Anulare hotarare aga Spete. Decizia 1250/2008. Curtea de Apel Timisoara

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA operator - 2928

SECȚIA COMERCIALĂ

DOSAR Nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1250

Ședința publică din 16 decembrie 2008

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz

JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu

JUDECĂTOR: - -

GREFIER: -

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de Management T, în calitate de administrator judiciar al debitoarei 1 T, pârâta T, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T, administratorul special al debitoarei 1 T și intervenientele, G H, B, precum și (), prin împotriva sentinței comerciale nr. 1389 din 26 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu chemata în garanție Banca Comercială Română - Sucursala Județeană T și intervenientele B, precum și Societatea de Investiții Financiare M

La apelul nominal nu se prezintă părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că la dosar au fost depuse concluzii scrise din partea recurenților Direcția Generală a Finanțelor Publice T, administratorul special al debitoarei 1 T, pârâta, intervenientele, (), prin, precum și administratorul judiciar Management

Dezbaterea în fond a recursurilor și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 9 decembrie 2008, cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru astăzi când,

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1389 din 26 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea formulată și precizată de administratorul judiciar Insolvency Management T, continuată de Management T, împotriva pârâtelor T și 1 T - societate aflată în insolvență, reprezentată de administratorul special, admițând în parte și cererile de intervenție accesorii formulate de intervenientele B, Câmpulung M, G H, B, și Administrația Finanțelor Publice T în interesul pârâtei 1 T, respingând, totodată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta Societatea de Investiții Financiare M

Ca atare, judecătorul-sindic a anulat parțial contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 870/10.06.2005 la., încheiat între debitoarea 1 T, în calitate de vânzător, și pârâta T, în calitate de cumpărător, pentru cota de din imobilele situate în mun. T, compuse din mai multe parcele, după cum urmează: a) imobil situat în mun. T, str. - -, constând în teren cu următoarele construcții: corp confecții, magazii, secția confecții + magazii, atelier forja P, depozit chimicale P, depozit carburanți P, depozit chimicale P, depozit fire P, depozit materiale de construcții P, teren aferent în suprafață totală de 5962 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/6 la 1; b) imobil situat în mun. T, str. - -, constând în teren cu următoarele construcții: hala finisaj chimic P, hala imprimerie P, atelier electric P, bazin de preepurare P, bazin + depozit P, teren aferent în suprafață totală de 5592 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/5 la 1; c) imobil situat în mun. T, str. - -, constând în teren cu următoarele construcții: atelier mecanic + hală tricotaje, hală + depozit fire, depozit ambalaje P, atelier reparat lăzi P, teren aferent în suprafață totală de 3.010 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/4; d) imobil situat în mun. T, str. - -, constând în teren cu următoarele construcții: corp administrativ 1 -, corp administrativ 2 -, hală tricotaje + creație, punct prezentare produse finite P, magazie produse finite P, centrală termică P, corp depozitare fire P, corp gospodărie condens, teren aferent în suprafață totală de 4.514 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/1 la 1; e) imobil situat în mun. T, str. - -, constând în trotuar în sp. - -, în suprafață totală de 65 mp. înscris în nr. - T, nr. top 5530/2/2 la 1; f) imobil situat în mun. T, str. - -, jud. T, constând în trotuar în str. - -, în suprafață totală de 24 mp. înscris în nr. - T, nr. top 5529/2/2 la 1; g) imobil situat în mun. T, str. - -, jud. T, constând în teren cu următoarele construcții: atelier garaj + tâmplărie P, cantina P, magazie deșeuri P, bazine de decantare P, teren aferent în suprafață totală de 1492 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/3 la 1; h) imobil situat în mun. T, str. - -, jud. T, constând în teren cu următoarele construcții: corp broderie + confecții, hala confecții, atelier prelucrare deșeuri textile P, vestiar P, clădire poarta P, teren aferent în suprafață totală de 3.558 mp. înscris în nr. - T, nr. top 31230/2 la 1, dispunând repunerea părților în situația anterioară proporțional cu câtimea obiectului cererii admise și rectificarea situației de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei T până la limita cotei de cu consecința reînscrierii dreptului de proprietate al societății debitoare asupra aceleiași cote cu titlu de restabilire situație anterioară. De asemenea, tribunalul a obligat debitorea 1 T să restituie pârâtei T cota de din suma de 37.786.000.000 lei (ROL) reprezentând prețul achitat de cumpărătoare, plus dobânda comercială cuvenită în baza contractului de credit nr. 10/10.06.2005 încheiat între această societate și chemata în garanție Banca Comercială Română - Sucursala T, repunând-o pe pârâtă în termen pentru înregistrarea declarației de creanță față de societatea debitoare pentru această sumă, a anulat ca netimbrată cererea reconvențională formulată de T, a respins cererea de chemare în garanție formulată de aceeași pârâtă împotriva Băncii Comerciale Române - Sucursala T, reținând excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, și a respins în rest acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 4768/2006 (actual nr-) administratorul judiciar al debitoarei 1 Tas olicitat anularea transferurilor patrimoniale materializate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 870/10.06.2005 de, încheiat între societatea debitoare, în calitate de vânzător, și pârâta, în calitate de cumpărător, prin care au fost înstrăinate mai multe bunuri imobile situate în mun. T, str. - -, jud. T, constând în teren și construcții, prețul vânzării fiind stabilit la suma de 42.500.000.000 lei (ROL) +, în contractele de vânzare-cumpărare nr. 201/17.05.2005 în valoare de 203.290.685 lei (ROL) și nr. 204/ 19.05.2005 în valoare de 511.445.566 lei (ROL) având ca obiect bunuri mobile (aparatură, utilaje, accesoriile și dotările acestora) conform listelor anexe, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 200/15.05.2005 în valoare de 49.537.952 lei (ROL) având ca obiect autovehiculul marca berlină, cu nr. de înmatriculare -, cu nr. identificare nr. -, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 202/18.05.2005 în valoare de 20.358.000 lei (ROL) având ca obiect autoutilitara marca 1304, cu nr. de înmatriculare -, cu nr. identificare nr. - și în contractul de vânzare-cumpărare nr. 202/ 18.05.2005 în valoare de 73.761.345 lei (ROL) având ca obiect autoutilitara marca 1304 cu nr. de înmatriculare -, cu nr. identificare nr. -, aceste din urmă contracte fiind încheiate cu o persoană care deținea o poziție dominantă asupra societății debitoare.

