Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 210/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 210
Ședința publică din 10 februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mircea Boar
JUDECĂTOR 2: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1507 din 11 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar Management
La apelul nominal se prezintă pentru lichidatorul judiciar al debitoarei intimate consilier juridic, lipsă fiind creditoarea recurentă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la 9 februarie 2009 Management Tad epus prin registratura instanței întâmpinare.
Reprezentanta lichidatorului judiciar arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra recursului de față.
Reprezentanta lichidatorului judiciar solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele detaliate în întâmpinare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 1507 din 11 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a respins ca inadmisibilă cererea creditoarei Administrația Finanțelor Publice T privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, iar în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 a închis procedura insolvenței față de debitoarea, reprezentată de lichidatorul judiciar Management T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în conformitate cu art. 136 din același act normativ, tribunalul l-a descărcat pe practician de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, de creditori și asociații debitoarei, dispunând, totodată, notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni cu privire la radierea societății, precum și publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 2086 din 15 iunie 2006 pronunțată în dosarul 6293/COM/S/2006 a fost deschisă, la cererea creditoarei & T, procedura insolvenței față de debitoarea, în calitate de practician fiind desemnată Management
În îndeplinirea atribuțiilor sale administratorul judiciar a analizat declarațiile de creață, a întocmit tabelul preliminar, a efectuat notificările privind declanșarea procedurii colective și, datorită imposibilității de a prelua documentele contabile ale societății, a propus deschiderea procedurii simplificate a falimentului având în vedere faptul că aceasta nu mai desfășoară nicio activitate și se află în dizolvare conform art. 237 din Legea nr. 31/1990 pentru nedepunerea bilanțului anual la registrul comerțului.
Prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2006 judecătorul-sindic a admis propunerea practicianului, pe care l-a confirmat în funcția de lichidator, acesta din urmă întocmind tabelul definitiv al creanțelor în care figurează un număr de 4 creditori cu un cuantum total de 40.907,90 lei, precum și raportul final de activitate pe care l-a notificat creditorilor.
Creditoarea Administrația Finanțelor Publice Tai nserat în declarația sa de creanță o cerere de angajare a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei întemeiată pe dispozițiile art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995 (138 lit. d din Legea nr. 85/2006). De asemenea, lichidatorul judiciar a precizat că fostul administrator social, dl., nu a depus actele contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Analizând cererea de atragere a răspunderii formulată de instituția creditoare prima instanța a constatat că, deși notificat în repetate rânduri de către lichidator la adresa indicată în evidențele T, administratorul debitoarei nu a înțeles să se prezinte, nu a predat evidența contabilă a societății, nu a formulat niciun fel de apărări, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, coroborat cu dispozițiile art. 73 alin. 2, art. 1462alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, și art. 1 și 11 din Legea nr. 82/1991, republicată. În consecință, prin sentința civilă nr. 5/S din 11 ianuarie 2007 fostul administrator a fost obligat la plata către averea debitoarei a sumei de 40.907,90 lei reprezentând pasivul stabilit în cauză.
Prin decizia civilă nr. 640/R din 4 iunie 2007 Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis recursul declarat de administratorul social, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reținut că lichidatorul judiciar nu și-a îndeplinit obligațiile legale cu privire la notificarea administratorului societății în vederea predării actelor contabile, notificarea fiind expediată la adresa din T,-,. 1,. 6, jud. T, la care pârâtul nu mai locuiește din 24 mai 2005. Prin urmare, nu s-a efectuat decât o comunicare adresată debitoarei și, cum lichidatorul nu s-a deplasat la sediul social aflat la adresa indicată de recurent, s-a constatat fondată critica adusă de acesta sentinței tribunalului.
În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub dosarul nr- și, față de dispozițiile instanței de control judiciar, s-a dispus citarea pârâtului la noua adresă.
