Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 398/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 398
Ședința publică de la 29 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE I -
JUDECĂTOR 1: Iulia Prelipcean
GREFIER - -
.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta - -. SA, împotriva sentinței comerciale nr.14068/18.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și intimata, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apărătorul apelantei solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Face precizarea că în speță nu ese vorba de un contract 91 astfel încât nu se poate aplica clauza privind competența instanțelor engleze. Contractul este de sine stătător în afara oricărei forme de contract.
Apărătorul intimatei solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. Susține că s-a utilizat forma de contract 91, conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, care prevede jurisdicție și lege britanică. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA:
Prin cererea formulată în data de 20.12.2007 la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - -. SA a chemat în judecată pârâta - INSURANCE CO, cu sediul în, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în conformitate cu dispozițiile art.111 pr.civ. să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din data de 15.01.2007 încheiat între - -. SA, în calitate de reasigurator și - INSURANCE CO, în calitate de asigurat din culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr.14068 pronunțată la 18.12.2008 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția de necompetență a instanțelor române și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut că prin acceptarea de către reclamantă a ofertei pârâtei, la 15.01.2007 între părți s-a încheiat la distanță contractul de reasigurare privind vasul " ".
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că părțile au încheiat un contract suspus legii și jurisdicției engleze, iar reclamanta a susținut că sunt supuse jurisdicției engleze numai clauzele tehnice din contract, restul convenției fiind guvernată de legea română, ca lege națională a asiguratorului, potrivit art.103 lit.d din Legea nr.105/1992. Pârâta fiind persoană juridică străină, litigiul privește raporturi de drept internațional privat comerciale. Potrivit art.4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 și în temeiul art.249 din, de la 01.01.2007, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat neutru, competența este determinată, în fiecare stat neutru, de legislația acestuia, sub rezerva aplicării art.22 și 23, care nu sunt însă incidente în speță în raport cu obiectul acesteia.
Prin urmare, competența de soluționare a cauzei trebuie verificată în conformitate cu dispozițiile Legii nr.105/1992, față de art.1 alin.2 din cuprinsul acesteia, cazurile în care instanța română este competentă jurisdicțional fiind cele prevăzute limitativ prin art.148 - 151. Exceptând cazurile de competență exclusivă a instanței române sau a unei instanțe străine, dispozițiile Legii nr.105/1992 permit părților să convină asupra instanței competente să soluționeze litigiul ce se va naște din actul pe care l-au încheiat.
Din corespondența părților în cauză rezultă că negocierile s-au purtat pentru încheierea unui contract de reasigurare facultativă în termenii și condițiile Poliței de asigurare inițială. Contractul de reasigurare are natura unui contract de adeziune în care părțile negociază doar prima și cota de asigurare. Dacă intenția părților era de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de asigurare (care prin trimitere la forma standardizată 91 supune litigiile jurisdicției engleze) aceasta trebuia să se prevadă expres în polița de reasigurare.
În lipsa unei astfel de prevederi, nemodificându-se nici un alt element al poliței de asigurare în afara cotei cedate, se poate concluziona că reclamanta a acceptat oferta pârâtei conținând contractul în forma 91, implicit faptul că litigiile născute din raportul juridic de reasigurare sunt supuse jurisdicției engleze. Susținerile reclamantei privind nedovedirea acordului inițial la alegerea competenței nu pot fi reținute față de încheierea contractului în forma 91.
Împotriva acestei sentințe comerciale reclamanta - -. SA a declarat apel, timbrat și în termen legal, solicitând desființarea hotărârii atacate și, în urma respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, în primul rând că prima instanță a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr.105/1992. Astfel, contrar celor reținute de tribunal în raport cu dispozițiile art.148 pct.4 și pct.8 din Legea nr.105/1992 și art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995, instanța competentă este cea română, locul plății fiind sediul apelantei - reclamante.
Tribunalul a apreciat greșit contractul de reasigurare drept un contract de adeziune, deși are o existență de sine stătătoare, implicând negocierea tuturor clauzelor, mai puțin a "Institute Time ". Din opiniile de specialitate depuse la dosar, precum și din practica instanțelor englezești rezultă că polița de reasigurare are propriile cauze.
Tribunalul a achiesat la susținerile pârâtei, apreciind în mod greșit că părțile au ales competența instanțelor englezești. Or, din nici un înscris la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi ales prin contract, automat sau explicit, jurisdicția, prin simpla referire la 91. Mai mult, pârâta a depus la dosar un simplu formular în alb 91, iar în cuprinsul acestuia se menționează ca o condiție pentru valabilitatea poliței de reasigurare existența ștampilei departamentului de polițe din cadrul asiguratorului emitent (Institutul Asiguratorilor Maritimi din și ).
Un contract de asigurare încheiat în forma 91 nu atrage automat jurisdicția engleză și pentru contractul de reasigurare care trebuia să prevadă el însuși această jurisdicție, iar pentru stabilirea jurisdicției sunt aplicabile normele de drept comun, referitoare în primul rând la locul unde s-a încheiat contractul, ceea ce a intervenit în speță la sediul - -. SA.
Instanța de fond a luat în considerare doar formularul 91 ca probă pentru admiterea excepției, deși respectivul act nu era în măsură să constituie o probă pentru reținerea jurisdicției engleze.
Contractul de reasigurare nici nu este încheiat în forma 91, nefiind îndeplinite condițiile la care în conținutul lui se face referire în mod expres.
Hotărârea atacată este și nemotivată, nefiind prezentate raționamentele avute în vedere de instanță și nici temeiul de drept pentru soluția dată.