În motivarea acțiunii s-a arătat, cu privire la imobile, că scopul vânzării a fost sustragerea acestora de la urmărirea creditorilor și, pe cale de consecință, lezarea drepturilor acestora, care au fost puși în imposibilitatea de a-și realiza creanțele, existând și o disproporție între prestația debitorului și prestația primită. Valoarea tranzacției de 42.500.000.000 lei (ROL) +, reprezentând 1.176.535, 73 este mult subdimensionată, ținându-se cont că prețul mediu de tranzacționare a terenurilor din zonă este de 200-250 /mp. Astfel, având în vedere suprafața de teren intravilan vândută, care se ridică la 24.217 mp. rezultă un preț de 6.054.250 numai pentru teren, în condițiile în care prețul încasat pentru toate imobilele compuse din teren și diferite construcții industriale a fost de doar 42.500.000.000 lei (ROL) + Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 870/10.06.2005 a cărei anulare se solicită are ca și obiect, pe lângă terenurile menționate anterior, și construcții industriale.

La data de 27 noiembrie 2003 o societate de specialitate membru a întocmit un raport de evaluare cuprinzând toate activele obiect al contractului, cu excepția terenului în suprafață totală de 4.514 mp. pe care se află amplasate corpul administrativ 1 -, corpul administrativ 2 -, hala de tricotaje + creație, punctul de prezentare produse finite P, magazia de produse finite P, centrala termică P, corpul de depozitare fire P, corpul de gospodărie condens, înscrise în nr. - T, nr. top 31230/1 la 1, poate cel mai de valoare activ imobiliar dintre cele vândute, iar concluziile raportului au fost că terenul în suprafață totală de 19.679 mp. intravilan are o valoare de piață (la data de 27 noiembrie 2003) de 58.613.000.000 lei (ROL), fără, respectiv 1.461.000, iar construcțiile de 3473 mp. arie desfășurată de 74.755.000.000 lei (ROL), fără, respectiv 1.862.000, rezultatul evaluării fiind de 133.368.000.000 lei (ROL), fără, adică echivalentul a 3.323.000 .

După cum rezultă există o diferență semnificativă între valoarea de vânzare (de la data de 10 iunie 2005) și valoarea de circulație (la 27 noiembrie 2003), în condițiile în care este de notorietate expansiunea pieței imobiliare în sensul creșterii prețurilor. De asemenea, valoarea mult superioară a activelor evaluate față de prețul de tranzacționare a fost obținută în condițiile în care evaluarea nu a inclus un activ semnificativ, cel înscris în nr. - Având în vedere aceste aspecte reclamanta consideră că prestația debitorului depășește vădit prestația primită, motiv pentru care sunt aplicabile prevederile art. 61 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1995, în vigoare la data formulării cererii. Scopul vădit al operațiunii care se impune a fi anulată este sustragerea bunurilor de la urmărirea creditorilor, întrucât la data vânzării societatea debitoare avea datorii în valoare totală de 94.995.083.892,1 lei (ROL), sumă în care nu sunt incluse creanțele Băncii Comerciale Române și cele ale Primăriei municipiului T, prin înscrierea de ipoteci.

Administratorul judiciar a mai arătat că prin contractele de vânzare-cumpărare contestate au fost înstrăinate aproape toate bunurile mobile ale societății debitoare, vânzarea făcându-se către o persoană care deținea o poziție dominantă asupra 1 T, prin aceste operațiuni fiind vândute practic toate bunurile imobile și mobile semnificative, debitoarea fiind astfel lipsită de proprietatea bunurilor care îi asigurau desfășurarea activității. Aceste operațiuni ar fi fost justificate dacă s-ar fi urmărit ca, în urma încasării prețului, societatea să-și continue activitatea fie prin efectuarea de noi investiții, fie prin reorganizarea activității, ceea ce nu s-a întâmălat, persoana juridică ajungând în insolvență. Prin înstrăinarea acestor active debitoarea nu a mai avut cu ce să își desfășoare activitatea în condițiile în care avea contracte în curs de derulare care trebuiau onorate și datorii semnificative atât la bugetul statului, cât și la personalul salariat și la diverși furnizori, astfel că scopul vădit al vânzării a fost sustragerea de la urmărirea creditorilor, deoarece pentru valorificarea drepturilor de creanță creditorii nu se mai pot îndrepta asupra acestor bunuri, fiindu-le astfel lezate drepturile, în cauză având incidență și prevederile art. 61 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 64/1995, republicată.

