Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 744/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 744
Ședința publică de la 14.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Iulia Prelipcean I -
JUDECĂTOR 2: Mioara Badea
JUDECĂTOR 3: Cosmin Mihăianu
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta Administrația Finanțelor Publice Sector 2 B, împotriva sentinței comerciale nr. 702/09.02.2009 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații și reprezentată de lichidator.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială a înaintat la dosar dovezile de comunicare a sentinței atacate.
Întrucât nu sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, iar recurenta a solicitat judecata cauzei și în eventualitatea lipsei sale de la dezbateri, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține, spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 702/09.02.2009, Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către creditoarea Administrația Finanțelor Publice Sector 2 B, în contradictoriu cu pârâtul; totodată, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei și radierea acesteia din registrul comerțului, dar și notificarea hotărârii, potrivit art. 135 și plata onorariului lichidatorului, din fondul prevăzut la art. 4 alin. 4 din lege.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reținut că, în urma autorizării, creditoarea Administrația Finanțelor Publice Sector 2 formulat la 03.11.2008, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, în contradictoriu cu administratorul statutar al,.
În continuare, prima instanță a reținut că nedepunerea actelor contabile nu este de natură să determine apariția insolvenței, așa încât a apreciat că dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu-și găsesc incidența în speță, dar și că fapta prevăzută la lit. c) a art. 138 trebuie să fi fost săvârșită în interesul personal al autorului - aspect care nu a fost probat -, motiv pentru care a respins cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, apreciind-o ca fiind neîntemeiată.
Totodată, reținând că în patrimoniul falitei nu au fost identificate bunuri din a căror valorificare să poată fi acoperite creanțele, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii și radierea societății din registrul comerțului, luând măsurile subsecvente, reglementate legal.
Împotriva acestei sentințe, Administrația Finanțelor Publice Sector 2, declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului la suportarea pasivului debitoarei.
În motivare, recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat sentința recurată, aplicând greșit legea; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că debitoarea-intimată nu și-a îndeplinit obligația de a depune raportările și bilanțurile contabile, începând cu anul 2002, fapt ce lasă să se înțeleagă intenția intimatului-pârât de a frauda legea, cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; în aceste condiții, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Recurenta a mai precizat și că prin neîndeplinirea obligației de a solicita aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006, intimatul-pârât se face vinovat și de săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c).
Recurentul a arătat că răspunderea intimatului, privită prin prisma dispozițiilor referitoare la mandatul cu caracter oneros, ar trebui apreciatăin abstracto,cu mai multă rigurozitate, dar și că art. 138 din lege nu conține în mod explicit cerința culpei membrilor organelor de conducere, însă aceasta este, oricum, prezumată, conform art. 1082.civ.
Recurenta a arătat că legătura de cauzalitate între fapta reclamată și ajungerea societății intimate în stare de insolvență este dată tocmai de dezinteresul manifestat de fostul administrator în bunul mers al societății.
Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea reține următoarele:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurentul susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că nici una dintre ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsește în cauză.
Potrivit art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți sau prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimatul-pârât se face vinovată de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, prin faptul că nu a solicitat ca societatea să fie supusă procedurii colective prevăzute de Legea nr. 85/2006, dar și pentru că nu și-a îndeplinit obligația de a depune la organele fiscale raportările și bilanțurile contabile începând cu anul 2002.
Această afirmație nu este fondată, pentru că faptele ilicite enumerate de art. 138 trebuie să fi cauzat apariția insolvenței.
Or, recurenta nu a dovedit că nedepunerea la organele fiscale a raportărilor și bilanțurilor contabile, începând cu anul 2002, determinat apariția insolvenței. Pe de altă parte, obligația pe care art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 o stabilește în sarcina debitorului are ca situație premisă însăși existența stării de insolvență, așa încât nu s-ar putea susține că încălcarea de către administratorul statutar a obligației de a se adresa tribunalului pentru a fi supusă societatea procedurii colective ar putea cauza apariția unei stări, deja instalată.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între fapte și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169.civ. iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1.proc.civ. va respinge recursul, ca nefondat. În acest context, se impune a fi subliniat faptul că recurenta nu a adus nici o critică dispoziției de închidere a procedurii și măsurilor subsecvente acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de către recurenta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B, împotriva sentinței comerciale nr. 702/09.02.2009 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații și, reprezentată de lichidator.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I - - - - -
GREFIER,
- -
Red. Jud. /2 ex./03.06.2009
Judecător-sindic -
Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială
Președinte:Iulia PrelipceanJudecători:Iulia Prelipcean, Mioara Badea, Cosmin Mihăianu
