Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 204/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 204
Ședința publică din 10 februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mircea Boar
JUDECĂTOR 2: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de Expert A, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A, împotriva sentinței civile nr. 1980 din 6 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Arad în contradictoriu cu pârâtul intimat având ca obiect antrenare de răspundere.
La apelul nominal se prezintă pentru pârâtul intimat avocat, lipsă fiind recurentul.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la dosar s-a depus o adresă transmisă prin faxul instanței în data de 10 februarie 2009 de către lichidatorul recurent, fără a fi însoțită de înscrisul la care face referire.
Reprezentantul pârâtului intimat arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra recursului de față.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată, potrivit motivelor detaliate în întâmpinare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1980 din 6 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arada respins acțiunea formulată de reclamanta Expert A, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A, împotriva pârâtului, fost administrator al societății debitoare, având ca obiect atragerea răspunderii pentru suma 2.379.318 lei, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a constatat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad la data de 25 februarie 2008 reclamanta a solicitat atragerea răspunderii pârâtului și obligarea acestuia la plata sumei de 2.379.318 lei în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) și g) din Legea nr. 85/2006, arătând în motivare că față de debitoarea, prin încheierea nr. 2643/13.- pronunțată de judecătorul-sindic în dosarul nr. 6888/2004, s-a declanșat procedura insolvenței pentru ca ulterior, prin încheierea nr. 802/13.01.2005, să se dispună intrarea în faliment.
Conform raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la încetarea de plăți întocmit de lichidatorul judiciar în luna mai 2005 falita a ajuns în stare de insolvență și datorită faptului că fostul administrator social, pârâtul, a efectuat unele operații ilicite prin care a prejudiciat societatea cu suma de 2.379.318 lei, respectivele operațiuni încadrându-se în prevederile art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) și g) din Legea nr. 85/2006.
Astfel, în luna iunie 2003 debitoarea a cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare de la cu suma de 260.000 lei (68.500 euro) un autoturism marca BMW 330 D, folosit, pe care l-a vândut la 30 septembrie 2003 numitului cu suma de 135.660 lei (35.700 euro), iar la 2 iulie 2003 cumpărat de la un alt autoturism, marca Mercedes Benz ML 430, folosit, cu prețul de 226.000 lei (58.500 euro) pe care l-a vândut la 12 septembrie 2003 lui cu 135.767 lei (35. 700 euro), diferențele mari dintre valorile de achiziție și valorile de valorificare, la intervale de timp relativ scurte, a celor două autoturisme ducând la concluzia că sumele de 124.640 lei în cazul primului autoturism și de 90.440 lei, în cazul celui de al doilea, reprezentând diferențele de valoare, au fost folosite în interes propriu fie de pârât, fie de vânzătorii autoturismelor. De asemenea, societatea debitoare a achitat facturi de prestări-servicii către, în sumă totală de 200.000 lei și către LM Romania, în sumă totală de 1.000.000 lei, plata acestora fiind făcută fără a putea justifica necesitatea și nici în ce constatau serviciile prestate. Prima societate aparține în cotă de 50% numitului, iar cea de a doua în aceeași cotă mamei acestuia, cu care pârâtul este asociat în Com MD, pentru respectivele operațiuni pârâtul trebuind să suporte suma totală de 1.415.080 lei. Tot astfel, deși în anul 2002 persoana juridică era în stare de insolvență, pârâtul, în calitatea lui de administrator, a dispus continuarea activității creditând-o în luna august 2003 cu suma de 497.650 lei, pentru ca apoi în perioada septembrie 2003-octombrie 2004 să-și recupereze suma de 417.480 lei, rămânând un sold de plată de 801.610 lei, pentru aceste operațiuni urmând să suporte suma de 417.488 lei.
Ca urmare a unui control efectuat la societatea debitoare de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A - societatea a fost obligată să plătească statului suma totală de 491.059 lei, din care 362.464 lei și 128.594 lei impozit pe profit, sumă care trebuie și ea să fie suportată de pârât pentru că, în conformitate cu art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, acest debit către bugetul de stat se datorează faptului că s-a ținut o contabilitate fictivă, iar administratorul a făcut să dispară unele documente contabile și nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, pârâtul făcându-se vinovat și de săvârșirea faptei prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. g) pentru că, în calitate de administrator, a dispus plata către el a sumei de 55.690 lei reprezentând restituire creditare firmă.