Referitor la poziția dominantă a cumpărătorului practicianul a învederat că Taf ost reprezentată în toate operațiunile juridice de administratorul social, deținătorul unui nr. de 5.261 acțiuni la 1 Mai mult decât atât, între debitoare și dl. a fost încheiat la data de 29 aprilie 2005 un contract de participare la majorarea capitalului social în valoare de 800.000 (28.968.800.000 lei), operațiune prin care această persoană fizică a devenit acționar majoritar, având în vedere că la data încheierii contractului capitalul social era de 8.260.100.000 lei. Astfel, prin poziția pe care o avea la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, ținând cont de lipsa de lichidități a societății, dl. deținea o poziție dominantă asupra debitoarei, în speță fiind incidente și prevederile art. 61 alin. 2 lit. e) din același act normativ.

Pârâta T, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 61 alin. 1 lit. b) și c) și art. 62 alin. 2 lit. c) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, actele juridice a căror anulare se solicită fiind încheiate în condiții legale și nu în scopul sustragerii bunurilor de la urmărirea creditorilor. De asemenea, prețul vânzării a corespuns valorii de piață a imobilelor la momentul perfectării tranzacției, mai ales că toate corpurile de clădire cu parcelele de teren aferente erau grevate de multiple ipoteci de diferite ranguri, evaluarea de care se prevalează reclamanta nefiind făcută de un expert judiciar, la întocmirea raportului neținându-se seama de acest aspect, imobile fiind considerate libere de sarcini. Prețul obținut prin vânzarea imobilelor a fost achitat băncilor pentru plata împrumuturilor contractate, astfel că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu a dus vânzătoarea în insolvență, cu atât mai mult cu cât bunurile au rămas în folosința societății debitoare, actele juridice reprezentând acordul de voință între cele două persoane juridice. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Băncii Comerciale Române - Sucursala T pentru ca, în situația anulării contractelor contestate, să se dispună și obligarea chematei în garanție la despăgubiri constând în suma de bani plătită cu titlu de preț al vânzării, cu mențiunea că, din banii obținuți debitoarea a achitat debitele pe care le avea la această unitate bancară. Totodată, pârâta a formulat și cerere reconvențională solicitând ca în ipoteza admiterii acțiunii să i se restituie contravaloarea investițiilor aduse imobilului, precum și echivalentul folosinței clădirilor cu terenul aferent care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, de la momentul încheierii convenției și până la data pronunțării hotărârii, întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

În cauză, creditoarele B, Câmpulung M, G H, B, au depus cereri de intervenție accesorii manifestându-și interesul legitim cu privire la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare atacate și întoarcerea în patrimoniul debitoarei a activelor disponibilizate în mod fraudulos în dauna lor.

În motivarea acestor cereri creditoarele au arătat că înstrăinările imobilelor au fost făcute cu încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990 și a principiilor de drept care reglementează materia nulității absolute, în frauda evidentă a masei credale. Au invocat încălcarea art. 12 alin. 3 lit. f) din statutul 1 T cu privire la adunarea generală ordinară a acționarilor întrucât hotărârea din 23 aprilie 2005 nu a avut pe ordinea de zi nicio mențiune referitoare la vânzarea vreunui activ, obiectul adunării fiind cu totul altul, respectiv analiza financiar-contabilă a societății pe anul 2004 și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2005. Astfel, neexistând o hotărâre a adunării generale pentru înstrăinarea bunurilor, vânzările sunt lovite de nulitate absolută. Ulterior, la 8 iunie 2005 consiliul de administrație al debitoarei a decis vânzarea de active către fără însă ca acestea să fie nominalizate, fără a se specifica prețul de vânzare și modul de determinare al acestuia. Mai mult, respectivele active erau ipotecate către Banca Comercială Română - Sucursala Or, consiliul de administrație nu putea, potrivit Legii societăților comerciale, să decidă, fără aprobarea adunării generale a acționarilor, "gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale societății". Pe lista ședinței adunării generale extraordinare a acționarilor 1 T din 4 martie 2006 președintele consiliului de administrație a trecut la pct. 4 "Ratificarea contractului de vânzare-cumpărare active" în scopul de a acoperi ilegalitățile săvârșite. Acționarii debitoarei nu numai că nu au ratificat vânzarea, dar au dezbătut pe larg această problemă și au decis anularea contractului de vânzare-cumpărare, situația în care rezultă clar intenția conducerii societății de a înstrăina, cu încălcarea dispozițiilor legale, cea mai M parte din activele debitoarei, după care aceasta urma să intre în faliment.

Creditoarele interveniente au mai solicitat constatarea nulității absolute prin invocarea principiuluifraus omnia corrumpitîntrucât, din analiza modului în care s-au făcut înstrăinările, se poate observa că acestea au fost realizate pentru a-i frauda pe creditori și în dauna drepturilor proprietarului, pentru ca societatea să fie imediat introdusă sub incidența prevederilor Legii nr. 64/1995, republicată (ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută). Potrivit art. 968 din Codul civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Situația la 1 T dovedește existența unei cauze ilicite a înstrăinărilor, actele de vânuare fiind ilicite și imorale. De asemenea, nu au fost respectate cerințele art. 1303 din același cod, care prevede că într-un contract de vânzare-cumpărare prețul trebuie să fie serios, întrucât prețul vânzării (42.500.000.000 ROL, inclusiv ), aproximativ 1.200.000, a fost determinat de simpla înțelegere între vânzător și cumpărător, fără a exista aprobare adunării generale a acționarilor, iar conform evaluărilor efectuate de specialiști prețul real ar fi trebuit să se situeze în jurul valorii de 6.054.250 numai pentru teren. Astfel cum reiese din contabilitatea debitoarei valoarea bunurilor vândute depășește cu mult 50% din valoarea activelor totale ale societății, Legea nr. 31/1990 (art. 150) impunând ca, atunci când au loc înstrăinări ce depășesc 10% din valoarea activelor nete, acestea să fie aprobate de adunarea generală a acționarilor. În aceste condiții, prețul fiind subevaluat, ar fi existat oricând un cumpărător pentru respectivele bunuri, dar cei din conducerea 1 T au decis să înstrăineze către o persoană pe care o cunoșteau, cu vădită influență asupra consiliului de administrație, prestația debitorului depășind-o vădit pe cea primită.

La termenul din 16 noiembrie 2006 și creditoarea Administrația Finanțelor Publice Taf ormulat cerere de intervenție în interesul reclamantei invocând aceleași motive de fapt și de drept ca și creditorii Câmpulung M, G H, B, iar la termenul din 17 ianuarie 2007 Societatea de Investiții Financiare M, în calitate de acționar al debitoarei, a depus o cerere de intervenție în interes propriu arătând că activele au fost vândute la o valoare de trei ori mai mică față de valoarea din raportul de evaluare, adunarea generală a acționarilor hotărând în unanimitate la 4 martie 2006, cu un procent de 55,3% din capitalul social, anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Judecătorul-sindic a arătat că din cuprinsul art. 79 și 81 alin. 2 din Legea insolvenței rezultă că acțiunea pentru anularea unor acte juridice ale debitorului poate fi introdusă, de regulă, numai de administratorul judiciar sau lichidator, în termenul de prescripție de 18 luni de la data deschiderii procedurii, și numai dacă practicianul refuză să facă acest lucru judecătorul-sindic poate fi sesizat de comitetul creditorilor cu introducerea unei astfel de cereri, dar tot în termenul de prescripție manționat. Atât din termenii legii - "anularea" și nu "constatarea nulității", cât și din faptul că această sancțiune ocrotește un interes privat al creditorilor se impune concluzia că nulitatea ce operează într-un asemenea caz este cea relativă. După anularea actului, oricine are interes se poate prevala de ineficiența acestuia, respectiv oricare din creditorii înscriși în tabelul de creanță sau chiar debitorul.

Prin acțiunea formulată administratorul judiciar a invocat ca motive de anulare a actului art. 61 alin. 1 lit. b) și c) și art. 61 alin. 2 lit. c) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, precizată conform reglementării actuale în art. 80 alin. 1 lit. b) și c), respectiv art. 80 alin. 2 lit. c) și e) din Legea nr. 85/2006, în motivare făcând vorbire de valoarea contabilă a bunurilor vândute, care ar fi de 137.614.603.000 lei (ROL), deși la dosar nu este depus un inventar al mijloacelor fixe în susținerea art. 80 alin. 1 lit. b).

Afirmațiile reclamantei potrivit cărora scopul urmărit prin vânzarea imobilelor ar fi fost sustragerea bunurilor de la urmărirea creditorilor și, în consecință, lezarea drepturilor acestora, nu pot fi reținute deoarece din prețul obținut au fost achitate în procent de peste 90% împrumuturile contractate de debitoare de la Banca Comercială Română, mai precis suma de 3.778.600 lei (RON). Prin adresa nr. 260/27.11.2007 această bancă comunică debitoarei creanțele rămase de achitat ca urmare a rambursării împrumutului de către cumpărătoarea T, situația plăților rezultând și din notele de ședință depuse de administratorul special. Ca atare, scopul urmărit de părți a fost nu de a sustrage bunurile de la urmărire, ci de a contribui la redresarea economică a societății debitoare, relevant în acest sens fiind răspunsul pârâtei la interogatoriu în care se arată că scopul contractului de vânzare-cumpărare pentru imobile a fost rambursarea creditului către bancă, această modalitate fiind singura posibilitate ca să obțină creditul bancar și, de asemenea, că scopul principal al relației de afaceri întreținută de cele două părți contractante a fost redresarea economică a societății vânzătoare prin majorarea capitalului social, stimularea producției și rambursarea din activitatea debitoarei și din închirierea de spații a creditului preluat de cumpărătoare pe perioada pe care s-a contractat acel credit, adică 10 ani.

Articolul 80 alin. 1 lit. c) din Legea insolvenței prevede intenția tuturor părților implicate de a sustrage bunuri de la urmărire de către creditori. Cumpărătoarea, al cărei administrator nu a făcut parte din conducerea vânzătoarei, beneficiază de prezumția bunei-credințe, prezumție care nu a fost răsturnată de reclamantă, administratorul judiciar nefăcând dovada că T ar fi urmărit împreună cu vânzătoarea sustragerea bunurilor la urmărirea creditorilor, prin așa zisul "concert fraudulos" invocat de intervenienții accesorii.