Administratorul societății a depus întâmpinare prin care a arătat că evidența contabilă a persoanei juridice este completă și la zi, aflându-se depozitată la sediul din loc.,-, și a făcut obiectul unui control fiscal chiar în data de 9 octombrie 2006, în timpul desfășurării procedurii de insolvență, ocazie cu care s-a concluzionat că "societatea nu s-a sustras de la plata obligațiilor și taxelor datorate". De asemenea, la data de 30 ianuarie 2008 acesta a pus la dispoziția lichidatorului întreaga documentație financiar-contabilă, conform procesului-verbal de la dosar.
În urma analizării actelor depuse practicianul a întocmit raportul cu cauzele și împrejurările care au dus la insolvența debitoarei în care a prezentat structura și evoluția posturilor de activ și de pasiv, precum și evoluția situației financiare, stabilind că încetarea plăților se datorează lipsei resurselor proprii de finanțare a activității, acumularea de pierderi și încetarea activității începând cu anul 2004. De asemenea, a precizat că nu a constatat săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței, iar la termenul din 11 septembrie 2008 propus, în temeiul art. 131, închiderea procedurii colective. Constatând că în cauză au fost emise notificări în condițiile art. 61 din Legea nr. 85/2006 și că creditorii nu au formulat obiecțiuni cu privire la raportul final judecătorul-sindic a apreciat că propunerea de închidere a procedurii este întemeiată, având în vedere că debitoarea nu deține faptic în patrimoniu niciun bun și niciunul dintre creditori nu a înțeles să avanseze sumele necesare continuării procedurii.
Cu privire la cererea creditoarei Administrația Finanțelor Publice T privind angajarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere și depusă la dosarul nr- în data de 17 august 2006, prima instanță a apreciat că aceasta este inadmisibilă întrucât cererea a fost înregistrată după intrarea în vigoare a noii Legi a insolvenței, fiind supusă astfel condițiilor prevăzute de art. 138 alin. 3 din acest act normativ. Potrivit normei menționate, comitetul creditorilor poate cerere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1 dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar au omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului, persoană juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor prevăzute la alin. 1 amenință să se prescrie. Instituția creditoare a formulat cererea de antrenare a răspunderii prin declarația de creanță, întemeind-o pe art. 137 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, cu toate că la data respectivă era deja în vigoare Legea nr. 85/2006 și, ca atare, era necesar ca, în prealabil, să obțină autorizarea din partea judecătorului-sindic conform textului antecitat, în lipsa unei autorizări prealabile fiind de prisos a pune în discuție dacă celelalte condiții prevăzute de art. 138 alin. 3 au fost sau îndeplinite în ceea ce privește raportul asupra cauzelor insolvenței întocmit de lichidatorul judiciar.
Împotriva sentinței comerciale nr. 1507 din 11 septembrie 2008, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cererea ei fiind înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr-, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea discutării condițiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere care au cauzat starea de insolvență a debitoarei, pentru următoarele motive:
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată sau modificată când hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
Judecătorul-sindic nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 și următ. din Legea nr. 85/2006. Este evident că aceste fapte trebuiau privite în contextul stării de insolvență a debitoarei ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți. Prin aceste fapte debitoarea a fost lipsită de lichidități tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credință sau cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, atât în ceea ce privește judecarea acestora cât și în ceea ce privește probațiunea, legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Pe de altă parte, lichidatorul trebuia să menționeze persoanele din conducere din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la fondul asigurărilor sociale de sănătate, lichidatorul nefiind un executor judecătoresc care ar avea doar obligația de a vinde bunurile aflate în averea falitei, ci atribuțiile sale sunt mult mai complexe.
Statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. Faptul că creditoarea este în imposibilitate de a recupera suma cu care s-a înscris la masa credală constituie o premisă concretă pentru determinarea instanței de judecată să oblige persoanele responsabile la plată, aspect necercetat de tribunal.
Prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în insolvență, această omisiune nefiind întâmplătoare, ci ea vine să sublinieze regimul agravat al răspunderii acestor persoane. Legiuitorul în textul legii a folosit expresia "au contribuit" la ajungerea societății în stare de insolvență, ceea ce sugerează aplicabilitatea textului și în situația în care fapta a constituit numai condiția favorabilă pentru realizarea efectului. Atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din documentele depuse ulterior de către părți s-a impus concluzia existenței unei cauzalități necesare și indivizibile cu faptele ilicite, fiind evident că faptele săvârșite de către fostul administrator au favorizat apariția prejudiciului chiar dacă nu l-au produs în mod nemijlocit.
Din perspectiva reglementării prevăzute de Legea nr. 85/2006 răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este prevăzută de art. 138, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor și a instanței mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea în tot sau în parte a pasivului debitorului. Responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate subsidiară și, indiferent dacă este individuală sau solidară, ea este una integrală atât pentrudamnum emergenscât și pentrulucrum cessans. persoanelor chemate să răspundă patrimonial pentru falimentul societății când activele sociale sunt insuficiente este circumscrisă categoriei administratorilor în funcțiune la data încetării plăților sau persoanelor din conducerea debitoarei care s-au comportat în fapt ca veritabili administratori, obligația de plată subzistând dacă situația care a dus la insuficienta activului a luat naștere în timpul exercitării mandatului lor.
În drept a invocat dispozițiile art. 299-316 din Codul d e procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar Management T, s-a prezentat la dezbateri și a formulat concluzii scrise (filele 9-10) prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
La data de 30 ianuarie 2008 la sediul lichidatorului s-a prezentat dl. cu o parte din documentele contabile al societății falite, astfel că la termenul din 24 aprilie 2008 fost întocmit raportul cu cauzele și împrejurările care au dus la insolvența debitoarei. Recurenta creditoare a solicitat aplicarea art. 138, însă nu precizează la care punct anume din acest articol se încadrează. Potrivit acestui text în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
În urma analizării actelor depuse de către administratorul social practicianul a întocmit și depus la dosar raportul cu cauzele și împrejurările care au dus la starea de insolvență a debitoarei, document în care a prezentat structura și evoluția posturilor de activ și pasiv, precum și evoluția situației financiare, concluzionând faptul că lipsa resurselor proprii de finanțare, acumularea de pierderi și încetarea activității începând cu anul 2004 au fost principalele cauze care au dus societatea în aceasta situație. De asemenea, prin intermediul aceluiași raport a precizat că din datele avute la dispoziție nu a constatat săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. În conformitate cu prevederile alin. 3 al aceluiași text comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1 dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul sau asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoana juridica ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea.
Lichidatorul nu a omis să se pronunțe asupra acestor aspecte, precizând faptul că nu a constatat fapte de natura celor prevăzute de art. 138, alin. 1 din legea 85/2006. Mai mult decât atât, creditoarea trebuia să dovedească că toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale sunt întrunite pentru antrenarea răspunderii patrimoniale ale administratorului debitoarei. Culpa administratorilor și legătura de cauzalitate sunt condiții de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca și fapta ilicită și prejudiciu, legea neinstituind nicio prezumție în privința celor două elemente menționate. Este necesar, așadar, să se probeze că administratorii, prin săvârșirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art. 138, au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență. Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele prevăzute de textul ce le enumera. Or, creditoarea recurentă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă îndeplinirea cerințelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a administratorilor debitoarei. Astfel, lichidatorul nu a relevat, prin rapoartele sale, că administratorul debitoarei s-ar fi folosit de bunurile societății în interes propriu, că ar fi făcut fapte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul societății sau că ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia și nici că ar fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri, în scopul întârzierii încetării plăților sau că ar fi dispus să se plătească cu preferință unii creditori în dauna celorlalți. Dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu instituie prezumția de culpă a persoanelor a căror răspundere patrimonială se poate cere a fi trasă, ci este necesară stabilirea existenței faptelor prevăzute de textul de lege arătat și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a debitoarei, care nu poate avea la bază decât un probatoriu complet și pertinent.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței față de debitoarea efiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susține recurenta.