Prin întâmpinare fostul administrator social a solicitat respingerea acțiunii ca nedovedită pentru că lichidatorul nu a adus nicio probă din care că rezulte că diferențele de valoare dintre prețul cu care au fost cumpărate cele două autoturisme și cel cu care ele au fost vândute ar fi fost folosite de el în interes propriu și nici în susținerea afirmației că plata prestărilor de servicii efectuate la cele două societăți nu a putut fi justificată. De asemenea, nu s-a probat că societatea a ținut o contabilitate fictivă sau cu încălcarea legii.
Din raportul lichidatorului judiciar întocmit în luna mai 2005 prima instanță a reținut că la data intrării în faliment debitoarea datora creditorilor 1.604.292,7 lei, iar referitor la răspunderea administratorilor practicianul a arătat că pârâtul ar fi întreprins o serie de operațiuni ilicite prin care a folosit bunurile sau creditele societății în folosul său sau al altor persoane, că ar fi dispus în interes personal continuarea unor activități care au determinat încetarea de plăți a societății, că ar fi ținut o contabilitate fictivă și că ar fi făcut să dispară unele documente contabile, precum și că ar fi plătit cu prioritate sume reprezentând restituire credite firmă, toate acestea însumând 2.379.318 lei, propunând atragerea răspunderii sale conform art. 138 alin. 1 lit. a), c), d) și g) din Legea nr. 85/2006.
Cu toate acestea, nici din raportul amintit și nici în instanță reclamanta nu a prezentat probele din care să rezulte că aceste operațiuni au determinat ajungerea societății în stare de insolvență. Chiar dacă societatea a vândut cele două autoturisme la un interval de timp relativ scurt de la momentul achiziționării, în cazul autoturismului marca BMW cu un preț reprezentând 52% din prețul de cumpărare, iar în cazul celui marca Mercedes Benz cu un preț reprezentând 62% din cel de cumpărare, tribunalul nu poate reține că sumele care ar reprezenta diferențele de preț ar fi fost însușite de pârât sau că ar fi fost acordate altei persoane, din interogatoriul luat în ședința publică din 29 septembrie 2008 rezultând că vânzarea cu aceste prețuri s-a făcut din necesitatea achitării unor datorii ale societății către alți comercianți, prețul vânzării fiind cel mai bun care a putut fi obținut la acea dată. Nici sumele de 200.000 lei achitate către și cele de câte 500.000 lei plătite către LM Romania nu rezultă că ar fi fost făcute în interesul pârâtului sau al altor persoane, în ambele cazuri judecătorul-sindic constatând că nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului și obligarea lui la recuperarea sumelor respective în favoarea debitoarei în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006.
Nici în situația plăților arătate anterior și nici cu privire la suma de 417.488 lei pe care pârâtul a încasat-o de la debitoare ca urmare a creditării societății, reclamanta, în calitate de administrator judiciar și apoi de lichidator al debitoarei, nu a uzat de dreptul conferit de Legea nr. 64/1995 sub imperiul căreia a fost deschisă procedura, respectiv de cel din Legea nr. 85/2006 de a introduce acțiune pentru anularea unor astfel de acte dacă le-a considerat frauduloase. În răspunsul la întâmpinarea pârâtului reclamanta a arătat că nu deține probe din care să rezulte că fostul administrator social a ținut o contabilitate fictivă și că ar fi făcut să dispară anumite acte contabile, dar consideră că răspunderea poate fi atrasă în condițiile art. 138 alin. 1 lit. d) doar pentru faptul că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, împrejurare dovedită prin procesul-verbal de control încheiat la 25 mai 2004 de către Autoritatea de Control Fiscal A din care rezultă o serie de nereguli în activitatea debitoarei constând în debitele restante privind plata și a impozitului pe profit însumând 491.059 lei, nerezultând, așadar, că societatea nu ar fi condus contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991 și celelalte acte normative, constatările organelor de control reprezentând abateri, pentru unele dintre ele aplicându-se și sancțiuni contravenționale.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs Expert, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea hotărârii atacate, urmând a se dispune față de parat suportarea din averea personală a sumei totale de 2.379.318 lei.
În opinia lichidatorului pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a) din Legea 85/2006 - au folosit bunurile sau creditele societății în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane - suma care ar trebui să fie suportată de dl., în calitate de administrator al debitoarei, este de 1.415.080 lei, pentru fapta prevăzută de lit. c) - au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți - de 417.488 lei, pentru fapta prevăzută de lit. d) - au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea - de 491.059 lei, iar pentru fapta prevăzută de lit. g) - în luna precedentă încetării plăților au plătit sau au dispus să se plătească cu preferința unui creditor, în dauna celorlalți creditori - suma care ar trebui să fie suportată de către intimat este de 55.690 lei.
În drept a invocat pct. 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă și art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul intimat, legal citat, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 8-11), prin care a solicitat, în temeiul art. 302 alin. 1 lit. c) din Codul d e procedură civilă, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului întrucât este nemotivat, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Nulitatea recursului se impune a fi constatată deoarece lichidatorul judiciar nu și-a motivat cererea de recurs, rezumându-se a invoca doar prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, fără a critica în mod concret sentința tribunalului, perseverând în simple afirmații și opinii, fără a face trimitere la niciun mijloc de probă sau la argumentele reținute de judecătorul-sindic. Or, din moment ce practicianul a invocat acest caz de recurs, firesc ar fi fost să arate, în concret, din ce motiv hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau în ce constă încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Această excepție a fost respinsă de către C prin încheierea interlocutorie din 20 ianuarie 2009, fiind apreciată ca nefondată în condițiile în care din cuprinsul cererii reclamantei rezultă că există o motivare a recursului.
Pe fond, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat întrucât prima instanță în mod just a reținut că prin simpla depunere a raportului preliminar al practicianului nu poate fi stabilită răspunderea fostului administrator social atâta timp cât la dosarul cauzei nu se găsesc probe din care să se desprindă toate condițiile prevăzute de lege pentru se putea lua o asemenea măsură. Pârâtul consideră că tribunalul în mod corect a reținut că nici din raportul amintit și nici în instanță reclamanta nu a prezentat probele din care să rezulte că operațiunile întreprinse de administrator au determinat ajungerea societății în stare de insolvență, prețul la care au fost valorificate cele două autoturisme fiind impus de nevoia de lichidități a societății, valorile de vânzare reprezentând cel mai bun preț pe care l-a putut obține la momentul respectiv. Totodată, judecătorul-sindic pe bună dreptate a reținut că nici sumele de 200.000 lei achitate către în data de 1 noiembrie 2001 și nici cele de câte 500.000 lei achitate la 1 martie 2003, respectiv la 31 martie 2003 către LM România nu rezultă că ar fi fost făcute în interesul intimatului sau al altor persoane. De asemenea, a arătat că nici cu privire la suma de 417.488 lei pe care pârâtul a încasat-o de la debitoare ca urmare a creditării societății, reclamanta recurentă nu a uzat de dreptul conferit de Legea nr. 64/1995, sub imperiul căreia a fost deschisă procedura, respectiv de cel din Legea nr. 85/2006 de a introduce acțiune pentru anularea unor astfel de acte dacă le-a considerat a fi frauduloase. Nu în ultimul rând, instanța de fond corect a reținut că din actele depuse la dosar nu rezultă că pârâtul nu ar fi condus contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991 și celelalte acte normative, concluzie ce se poate desprinde din aceea că prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului practicianul a arătat că nu deține probe din care să rezulte că în cauză s-ar fi deținut o contabilitate fictivă sau că ar fi dispărut anumite acte contabile.
În drept a invocat art. 115 și art. 302 alin. 1 lit. c) din Codul d e procedură civilă.
Examinând recursul declarat de lichidatorul judiciar al debitoarei A, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de respingere a cererii de antrenare a răspunderii fostului administrator social pentru pasivul neacoperit nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susține recurenta.
Potrivit alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză reclamanta Expert A, deși a invocat incidența prevederilor art. 138 lit. a), c), d) și g) din Legea insolvenței, indicând anumite fapte ilicite pretins săvârșite de către fostul administrator social al debitoarei, anterior deschiderii procedurii colective, prin care s-ar fi cauzat starea de încetare a plăților de către A, nu a făcut și dovada acestor afirmații.
Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului societății debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane, fizice sau juridice, presupune săvârșirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor și fondurilor bănești ale societății de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terțe persoane, intrând în această categorie încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse sub prețul pieței, fără să existe pentru acest fapt motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetată a acțiunilor aparținând unei alte societăți sau bunuri ale acesteia peste prețul pieței, fără ca pentru aceasta să existe motive serioase etc.
Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale (spre exemplu, încheierea unui contract cu unul dintre membrii organelor de conducere sau cu o rudă apropiată a acesteia ori cu o societate controlată de una dintre aceste persoane în care prestația acesteia din urmă este vădit disproporționată față de prestațiile societății la care persoana responsabilă este membru al organelor de conducere).
Prin ținerea unei contabilități fictive, dosirea unor documente contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu prevederile legale se înțelege săvârșirea acelor fapte ilicite prin care se încalcă reglementările imperative ale Legii contabilității, indiferent dacă acestea reprezintă infracțiuni, contravenții sau simple delicte civile.
Categoria de acte ilicite prevăzută la lit. g) a art. 138 include ansamblul faptelor prin care membrii organelor de conducere, în luna precedentă ajungerii societății debitoare în stare de insolvență, plătind sau dispunând plata cu preferință a unui creditor, au creat în dauna celorlalți creditori un dezavantaj. Cu ocazia analizei efectuate asupra acestui caz de răspundere practicianul în insolvență va trebui să verifice dacă plățile din luna anterioară au fost făcute față de furnizorii de utilități, condiție esențială pentru menținerea în activitate a societății, precum și sumele plătite altor furnizori comparativ cu graficul scadențelor/clauzele contractuale etc. și să dovedească că asemenea plăți se încadrează în condiția impusă de norma juridică menționată.
Este fără putință de tăgadă că legiuitorul a intenționat să dea un înțeles complex acestor situații prevăzute de art. 138 în care sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții pentru a se putea dispune atragerea răspunderii personale patrimoniale, cerințe la care s-a făcut referire mai sus. În speța dedusă judecății nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a acestor condiții, astfel că simplele susțineri ale recurentei în sensul că în opinia sa pârâtul intimat trebuie să suporte din averea personală suma totală de 2.379.318 lei nu pot fi avute în vedere de către instanță.
În atare situație, în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 1169 din Codul civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, precum și cele ale art. 129 alin. 1 din Codul d e procedură civilă care statuează că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, ele având și obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările. Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecătorului, iar invocarea prevederilor articolului care reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de probe pertinente și concludente care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, dovadă care în speță nu s-a făcut de către lichidator.
Cu toate că la cererea de recurs practicianul nu a anexat niciun nou înscris doveditor, deși a luat cunoștință de motivele pentru care judecătorul-sindic i-a respins cererea de chemare în judecată a pârâtului, în virtutea rolului activ reglementat de art. 129 alin. 4 și 5 din Codul d e procedură civilă Curtea a solicitat lichidatorului judiciar o serie întreagă de documente la care fie acesta a făcut unele referiri pe parcursul judecății în primă instanță, fie utilitatea administrării lor a reieșit din criticile aduse sentinței recurate, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 20 ianuarie 2009 și a adresei emisă către Expert A (fila 14 dosar), însă reclamanta nu a dat curs solicitărilor Curții și nu a depus niciun act la dosar.
Este adevărat că în chiar ziua procesului (10 februarie 2009) prin faxul instanței recurenta a trimis un răspuns la adresa Curții, la care susține că a anexat și procesul-verbal întocmit la 25 mai 2004 de către organele de control fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice A (dar în realitate acest document nu a însoțit actul lichidatorului judiciar), în care a arătat că nu a identificat dosarul în care ar fi fost contestat acest act de control, din cuprinsul raportului privind cauzele insolvenței rezultând că societatea debitoare a intrat în încetare de plăți încă din anul 2002 și că în ceea ce privește recuperarea de către intimat a sumelor menționate în cererea de recurs în anexele raportului menționat există o situație lunară tabelară a operațiunilor falitei, rezultate care nu ar fi fost contestate de fostul administrator social deși acesta prin întâmpinările depuse la dosar a negat în mod constat acuzațiile lichidatorului. De asemenea, în finalul petiției practicianul a învederat că, dat fiind faptul că abia în data de 9 februarie 2009 reușit identificarea procesului-verbal de control, a trimis prin poștă copia respectivului document, iar în situația în care plicul nu va sosi la dosar până la termenul din 10 februarie 2009 să se amâne cauza la o altă dată.
Curtea, văzând că din întreaga listă de documente care i-au fost solicitate din oficiu recurentei ca și probe în elucidarea aspectelor litigioase aceasta din urmă nu a prezentat niciun înscris, a apreciat că amânarea judecății nu se impune în considerarea faptului că doar procesul-verbal din 25 mai 2004, cu privire la care, de altfel, și lichidatorul a avut o atitudine oscilantă, pe de o parte menționând că l-a depus prin fax, iar pe de altă parte că l-a trimis prin poștă, în condițiile în care încă de pe vreme derulării procesului la tribunal practicianul a făcut referire la respectivul act de control, nu este în măsură să justifice o altă soluție, contrară celei reținută de judecătorul-sindic.
Văzând că reprezentantul intimatului, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului, a arătat că nu mai solicită cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Expert A, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A, împotriva sentinței civile nr. 1980 din 6 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Arad în contradictoriu cu pârâtul intimat având ca obiect antrenare de răspundere.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 10 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /19.02.2009
Dact. /20.02.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Arad
Judecător-sidic - G
Președinte:Mircea BoarJudecători:Mircea Boar, Csaba Bela Nasz, Maria
