de necompetență generală în mod judicios și riguros.
La rejudecare instanța va analiza toate elementele de fapt și de drept ce rezultă din probele administrate de părți, iar în baza acestora va determina separat care este legea aplicabilă contractului, dacă acesta a fost încheiat în forma 91 sau nu și care este competența generală de soluționare a cauzei ( fără ca între cele două să se poată pune semnul egalității ).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,- sector 1, în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO, cu sediul ales în B, la din-,. 103,. A,. 5,. 15, sector 3, împotriva sentinței comerciale nr.12121/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 25.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red. Jud.
Tehnored.
4 ex.
Sentința comercială nr.12121/12.11.2008
Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială,
Dosar nr-
Judecător fond:
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu
