Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1547/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 1434/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.1547
Ședința publică de la 16.11.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
JUDECĂTOR 3: Maria Speranța
Grefier
*************
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, în contradictoriu cu intimatele și SC 2000 SRL - prin lichidator judiciar, împotriva sentinței comerciale nr.2263/27.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, care învederează Curții lipsa părților și faptul că recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform disp.art. 242 pct.2 civ.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința comercială nr. 2263/27.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Comercială s-a dispus respingerea cererii formulate de creditoarele ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ A SECTORULUI 5 B și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva pârâtului, prin care acestea au solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 ( creditoarea sector 5) și în temeiul art. 138 alin. 1, lit. a), c ), d) și e) din aceeași lege, pentru pasivul debitoarei SC 2000 SRL în cuantum de 29.744, 33 lei ( față de sector 5 ) și de 9.188, 33 lei față de AVAS.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii patrimoniale a pârâților, în condițiile speciale prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006. În acest sens, s-a reținut că faptul nedepunerii actelor contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 nu echivalează cu neținerea contabilității. Mai mult, apreciază judecătorul sindic, chiar dacă s-ar considera că nedepunerea actelor contabile la organele fiscale ar echivala cu neținerea contabilității, în orice caz, reclamanta nu a făcut dovada că această faptă a condus la starea de insolvență a debitoarei.
În ce privește faptul că debitoarea figura cu lichidități bănești și cu stocuri la nivelul anului 2004, nu determină reținerea automată a răspunderii în temeiul art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, deoarece creditoarea trebuia să facă dovada că aceste bunuri au fost folosite de pârât în interes propriu.
Cu privire la incidența art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reținut că nu este suficientă neformularea de către pârât, în calitatea sa de asociat și administrator a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, fiind necesar pentru atragerea răspunderii, ca o astfel de faptă să fi cauzat starea de insolvență, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Nici faptele prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006 nu au fost reținute de către judecătorul sindic, deoarece prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul debitoarei se înțeleg acele fapte ilicite de natură comercială prin care o parte a activului sau anumite bunuri sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților (este vorba aici de ascundere a unor acte contabile justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației bunului sau a naturii bunului etc). Or, creditoarea AVAS nu a indicat care sunt bunurile din patrimoniul debitoarei care au fost deturnate sau ascunse de pârât, când a avut loc săvârșirea faptei care nu este identică cu vânzarea bunurilor și din ce mijloace de probă rezultă aceasta.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs creditoarele ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ A SECTORULUI 5 B și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, ce au fost înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a Va Comercială, cu același număr unic.
În motivarea recursului declarat de Administrația Finanțelor Publice sector 5 se susține în esență că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece pârâtul avea obligația depunerii documentelor contabile la organul fiscal atât potrivit Legii nr. 31/1990 cât și conform Legii contabilității nr. 82/1991. Se mai susține de către recurentă că mandatul administratorilor unei societăți comerciale este un mandat comercial, care se prezumă a fi cu titlu oneros. Recurenta mai susține că pârâtul avea și obligația de a solicita aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 și nu să continue activitatea acesteia.
În motivarea recursului declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, se susține că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din pr. civ.
Astfel, susține recurenta, fostul administrator al debitoarei nu a răspuns solicitărilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 85/2006 de a preda actele contabile primare și informațiile prevăzute de art. 28 alin. 1 din aceeași lege, în vederea identificării întregului patrimoniu al debitoarei, fapt ce demonstrează reaua credință a acestuia.
Din informațiile obținute de lichidatorul judiciar a rezultat că societatea s-a sustras de la declararea obligațiilor de plată la bugetul de stat pe perioada aferentă lunilor iunie-decembrie 2003, martie, iunie și septembrie 2004, iunie 2006 și până în prezent, debitoarea nu a mai virat contribuțiile legale de asigurări de sănătate ale personalului angajat dinaintea anului 2003. Prin urmare, consideră recurenta, societatea debitoare se afla în stare iminentă de insolvență încă din acea perioadă. Fostul administrator a omis astfel, cu bună știință să solicite declanșarea procedurii de reorganizare judiciară a societății încă din anul 2003, iar responsabilitatea aparține acestuia.
Totodată, susține recurenta AVAS, nepredarea documentelor contabile face incidente și dispozițiile art. 40 din Legea contabilității nr. 82/1991, iar față de dispozițiile art. 878 din comercial, administratorul este culpabil de starea de insolvență a debitoarei, astfel că erau îndeplinite condițiile art. 138 din lege.
În aceste condiții, consideră recurenta, până la proba contrarie, sunt aplicabile dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile art. 374 din comercial referitoare la mandatul comercial, ca și dispozițiile art. 1540 din civil referitoare la răspunderea mandatarului atât pentru dol cât și pentru culpa comisă în executarea mandatului, coroborate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, c), d) și e).
În opinia recurentei, interesul personal al administratorului derivă din contractul de mandat și, până la proba contrarie, rezultă reținerea în interesul propriu a acelor lichidități bănești înregistrate în contabilitate la finele anului 2004 și a stocurilor înregistrate.
Raportul de cauzalitate, arată recurenta, derivă din fapta acestuia de a persista în funcționarea unei societăți în încetare de plăți. Culpa fostului administrator rezultă din însăși atitudinea de nesocotire a dispozițiilor legale în vigoare. Chiar și nevirarea contribuțiilor datorate a cauzat creșterea gradului de insolvabilitate a societății datorită majorărilor de întârziere calculate de Casa de Asigurări de Sănătate
În drept, recurenta AVAS invocă dispozițiile art. 299-316 din pr. civ. Legea nr. 85/2006 și prevederile OUG nr. 95/2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003.
Analizândsentința recurată prin prisma criticilor invocate de cele două recurente prin motivele de recurs, precum și sub toate aspectele, conform art. 3041din pr. civ. Curtea apreciază că recursurile sunt este nefondate și urmează a fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând, Curtea reține că cererile creditoarelor au fost întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) și e) din Legea nr. 85/2006, cu precizarea că cererea formulată de sector 5 fost întemeiată doar pe dispozițiile literei d).
Ca atare, susținerea de fapt a recurentei sector 5, privire la faptul că pârâții au continuat activitatea societății în condițiile în care starea de încetare de plăți era evidentă ( susțineri care încadrate în drept ar presupune aplicareaart. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006), sunt inadmisibile, fiind formulate pentru prima oară în recurs, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 316 rap. la art. 292 din pr. civ., deoarece constituie modificarea obiectului și a temeiului juridic al acțiunii direct în calea de atac extraordinară a recursului.
Acestea au fost însă invocate și de către AVAS, astfel că vor fi analizate ca atare.
Referitor la aplicabilitatea art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 ( invocată doar de recurenta AVAS), care reglementează răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitoarei, constând în aceea că" au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane",critica este neîntemeiată deoarece recurenta AVAS nu numai că nu arată despre ce bunuri este vorba sau active ale societății debitoare, dar nu precizează modul cum eventualele bunuri ar fi fost folosite sau deturnate în interes personal de fostul administrator. Așa cum corect a reținut și judecătorul sindic, pentru incidența art. 138 alin. 1 lit. a) era necesară pe de o parte explicarea și descrierea faptei considerată de creditoare ca ilicită, dar mai ales dovedirea că a fost săvârșită, dovada interesului personal al fostului administrator și mai ales, legătura de cauzalitate între fapta ( pe care ar fi descris-o) și starea de insolvență.
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 ( invocată de recurenta AVAS) care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea:"au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.", dacă și numai dacă, prin aceasta". au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență-", Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății. de către recurentă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din civil obligă la dovedirea oricărei susțineri făcută în fața instanței, sub acest aspect neexistând prezumții legale în cazul procedurii speciale a insolvenței prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege.
În ce privește aplicarea art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 ( invocată de ambele recurente), Curtea consideră că, în mod corect a apreciat judecătorul sindic că nu s-a făcut dovada de către creditoare a îndeplinirii condițiilor generale și speciale pentru atragerea răspunderii prevăzute de art. 138 lit. d) din lege.
Art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006 reglementează posibilitatea ca membrii organelor de conducere să fie obligați să suporte o parte din pasivul societății, dacă au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență prin aceea că:". au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.".