Intimata-pârâtă - INSURANCE CO a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanță a reținut în mod corect în raport cu actele dosarului, că polița de asigurare a fost încheiată în forma 91 și, în consecință, este supusă exclusiv legii și jurisdicției engleze. Tribunalul și-a întemeiat admiterea excepției de necompetență generală pe dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma 91și stabilirea condițiilor de asigurare prin trimiterea la "Institute " părțile au ale prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. În oferta de reasigurare s-a făcut trimitere expres la formularul 91. Pe de altă parte, între părți s-a încheiat un contract de asigurare facultativă, oferta privind subscrierea unui procent de risc de către asigurător. Unicul aspect asupra căruia a purtat negocierea a fost cota cedată, astfel cum rezultă din corespondența părților și practica reasigurărilor, reasigurătorul putând doar să accepte sau să refuze întreaga afacere. Reasiguratul și reasigurătorul nu negociază vreun alt element al poliței cu excepția cotei cedate, neputându-se modifica datele asigurării inițiale la care subscrie. Astfel, părțile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdicția căreia i se supune reasigurarea, rămânând aplicabilă norma de competență cuprinsă în polița 91. Făcând trimitere la forma respectivă, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea și jurisdicția aplicabile contractului astfel încheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă, cât timp clauzele ei au fost stabilite prin "Institute Time " și "Institute " care prevăd expres că nu se pot utiliza decât cu formularul 91. Formularul 91 și "Institute " prevăd expres că sunt supuse legii și jurisdicției britanice.
Nu pot fi reținute nici susținerile apelantei în sensul că polița nu este validă, deoarece nu este semnată de autoritățile engleze.
Obligația de semnare de către Institutul Asigurătorilor Maritimi din intervine doar dacă acesta din urmă a emis polița, ceea ce nu e cazul în speță, unde intimata-pârâtă a făcut trimitere la clauzele formularului respectiv. În consecință, valabilitatea încheierii contractului în forma 91 va fi apreciată de instanțele britanice iar nu de către instanțele române.
Părțile au administrat în cauză proba cu înscrisuri, conținând inclusiv opinii de specialitate.
Față de acestea, analizând actele dosarului cauzei, Curtea constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță este cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor din România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata - INSURANCE CO.
Trebuie precizat încă de la început că problema competenței jurisdicționale (a instanței competente) este distinctă de problema privind determinarea competenței legislative (a legii aplicabile). Competența jurisdicțională are în vedere stabilirea competențelor instanțelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecății, în timp ce competența legislativă are în vedere aplicațiile fondului litigiului, fiind o problemă distinctă, context în care apelul are ca obiect, pe fond, doar soluționarea aspectelor privind determinarea competenței jurisdicționale, motivele de apel formulate subsumându-se, practic, acestor aspecte.
În speță, în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
În ceea ce privește regulamentul CE nr. 44/2001, instanța reține că art. 4 arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competența jurisdicțională se stabilește de normele interne ale statului reclamantului.
În speță, pârâtul are sediul în, iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competența jurisdicțională se stabilește potrivit legii române, adică potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, secțiunea I, art. 148-157 stabilește normele de competență jurisdicțională, adică normele pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești române pentru soluționarea proceselor dintre o parte română și o parte străină.
Potrivit acestor dispoziții legale, competența jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenției dintre părți care au înțeles să supună litigiul competenței unei anumite instanțe).
În ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă și determinarea subiectivă (voluntară) a competenței jurisdicționale, este evident faptul în măsura în care părțile au ales instanța competentă, în temeiul principiului autonomiei de voință, prevalează clauza de alegere a instanței competente.
Prin urmare, instanța de apel va examina mai întâi dacă în speță există o asemenea clauză de alegere a instanței competente (I ), iar, în lipsă, va determina competența pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
Analiza existenței convenției de alegere a instanței competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională"
În speță, prima instanță a reținut, iar intimata-pârâtă a susținut că ar exista o asemenea clauză având în vedere faptul că părțile au încheiat contractul de reasigurare în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze, și, de asemenea, că detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute ", care, și ele fac trimitere la jurisdicția engleză.
Curtea, față de existența mențiunilor respective în contract, apreciază ca neîndoielnic faptul că, în speță, nu a existat o convențieexpresăa părților de alegere a jurisdicției engleze.
Pe de altă parte, se poate pune în discuție o eventuală voințăimplicită, indirectă a părților, de a opta pentru jurisdicția engleză, prin utilizarea formei 91 contractului de reasigurare.
În orice caz, chiar și într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voințafermă și neechivocă a părțilorde a alege(chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).
Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente:
1. Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.
2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma 91, instanța de apel reține următoarele:
- polița de reasigurare nu este încheiată în forma 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din;
- există diferențe între polița de reasigurare și formularul 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză;
- faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.
Într-adevăr, contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 definește contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurător, în calitate de reasigurător, și asigurătorul inițial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizației datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește, așadar, nici un raport între asigurat și reasigurător care este terț față de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct față de asigurarea inițială.
- referitor la clauzele, independent de discuția privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze".
De altfel, și din Raportul referitor la legea engleză redactat de Sir și depus în cauză, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului.
Or, în aceste condiții, dacă instanța din România s-ar declara necompetentă pe baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a unei pretinse voințe indirecte implicite a părților de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile în care instanțele engleze refuză competența soluționării litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competențe jurisdicționale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse, instanța de apel apreciază că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.
Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II.Determinarea competenței instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992
În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 41din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția necompetenței instanțelor române și,în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta - -. SA în contradictoriu cu pârâta - INSURANCE CO.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și reținând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidentă necompetenței generale a instanțelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București (Secția a VI-a Comercială).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.14068/18.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.
Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 2: Aurică Avram
I -
GREFIER,
Red.Jud.
Tehnored.
Nr.ex.4
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Iulia PrelipceanJudecători:Iulia Prelipcean, Aurică Avram