Cu toate că reclamanta nu s-a întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 79 din Legea insolvenței, ce vizează actele încheiate de debitor cu rea-credință, chiar și fără complicitatea unei terțe persoane, intervenienții accesorii au antamat și acest motiv de anulare. Legiuitorul a instituit prezumția relativă de fraudă la art. 85 alin. 3 și 4, care operează numai împotriva debitorului, nu și a terțului dobânditor. Frauda, în sensul general reglementat de art. 79, nu poate fi reținută întrucât nu încheierea contractelor ce fac obiectul acțiunii în anulare a dus societatea în insolvență ci, astfel cum rezultă din raportul de activitate al practicianului privind cauzele și împrejurările care au determinat ajungerea debitoarei în încetare de plăți, la data încheierii contractelor debitoarea își desfășura activitatea de producție în pierdere constantă, cu marfă pe stoc, aflându-se în imposibilitatea de a-și plăti cheltuielile curente, salariații, utilitățile și, cu atât mai puțin, creditele contractate de la bancă.

Motivul de anulare reglementat de art. 80 alin. 2 lit. c) este, de asemenea, nedovedit. Textul prevede ca operațiunea comercială să se fi încheiat cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului, dacă este în dauna creditorilor. Cumpărătoarea T nu este acționar al 1, ci doar administratorul social al acesteia, deține un procent de 6 % din acțiuni, astfel cum o recunoaște și pârâta vânzătoare în interogatoriul luat. Este adevărat că între și 1 s-a încheiat contractul nr. 160/ 29.04.2005 de participare la majorarea capitalului social în valoare de 800.000, dar cererea formulată la. de pe lângă Tribunalul Timiș pentru înscrierea modificării acționariatului conform acestui contract a fost respinsă prin încheierea judecătorului delegat nr. 1398/27.02.2006 pronunțată în dosarul nr. 77110/2005.

Sumele achitate parțial de dl. în baza acestui contract i-au fost restituite astfel: suma de 79.230,20 lei (RON), virată cu nr. 4/16.05.2005 cu destinația majorare capital a fost virată în aceeași zi cu nr. 183/16.05.2005 în contul T, deschis la Banca Romena, reprezentând contravaloarea unor plătite în favoarea (astfel cum rezultă din raportul de audit privind majorarea capitalului social la SC 1 ); suma de 1.420.000.000 lei (ROL) a fost returnată de 1 cu dispoziție de plată conform registrului de casă depus la dosar; dl. a mai ridicat suma de 700.000.000 lei (ROL) la data de 16 iunie 2005, precum și suma de 1 miliard lei (ROL) cu dispoziția de plată nr. 4312/10.06.2005. Se impune a se menționa faptul că deși prin adresa nr. 76/05.05.2005 se confirmă că între cele două societăți s-a încheiat un protocol pentru ca suma totală de 4.790.200.000 lei (ROL) să fie considerată contravaloare active, dl. s-a înscris cu ea și la masa credală, astfel că această sumă nu poate fi considerată nici parte din prețul contractelor și, cu atât mai puțin, prețul unor acțiuni. Ca atare, rezultă cu prisosință că administratorul social al pârâtei nu a deținut o poziție dominantă în conducerea societății debitoare, procentul de 6 % din acțiuni fiind recunoscut de 1 prin chiar întrebările de la interogatoriu.

Nici condiția prevăzută de art. 80 alin. 2 lit. e) nu este îndeplinită deoarece cumpărătoarea nu a deținut o poziție dominantă asupra debitoarei sau a activității sale, astfel cum pretinde textul de lege menționat. Societatea cumpărătoare nu are calitatea de asociat al vânzătoarei, iar administratorul său nu a făcut parte din consiliul de administrație al debitoarei și, deținând un număr nesemnificativ de acțiuni, nu avea putere de decizie nici în adunarea generală și nici în organele de conducere a activității curente, din probele dosarului nerezultând că între cele două societăți s-ar fi derulat relații comerciale, astfel că judecătorul-sindic nu a reținut acest motiv pentru anularea contractelor atacate.

În ceea ce privește primul motiv de anulare pe care s-a întemeiat acțiunea introductivă, cel prevăzut de art. 80 alin. 1 lit. b), potrivit căruia prestația debitorului o depășește vădit pe cea primită, în sensul că prețul de vânzare al imobilelor ar fi fost sub valoarea lor de circulație, tribunalul a apreciat că acesta nu poate fi abordat fără analizarea modului de evaluare al imobilelor vândute.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie dezechilibrul trebuie să fie important, iar existența dezechilibrului pretins de lege constituie un obiect al aprecierii suverane a judecătorului-sindic, care se va raporta la fiecare contract considerat individual și la data acestuia, fără a se extinde ca apreciere globală a relației de afaceri dintre părți.

În motivarea acțiunii administratorul judiciar consideră că disproporția între prestația debitorului și cea primită rezultă din subdimensionarea imobilelor vândute, ținând cont că prețul mediu al terenurilor în zonă este de aprox. 200-250 /mp. iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 870/10.06.2005 are ca obiect, pe lângă terenuri, și construcții industriale, referindu-se la un raportul de evaluare întocmit de o societate membră, solicitând și efectuarea unei expertize judiciare în construcții, probă încuviințată de tribunal, în calitate de expert judiciar fiind desemnat dl. Pentru a nu prelungi pe un termen nedeterminat judecarea cauzei, întrucât împotriva expertizei judiciare s-au formulat obiecțiuni, judecătorul-sindic nu a pus în discuția părților posibilitatea administrării unei contraexpertize, dar a permis depunerea de către cei interesați a unei expertize extrajudiciare, cu condiția de a fi efectuată de un expert judiciar înscris pe lista experților tehnici.

În urma analizei celor trei lucrări s-a reținut că raportul de evaluare întocmit de T constată la rubrica "Echilibrul pieței" că la nivelul municipiului T nu se poate vorbi de o piață imobiliară extrem de funcțională în ceea ce privește spațiile comerciale și cu altă destinație, piață pe care să se efectueze tranzacții regulate și care să poată oferi suficiente informații referitor la prețurile de tranzacționare ale unor asemenea imobile, condiții în care punctul de echilibru în care se întâlnește cererea cu oferta este dificil de atins. O problemă care afectează echilibrul pieței este dificultatea achiziției de proprietăți imobiliare în actualele condiții, când rata dobânzii este ridicată, lucru care se reflectă în valoarea și în volumul tranzacțiilor. La evaluarea clădirilor, specialistul a aplicat metoda costurilor, care implică mai multe etape: determinarea valorii de reconstrucție, estimarea deprecierii acumulate și determinarea valorii rămase actualizate a construcțiilor prin scăderea deprecierii acumulate din valoarea de construcție. La estimarea deprecierii acumulate un criteriu de bază enunțat de evaluator este, pe lângă uzura fizică, deprecierea din cauze externe și neadecvarea funcțională. Acest criteriu este dat de demodarea, neadecvarea sau supradimensionarea clădirii din punct de vedere a dimensiunii, stilurilor sau instalațiilor și echipamentelor atașate.

Cu toate că expune teoretic aceste criterii, procentele deprecierii acumulate ce apar trecute pe fișele corpurilor de clădire cu mențiunea fie "uzură", fie "depreciere", deși chiar potrivit definiției dată de evaluator uzura fizică este unul dintre criteriile deprecierii și nu se identifică cu aceasta, ele sunt calculate arbitrar întrucât nu apare comentată în niciun fel aplicarea practică a metodei costurilor, conform criteriilor prezentate. Se impunea cu atât mai mult o explicație concretă, cu cât obiectivul industrial a fost edificat în anul 1965, în timpul economiei centralizate, când nu se punea problema consumului de energie, a costului de producție și, de aici, a eficienței economice a unității, iar evaluarea se efectuează în plină economie de piață, când toate acele criterii, de care este obligat să țină seama, influențează în mod direct valoarea tehnică, respectiv valoarea de circulație a bunului.

Pentru evaluarea terenurilor s-a aplicat metoda comparației directe care, potrivit raportului, "se utilizează la evaluarea terenului liber sau care se consideră liber pentru a fi evaluat". Această metodă nu poate fi aplicată imobilului în litigiu deoarece din întreaga suprafață de teren de 24.217 mp. atât evaluatorii cât și expertul judiciar au constatat ca fiind liberă de construcții numai suprafața de 286,1 mp. În acest raport se face referire atât la metoda comparației directe, cât și la metoda comparației prin bonitare, stabilindu-se un preț de 60 /mp. prin aplicarea ambelor metode. În raportul de evaluare întocmit la 17 februarie 2004 pentru imobilul înscris în nr. - T, teren în suprafață de 5962 mp. cu construcțiile descrise în lucrare, a rezultat valoarea de 319.000 la un curs valutar de 40.572 lei (ROL). De această dată, evaluatorul face referire la două metode de evaluare: abordarea prin cost și abordarea prin capitalizarea venitului.

Valoarea terenului a fost stabilită prin metoda comparației prin bonitare care pleacă la un preț de barem A (valoarea de bază a terenului), corectată pe baza unor elemente de comparație (bonități). Modul de calcul nu poate fi urmărit, iar metoda însăși, abstractă, nu a fost apreciată ca oportună de către tribunal din lipsă de informații (ce reprezintă acele elemente de comparație nu se explică, iar calculul nu este atașat de evaluator). Ca o concluzie, în baza acestor metode evaluatorul a obținut un preț al terenului de 13,8 /mp. iar la restul terenului, din prima evaluare, aplicând aceeași metodă, a obținut un preț de 60 /mp.

La construcții, după ce explică în ce constă abordarea prin cost, introducând noi elemente la criteriul depreciere (depreciere funcțională și depreciere economică), a obținut o valoare de 268.000, la care s-a adăugat 16.000 valoarea terenului, totalul fiind de 284.000 (teren cu construcții).

La calculul final evaluatorul adoptă, însă, abordarea prin capitalizarea venitului sau prin randament, ce înseamnă că un activ are o anumită valoare în măsura în care generează beneficii viitoare pentru proprietarul lui, presupunându-se că proprietatea ar putea fi închiriată la prețul de 1,5 /mp, iar după scăderea impozitelor, taxelor de asigurare, etc. obține o valoare de piață de 319.000 .

Această metodă pornește de la o premisă aleatorie (posibilitatea închirierii întregului imobil construcții cu teren) pentru a ajunge la un rezultat cert, imposibil de acceptat. Închirierea de imobile industriale este supusă acelorași condiții ale fluctuației pieței, cerere și ofertă, și este inadmisibil de calculat unele venituri prezumtive generate de închirierea întregului imobil la același preț, indiferent de destinația părților componente (magazii, depozit chimicale, depozit carburant, depozit material construcții, depozit fire, alei etc.) pe o durată determinată, știut fiind că numai o societate comercială având același obiect de activitate pe raza municipiului T ar avea interes să închirieze un astfel de obiectiv în întregul său. Dacă se mai adaugă faptul că parcela top este grevată de ipotecă, deci supusă riscului executării silite oricând, probabilitatea obținerii veniturilor din chirii, astfel cum sunt calculate de evaluator, este mult sub procentul de 100% pe care s-a întemeiat metoda de evaluare adoptată.