În primul rând, recurentele-creditoare nu arată care dintre cele trei elemente materiale ale activității păgubitoare săvârșite de administrator ar fi incidente în cauză, iarîn al doilea rând, din actele existente la dosar, întocmite de lichidatorul judiciar nu rezultă caracterul fictiv al evidențelor contabile, nicidispariția unor documente contabileși nici încălcarea dispozițiilor legale privindevidența contabilă.
În acest sens, Curtea reține că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă două condiții speciale:a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de legeșib) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență( la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din civil).
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, creditoarea invocând numai lit. d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorilor, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia. De altfel, lichidatorul judiciar nu a fost în măsură să stabilească în raportul său, care au fost cauzele insolvenței, astfel că în atare situație, dacă creditorii susțineau că aceasta îi este imputabilă pârâtului, aveau obligația să dovedească acest lucru.
Mențiunile recurentelor referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 rep. sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează orăspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun( care îl constituie legea nr. 31/1990), condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale ( potrivit principiuluiexceptio est strictissimae interpretationis aplicationis).
De altfel, așa cum se poate observa, motivele de recurs sunt susțineri generale lipsite de concretețe, cu privire la elementele răspunderii, recurenta-creditoare neprecizând in concret cum apreciază aceasta că a greșit judecătorul sindic când a respins cererea sau cum consideră că prin faptele de a nu ține evidențele contabile ale societății debitoare și de a nu fi depus declarațiile fiscale la organul fiscal, a fost cauzată starea de insolvență, justificată de probele administrate în cauză.
Recurenta AVAS utilizează în recursul său în mod repetat sintagma" până la proba contrarie ",arătând că sunt suficiente afirmațiile sale generale pentru îndeplinirea condițiilor răspunderii civile speciale reglementate de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ceea ce denotă o dată în plus caracterul vădit nefondat al susținerilor sale fără suport faptic și probator. Recurenta omite astfel obligația sa procedurală ( iar nu a pârâtului!!!!) prevăzută de dispozițiile art. 129 alin. 1 din pr. civ.de a proba susținerile făcute în fața instanței,expunând o înșiruire de silogisme bazate pe unele prezumții, între care și o pretinsă prezumție de culpă a fostului administrator, care însă nu există în legislația specifică. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională ( înDecizia nr 82/08.02.1007) pentru atragerea răspunderii patrimoniale reglementate de dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, este necesară, între altele ( alături de dovada celorlalte condiții ale răspunderii) și dovada culpei,neexistând nicio prezumție legală de culpă în sarcina administratorului, cum încearcă să acrediteze ideea recurenta.
În fine, referirea la nedepunerea de către pârât a documentelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006, este lipsită de orice relevanță, deoarece obligația de a depune documentele contabile astfel reglementată se naște ulterior apariției stării de insolvență, astfel că nu poate fi considerată ca o faptă ce încadra în lanțul cauzal care a condus la o astfel de stare. Spre deosebire de aceasta, faptele cu privire la care se susține de către creditoare că ar fi condus la starea de insolvență trebuie să fie anterioare acesteia și, în orice caz înainte de introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Cu privire la incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, care reglementează răspunderea acestor persoane pentru fapta constând în aceea căe) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia", Curtea constată de asemenea, că recurenta nu a produs dovezi cu privire la săvârșirea acestei fapte, ba mai mult, nu a arătat care sunt faptele concrete săvârșite de pârât, data la care s-au săvârșit și legătura de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență.
Subliniem din nou că prezumțiile invocate de recurentă, pe baza cărora aceasta formează construcții logice generale, fără suport concret și probator, nu pot fi avute în vedere, deoarece din actele dosarului nu rezultă că ceea ce se dorește a se afirma, se și probează.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 3041din proc civ. va respinge recursurile declarate împotriva acestei sentințe, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta-creditoare ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva sentinței comerciale nr. 2263/27.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Comercială în contradictoriu cu pârâtul, și cu debitoarea SC 2000 SRL ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 16.11.2009, în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
RED/DACT/RE/2 EX.
Sentința comercială nr. 2263/27.04.2009
Tribunalul București - Secția a VII a Comercială
Jud. sindic:
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu, Maria Speranța
