Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 266/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
-Secția Comercială, de Contencios
Administrativ și Fiscal-
DOSAR NR.-
DECIZIA NR.266/C/2009 -
Ședința publică din 25 iunie 2009
PREȘEDINTE: Blaga Ovidiu- - -JUDECĂTOR 2: Tătar Ioana
- - - judecător
- -- JUDECĂTOR 3: Sotoc Daniela
- -- grefier
*******
Pe rol fiind pronunțarea contestației în anulare formulată de contestatorul domiciliat în S M,-, -.17,.94, în contradictoriu cu intimații - S M,-,.20, jud. S M, SC" "SRL S M, B-dul -, -H 7. J -, CF R - - prin lichidator EURO cu sediul în S M, str. -, nr-.10, jud. S, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S cu sediul în S M, Romană, nr.3-5, jud. S M șiOFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MAREcu sediul în S M,-, jud. SMî mpotriva decizieinr.39/C din 29 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr-, având ca obiect - angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere- contestație în anulare-.
Se constată că, dezbaterea cauzei în fond a avut loc la data de 18 iunie 2009, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 25 iunie 2009.
CURTEA DE APEL
Deliberând:
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin Decizia nr.39/C din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Oradeaaa dmis ca fondat recursul declarat de recurenții pârâți, din S M,-,.17,.94, jud. S M și,din M, nr.116, jud. S M, în contradictoriu cu intimata debitoareSC " " SRL,cu sediul în S M, B-dul -, - 7. J-, CF R - -prin lichidator EURO,cu sediul în S M, str. -, nr.10, jud.S M, intimata creditoareDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE Scu sediul în S M, Romană, nr.3-5, jud. S M și intimatulOFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE,cu sediul în S M,-, jud. SMî mpotriva sentinței nr.59/F din 6 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr-, pe care a modificat-o în parte în sensul că:
A redus cuantumul sumei de 66.657 lei, la care au fost obligați în solidar pârâții către averea debitoarei falite SC SRL S M, la suma de 44.868 lei.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței recurate, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că, recurentul a avut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare L de la constituirea acesteia - 22.07.1993, iar recurenta a dobândit de asemenea calitatea de asociat și administrator al aceleiași societăți la data de 19.11.1996, potrivit comunicării de la Oficiul Registrului Comerțului ( 123 vol. I din dosarul - al Tribunalului Satu Mare ).
Prin procesul-verbal din 14.08.2000, întocmit de Administrația Financiară a Municipiului SMs -a constatat că societatea debitoare datora la data respectivă suma de 76.371.072 rol impozit pe profit și 229.656.762 rol majorări de întârziere aferente, 52.238.271 rol TVA și 146.662.593 rol majorări de întârziere aferente, precum și 10.889.152 rol impozit pe salarii și 29.783.833 rol majorări de întârziere aferente, toate aceste datorii către bugetul de stat fiind aferente perioadei 01.01.1995-30.06.2000. În același proces-verbal s-a reținut că evidențele contabile ale societății au fost refăcute, ca urmare a faptului că au fost constatate lipsă prin procesul-verbal încheiat la data de 17.03.2000.
De asemenea, prin Nota de constatare încheiată de Administrația Financiară a Municipiului S M la data de 22.11.1999, s-a reținut că societatea nu poate prezenta situațiile financiare aferente anilor 1995 și 1996, deoarece acestea nu există.
Art. 124 alin. 1 lit. d) din Legea 64/1995 dispune cătribunalul poate dispune ca o parte din pasivul societății pe acțiuni sau al societății cu răspundere limitată, ajunsă în încetare de plăți, să fie suportată de către membrii organelor de conducere - administratori, directori, cenzori - care au contribuit la ajungerea societății în această situație, prin faptul că au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Răspunderea organelor de conducere ale societății comerciale nu poate fi decât o răspundere delictuală pentru fapta proprie, fiind dominată de principiile reglementate prin art. 998.civ. în sensul că reclamantul trebuie să dovedească fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul cauzat.
Examinând îndeplinirea în speță a tuturor acestor condiții, instanța a reținut că fapta ilicită reprezintă tocmai neținerea contabilității în conformitate cu legea, prin neîntocmirea actelor și documentelor contabile impuse de lege.