Raportul de evaluare intitulat "Sinteză" se referă la întregul imobil, teren cu construcții, valoarea de piață fiind stabilită la nivelul prețurilor din 31 mai 2005, când s-a efectuat lucrarea. În acest raport s-a stabilit un preț al terenului de 60 /mp. potrivit informațiilor din presă și directe, evaluatorul făcând o medie între prețul de ofertă din zonă cuprins între 40 și 80 pentru 1 mp.

Cu privire la construcții a aplicat metoda costurilor obținând o valoare de 1.480.000 și, separat pentru teren, de 1.453.000, la rubrica "descrierea proprietății" arătând că din terenul de 24.217 mp. suprafața construită este de 14.798 mp. ceea ce reprezintă peste 70% din imobil, reținând că potrivit constatărilor de pe teren aceste construcții sunt atipice, făcute în ani diferiți, fără a se ține cont de standardele de construcții în vigoare, lipsind spațiul de intervenție pentru pompieri, posibilitatea funcționării mai multor societăți, clădirile construite pe verticală fiind atipice pentru producție. Din analiza spațiilor industriale care au fost proprietatea statului și după ce s-au privatizat au fost demolate s-a considerat că acestea, în marea majoritate și într-un viitor nu prea îndepărtat, vor fi demolate pentru că obiectul de activitate al societății nu va mai primi aviz de la mediu pentru funcționare și întrucât se lucrează cu substanțe chimice este necesar a se moderniza toate instalațiile de epurare a apelor. Deși evaluatorul constată o depreciere, în medie, de 85%, nu explică de ce evaluează terenul ca fiind liber de construcție când din propriul său raport rezultă că suprafața construită depășește procentul de 70%, iar din raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul G rezultă că suprafața liberă de contracții este de 286,1 mp.

În aceste condiții judecătorul-sindic a apreciat că evaluarea efectuată de T nu poate constitui probă extrajudiciară concludentă pentru a putea fi studiată prin comparație cu restul materialului probatoriu administrat în cauză la stabilirea valorii de circulație a imobilelor obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 870/10.10.2005.

În ceea ce privește raportul de expertiză judiciară prima instanță a considerat că, într-o primă etapă, expertul greșește prin evaluarea imobilelor la prețul de circulație existent la data efectuării lucrării (martie 2007). La rubrica "Desfășurarea expertizei" specialistul descrie aspecte care nu au nicio legătură cu lucrarea dispusă. Nu interesează și, deci, nu sunt pertinente cauzei aprecierile expertului cu privire la obiectul de activitate al 1, piața de desfacere, dotarea societății prin retehnologizare, certificatele de calitate obținute ori descrierea procesului tehnologic, toate acestea fiind străine litigiului dedus judecății sau obiectivelor expertizei judiciare în construcții.

La pct. 1.10 expertul prezintă "Procedura de evaluare", respectiv cele 4 metode de evaluare, fără a menționa dacă a folosit una dintre ele și care anume, iar la rubrica 2.1.3 "Amplasament, vecinătăți și căi de acces" arată că parcela de teren are o suprafață totală de 24.217 mp (conform extraselor de carte funciară), din care 16.103,3 mp. sunt ocupate cu construcții, suprafața desfășurată a construcțiilor fiind de 32.554,6 mp. suprafața aferentă rețelelor de 370 mp. suprafața aferentă căilor de transport de 5.873,35 mp. iar terenul liber are o suprafață de 286,1 mp. pentru ca în continuare să afirma că "clădirile sunt răspândite pe întreaga parcelă de teren".

La cap. 3 - "Analiza pieței imobiliare", rubrica 3.2 - "Descrierea pieței locale" specialistul caracterizează municipiul T ca fiind un puternic centru economic, conchizând că mai mulți factori, în special investitorii străini, au determinat evoluția rapidă a pieței imobiliare locale caracterizată în acest moment prin "dinamicitate, maturitate și profesionalism", concluzii care sunt în totală contradicție cu cele exprimate în cele două rapoarte de evaluare ale

La evaluarea construcțiilor expertul aplică metoda costurilor și, deși face vorbire de deprecierea funcțională și deprecierea economică, în concret, la prezentarea modului de calcul apare numai "uzura apreciată" la 48 % din activ, mai mică decât cea constatată în anii 2003, respectiv 2005 de evaluatorul - între 55 % și 60 %. Pentru terenuri specialistul a aplicat metoda comparației prin bonitare, cu toate că, potrivit recomandării date de Corpul Tehnici folosirea acestei metode este aplicabilă numai la evaluare terenurilor libere sau care se consideră libere pentru scopul evaluării. În speță, terenul nu este liber nici juridic (fiind grevat de multiple ipoteci) și nici fizic, fiind ocupat de construcții, anexe, utilități, etc. Expertul mai prezintă la punctele 4.3.2. tehnica comparației vânzărilor, de asemenea relevantă pentru evaluarea terenurilor libere sau care se consideră libere, și care presupune suficiente tranzacții recente cu proprietăți comparabile, iar cantitatea informațiilor bună, obținute din surse sigure. La pct. 4.4 expune și "tehnica reziduală a terenului", recomandată în cazurile în care nu sunt suficiente informații credibile privind loturi similare sau comparabile de teren având ca bază principiul echilibrului și conceptul de contribuție.