În ceea ce privește angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, și numai ca excepție în condițiile alin. 3 al acestui articol (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie). Întrucât alin. 1 al art. 138 statuează că, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, creditorii nemaiavând potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea acestor dispoziții față de membrii organelor de conducere ai debitoarei, susținerile legate de problema aplicării art. 138 din lege nu pot fi primite.
Criticile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B nu sunt fondate în condițiile în care, în conformitate cu textul menționat, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Potrivit alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză creditoarea Administrația Finanțelor Publice T, deși a invocat incidența prevederilor art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, nu a indicat în mod concret prin care fapte săvârșite de către fostul administrator, anterior deschiderii procedurii colective, s-ar fi cauzat starea de încetare a plăților de către debitoare, simplele afirmații, nesusținute de probe pertinente și concludente, în sensul că fosta conducere a societății ar contribuit la ajungerea debitoarei în faliment neputând conduce în mod automat la aplicarea acestei norme, iar susținerile instituției recurente în sensul că vinovăția și legătura cauzală ar fi prezumate nu pot fi avute în vedere de către instanță, ele neavând nicio bază legală.
Pe de altă parte, cererea de atragere a răspunderii a fost formulată de unul dintre creditorii participanți la procedura colectivă la data de 17 august 2006, ulterior intrării în vigoare a noii Legi a insolvenței, când acțiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. Or, comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, neexistând la dosarul de fond nicio cerere în acest sens.
Cum în primă instanță lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, iar comitetul creditorilor nu a cerut autorizarea instanței pentru introducerea acțiunii în răspundere, ci doar creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect și solicitând casarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, Curtea constată că cererea sa nu poate fi primită, raportat la prevederile art. 304, coroborat cu art. 312 din Codul d e procedură civilă.
Motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nu poate să ducă nici într-un caz la casarea sentinței atacate, așa cum s-a cerut de către instituția creditoare, pentru că art. 312 din același cod statuează fără echivoc că modificarea hotărârii recurate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară, în caz de casare, curțile de apel și tribunalele urmând să rejudece pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Cu toate acestea, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad, în caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanța urmând să trimită dosarul spre judecare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă instanța de recurs constată că ea însăși era competentă să soluționeze pricina în primă instanță sau în apel, va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală.
Este adevărat că practicianul nu a menționat persoanele din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la Casa de Asigurări de Sănătate, a cărei creanță a fost preluată de către instituția recurentă, dar aceasta nu poate duce la admiterea căii de atac în sensul continuării administrării procedurii de insolvență pentru că, pe de o parte, în speță sunt îndeplinite toate condițiile pretinse de art. 131 pentru închiderea procedurii, iar pe de altă parte, creditoarea nu a criticat acest aspect în fața tribunalului, el fiind invocat pentru prima dată în calea de atac, contrar prevederilor art. 294, la care face trimitere art. 316 din Codul d e procedură civilă.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, cum în mod eronat susține creditoarea, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138, condiții care în cazul de față, așa cum s-a arătat mai sus, nu se regăsesc. Mai mult decât atât, prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 conțin în mod implicit cerința culpei membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, aspect ce rezultă și din natura juridică a acestei forme de răspundere - o răspundere civilă delictuală, legiuitorul folosind în textul legii expresia "au cauzat" starea de insolvență, și nu pe aceea de "a contribui", cum fără temei afirmă recurenta.
Deși este adevărat că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, cum în mod eronat susține creditoarea, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
Chiar dacă sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea îl va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1507 din 11 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar Management
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /19.02.2009
Dact. /20.02.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Mircea BoarJudecători:Mircea Boar, Csaba Bela Nasz, Maria