Potrivit principiilor generale ale răspunderii, fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, ea putând fi reprezentată și de omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anume persoană.
unei contabilități fictive sau neținerea evidenței contabile, în principiu nu sunt activități direct producătoare de prejudiciu, însă ele pot ocaziona starea de insolvabilitate, fiind asociate cu întârzierea în plata unor creanțe, fapt care a generat dobânzi sau penalități, ori pot fi puse în legătură cu creanțele neînregistrate în contabilitate și care nu au fost achitate. Pasivul societății sau o parte din el poate constitui un prejudiciu în măsura în care, prin acte sau fapte culpabile, conducătorii societății au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Prejudiciul este cauzat societății și doar indirect creditorilor.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, este evident că o societate comercială nu poate funcționa viabil în situația în care administratorii ei manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății. unei contabilități în conformitate cu legea presupune existența unei imagini fidele asupra patrimoniului social, situației financiare și rezultatelor obținute de societate.
Potrivit art. 73 alin. 1 lit. c din Legea 31/1990,administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. De asemenea, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea 82/1991,răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
Or, în situația în care administratorii nu au ținut deloc contabilitatea, se poate spune că au renunțat voluntar la un instrument strict necesar conducerii activității societății.
Chiar dacă recurenta a dobândit ulterior - la data de 19.11.1996, calitatea de administrator, în privința ei operează cazul special de răspundere prevăzut de art. 144 alin. 4 din Legea 31/1990, potrivit căruiaadministratorii societății sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregularitățile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau auditorilor financiari. Această dispoziție legală, chiar dacă vizează expres doar societățile pe acțiuni, poate fi aplicată și în cazul societății cu răspundere limitată. Din acest punct de vedere, recurenta avea obligația ca, la data numirii în funcția de administrator, să facă minime demersuri pentru a se interesa de situația firmei al cărei administrator devine. Mai mult, culpa sa în neținerea contabilității este cu atât mai evidentă, cu cât situația s-a perpetuat și după ce a devenit administrator, căci din actele dosarului rezultă că evidența contabilă nu a fost condusă până la data încetării activității societății, în martie 1999.
De asemenea, s-a apreciat că, nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii obligației de reparare a prejudiciului că recurenta ar fi plătit o parte mai M din creanța creditoarei, căci această susținere este inexactă, din înscrisurile dosarului rezultând că au fost executate silit doar bunurile societății debitoare, nu și cele personale ale asociaților.
În ceea ce privește apărările formulate de recurentul, acesta a invocat, pentru a se apăra de solidaritate, prevederile art. 138 alin. 4 paragraf 2 din Legea 85/2006, potrivit cărorapersoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvența sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvența și au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziția lor la aceste decizii.Însă, nu se poate reține îndeplinirea acestor condiții, în contextul în care, în perioada 1995-1996 fost singurul administrator al societății, fără a-și respecta obligația legală de a ține evidența contabilă. De asemenea, nu a probat incidența celorlalte situații prevăzute de textul legal, care puteau înlătura solidaritatea.
S-a mai apreciat că, recurentul nu se poate apăra de solidaritate nici prin invocarea faptului că ar fi sesizat Direcția Generală a Finanțelor Publice SMd espre neregulile constatate în contabilitatea societății, căci înscrisul depus în copie la dosarul de recurs ( 17) nu poartă nici o semnătură, lipsind și ștampila de înregistrare la instituția arătată de recurent, simpla mențiune pusă probabil chiar de recurent pe înscrisul respectiv, cu privire la numărul și data înregistrării neputând fi luată în considerare.
În ceea ce privește faptul că, încă din anul 1997, recurentul a formulat cerere de retragere și dizolvare a societății, instanța de recurs a reținut că abia la data de 03.05.1999 în dosarul 2870/1997 al Tribunalului Satu Mares -a constatat dizolvarea voluntară a societății, astfel că, până la data respectivă, recurentul a figurat înscris în evidențele ORC ca administrator. Acesta nu a adus nici o probă în fața instanței de fond, cum că, începând cu anul 1997, nu s-a mai ocupat deloc de administrarea societății, or în condițiile în care insolvența societății a fost determinată de neplata datoriilor către bugetul de stat pe perioada 1995-1999, în mod legal a apreciat instanța de fond că răspunderea ambilor pârâți este solidară, astfel că o expertiză contabilă nu ar putea stabili o departajare a răspunderii între administratori, atâta timp cât în actele constitutive și în registrul comerțului aceștia au figurat ca administratori până la deschiderea falimentului societății debitoare.
Nu a putut fi reținută nici apărarea recurentului, în sensul că, deși figura la ORC ca administrator până în anul 1996, soția sa ar fi exercitat în fapt calitatea de administrator. Recurentul a invocat această împrejurare doar în fața instanței de recurs, fără a solicita, însă, nici o probă în dovedirea acestor aspecte.
În ceea ce privește apărările ambilor recurenți vizând exonerarea de răspundere, pe considerentul că exista contabilă angajată încă din anul 1993, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 124 alin. 1 lit. d din Legea 64/1995, în varianta existentă în anul 1999, nu era permisă antrenarea răspunderii față de orice persoană care a cauzat starea de insolvența a debitorului, astfel cum se prevede la ora actuală în Legea 85/2006, ci este limitată posibilitatea atragerii răspunderii doar față de administratori, directori, cenzori.
Răspunderea membrilor organelor de conducere este o răspundere specială care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale, astfel că, sub aspectul condițiilor de fond, s-a impus aplicarea Legii 64/1995, în vigoare la data săvârșirii faptei susceptibile să atragă răspunderea patrimonială a persoanei. În contextul succesiunii în timp a mai multor legi, se aplică principiile neretroactivității legii noi și cel al aplicării imediate a acesteia. Desigur că recurenții au posibilitatea de a se îndrepta cu o acțiune în pretenții împotriva contabilei, în măsura în care dovedesc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz.
Tot referitor la aspectul incidenței în speță a prevederilor Legii 64/1995, se impune precizarea că, deși instanța de fond a motivat în drept soluția pe prevederile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea 85/2006, această împrejurare, s-a apreciat de instanța de recurs că, nu se constituie într-un motiv de casare a sentinței, câtă vreme conținutul faptei pentru care s-a atras răspunderea administratorilor este la fel formulat în ambele acte normative, iar condițiile răspunderii civile delictuale sunt aceleași, fiind prevăzute de art. 998.civ.
Pentru considerentele expuse, instanța de recurs a reținut că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică sub aspectul obligării în solidar a pârâților administratori la repararea prejudiciului cauzat societății debitoare și indirect și creditorilor, însă sub aspectul cuantumului sumei la care s-a impus obligarea pârâților, s-au avut în vedere că starea de insolvență a societății a fost cauzată de neținerea contabilității si acumulării unor datorii importante către bugetul de stat din această cauză. Cu toate acestea, din situația prezentată privind datoriile acumulate - 64 si urm. din vol. II al dosarului - al Tribunalului Satu Mare, reiese că acestea se ridică la suma de 55.761 lei, reprezentând debit și majorări de întârziere calculate până la data de 14.08.2000, restul sumelor cuprinse în tabel, de 12.878 lei si respectiv 8.911 lei constituind majorări de întârziere calculate până la data de 31.12.2005.
Atât Legea 64/1995, cât și Legea 85/2006 prevăd că persoanele vinovate pot fi obligate să suporteo partedin pasivul persoanei juridice aflate în insolvență, nefiind deci obligatoriu ca suma pentru care se solicită antrenarea răspunderii să fie identică cu creanța unuia sau a tuturor creditorilor. Prin urmare, neținerea contabilității pe perioada 1995-1999 generat un prejudiciu în patrimoniul debitorului echivalent cu datoriile acumulate și majorările de întârziere care au curs pe respectiva perioadă. Chiar dacă la datoriile reținute de organele financiare au curs în continuare majorări de întârziere, nu se poate spune că prin acest fapt s-a cauzat insolvența debitoarei, astfel încât, ținând cont și de sumele deja recuperate de la societatea debitoare, în cuantum de 10.893 lei, în temeiul art. 312 alin. 2 și 3, raportat la art. 304 pct. 9.pr.civ. au fost admise recursurile formulate, dispunând modificarea în parte a sentinței nr. 59/F/06.02.2008 a Tribunalului Satu Mare, în sensul reducerii cuantumului sumei la care au fost obligați pârâții în solidar, la suma de 44.868 lei, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, nefiind acordate recurentului cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând onorariul avocațial, întrucât nu s-a făcut dovada plății acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare contestatorul, solicitând instanței retractarea deciziei atacate și rejudecarea recursului în cauză, cu aprecierea justă a probelor dosarului.
În motivarea contestației în anulare, contestatorul arată că, nu este posibil ca, după ce a fost determinat - în condiții pe care nu este cazul să le enumere, de slăbiciunea unui soț căruia i se cerea să o ajute pe fiica din altă căsătorie a partenerului său de viață, la început de carieră, s-a asociat cu fiica soției sale și la scurtă vreme a ajuns pe drumuri și să plătească, alături de autoarea pagubelor, fără să aibă vreo vină la cauzarea lor.
După ce a fost alungat ca un câine din firma înființată și dezvoltată de către contestator, firmă care avea un sediu, utilaje și marfă de milioane de lei, s-a ajuns la faliment și datorii către stat, datorii pe care însă nu contestatorul le-a făcut, fiind și bătut pentru delictul de a încerca să se apropie de firma sa.
Mai arată și că, nu s-au observat demersurile pe care le-a făcut pentru sistarea activității firmei, cerând chiar dizolvarea și lichidarea societății, însă nu s-a făcut nimic.
reținute în decizia atacată cu contestația în anulare arată contestatorul, au fost datorate de insuficienta cercetare a dosarelor, atât în fond cât și în recurs, precum și de actele care au fost depuse.
Solicită a se observa că, concluziile scrise depuse în fața instanței de recurs, sunt în sensul că, nu contestatorul a fost cel care a cauzat prejudiciul, ci, împreună cu mama ei, respectiv soția contestatorului.
În drept au fost invocate prevederile art.318 Cod procedură civilă.
Prin completarea motivelor contestației în anulare, înregistrate la data de 17 aprilie 2009, la această instanță, contestatorul a solicitat instanței a lua în considerare următoarele:
Astfel arată că, dezlegarea dată de Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei greșeli materiale, apreciind astfel că, contestatorul nu a adus nici o probă în fața instanței de fond, cum că, începând cu anul 1997 nu s-a ocupat deloc de administrarea firmei, iar pe de altă parte că, doar în fața instanței de recurs a invocat că, a efectuat acte de administrare a firmei până în anul 1996.
Mai arată că, în realitate până în anul 1996 fost asociat, iar soția sa administrator, deci actele de administrare au fost efectuate de aceasta, până în 1996, iar din 1996, când contestatorul s-a asociat cu fiica sa vitregă, deși a dobândit calitatea de administrator, nu a efectuat nici un act de administrare a firmei, fiind alungat de soție și fiica acesteia.
Examinând contestația în anulare, prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Potrivit art.318 Cod procedură civilă, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Primul motiv prevăzut de art.318 Cod procedură civilă, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite.
Este vorba deci, despre acea greșeală pe care o comite instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții sau de rezolvare a unui incident procedural.
Ori, prin contestație se invocă greșeli de judecată, de interpretare, nefiind vorba de erori materiale. În această situație, a da părților posibilitatea de a se plânge aceleași instanțe, care a dat hotărârea în recurs, de modul în care s-au apreciat probele, ar deschide calea recursului la recurs. În cauză, susținerile formulate prin contestația în anulare au fost invocate și examinate în celelalte faze procesuale.
Prin urmare, curtea constată că în contestația în anulare nu s-au invocat greșeli materiale și erori de judecată, astfel că în baza art.320 Cod procedură civilă, va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondatăcontestația în anulare declarată de contestatorul împotriva deciziei nr.39/C/R din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.
Fără cheltuieli de judecată în contestație.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 25 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER.
În concediu odihnă
Semnează președ.
Instanței.
Red.dec. - jud.
- în concept, 07.07.2009
jud. recurs BM./FM./BG.
Tehnoredact.--
3 ex./ 08.07.2009
1 com.__
OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE cu sediul în S M,-, jud. S M
Președinte:Blaga OvidiuJudecători:Blaga Ovidiu, Tătar Ioana, Sotoc Daniela