Făcându-se referire la terenul obiect al evaluării se invocă un studiu de fezabilitate întocmit în septembrie 2006 de către Euro Static D pentru 1, care propune realizarea pe amplasamentul actual aflat pe. -, nr. 6 unui complex multifuncțional care să adăpostească societăți comerciale în principal cu funcții de reprezentare sedii, prestări servicii, etc. estimând o valoare a terenului în funcție de acest studiu.

pe care le stabilește, în primă etapă, expertul nu prezintă relevanță, întrucât toate au ca punct de pornire luna martie 2007. Se observă că în final se prezintă valorile obținute prin toate cele trei metode la rubrica 4.4. "Reconcilierea rezultatelor, opinia evaluatorului", dar aplicând aceste metode, expertul obține pentru terenuri prețuri nerealiste, deoarece pornește de la premise ce nu sunt aplicabile în practică și nici nu sunt explicate în concret (cum este comparația prin bonitare).

În a doua etapă, după comunicarea obiecțiunilor formulate de părți, lucrarea a fost completată aplicându-se o uzură globală de 60% la valoarea tehnică a construcțiilor, afirmativ egală cu cea existentă la 31 decembrie 2004, fără a face vreun alt calcul, potrivit criteriilor expuse în primul raport de expertiză, ignorându-se faptul că în cuprinsul acestuia s-a constatat existența unei uzuri diferențiate pe fiecare obiectiv, conform fișelor anexă. La estimarea valorii terenului se recomandă metoda comparației prin bonitare, conform 218/1997, care nu corespunde datei în raport cu care se face evaluarea (2005).

De asemenea, în răspunsul la obiecțiunea privitoare la valoarea construcțiilor care trebuia stabilită pentru anul 2005 și nu pentru 2007 expertul calculează o valoarea tehnică de 152.181.980.000 lei (ROL), respectiv 4.211.135 și valoarea de piață 91.309.188.000 lei (ROL), respectiv 2.526.681, mai mică decât cea calculată în raportul inițial de expertiză pentru luna martie 2007, la care stabilește valoarea tehnică a construcțiilor ca fiind de 18.251.260 lei (ROL), respectiv 5.461.342 și o valoare de piață de 10.950.756 lei (ROL), respectiv 3.276.805, cu toate că pe parcursul a 2 ani valoarea tehnică trebuia fie să scadă, prin aplicarea uzurii corespunzătoare, fie să se mențină, astfel cum pretinde expertul, când consideră că nu este necesară o recalculare a uzurii. Însă, potrivit criteriilor de evaluare expuse chiar de specialist prin enunțarea metodei aplicate uzura fizică este doar unul dintre elementele deprecierii valorii unui activ industrial, dar nu singurul.

Tot în răspunsul său expertul recunoaște că la evaluarea efectuată de pentru terenul aparținând T în luna aprilie 2005 valoarea de piață estimată pentru teren este de 47,60 /mp. dar motivează că acest teren a fost sechestrat de Administrația Finanțelor Publice T conform procesului-verbal nr. 26/07.02.2005 și evaluarea s-a făcut la cererea acestei autorități în vederea vânzării la licitație a imobilului, ceea ce a avut o pondere hotărâtoare la stabilirea valorii de piață.

Tribunalul a apreciat că motivațiile și concluziile expertizei sunt juridic nefondate. Astfel, potrivit art. 150 alin. 6 din Codul d e procedură fiscală, sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. 5 constituie ipotecă legală, iar în conformitate cu alin. 7 dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alți creditori aceleași drepturi ca și dreptul de ipotecă în sensul prevederilor dreptului comun. Prin urmare, legea prevede clar că ipoteca aplicată potrivit Codului civil produce aceleași efecte cu sechestrul aplicat în temeiul Codului d e procedură fiscală, astfel că situația juridică a terenurilor proprietatea debitoarei 1, respectiv aaf ost aceeași la data evaluării lor. Un alt aspect criticabil constă în aceea că imobilul a fost evaluat ca fiind compus din mai multe corpuri funciare independente, a căror valoare ulteriror s-a adunat aritmetic, ceea ce nu corespunde configurației reale a obiectivului, destinației și utilizării corpurilor de clădire care au fost proiectate și construite ca un corp funciar unic, pentru o fabrică de confecții, cu obiectul de activitate al 1 Din fișele de calcul anexe la raport rezultă că obiectivele respective nu sunt funcționale în mod independent, nu au acces la utilitățile care traversează întreaga suprafață a terenului construit și nu au ieșire liberă la calea publică, fără constituirea unei servituți de trecere, astfel că nu pot fi evaluate separat de corpul de clădire pe care îl deservesc. De altfel, și destinația folosirii lor este determinată de obiectul de activitate al debitoarei. De exemplu, fișa nr. 9 "Hală finisaj chimic + vopsitorie - uscătorie Corp I", fișa nr. 10 "Gospodărie condens - Corp K", fișa nr. 12 "Punct prezentare + transformator + remiză Corp M", fișa nr. 13 "Bazine decantare (stație epurare)" sunt relevante în sensul că nu pot constitui imobile distincte, iar un cumul aritmetic al acestora, astfel cum a procedat expertul în centralizatorul întocmit, duce la o valoare rezultantă ce nu poate corespunde valorii reale a corpului funciar unic, din cuprinsul raportului nerezultând că numerele topografice diferite ar constitui corpuri funciare independente.

După redeschiderea dezbaterilor instanța a dispus completarea raportului de expertiză judiciară cu privire la data în funcție de care trebuie calculată valoarea imobilelor vândute, care este cea stabilită de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat (15.03.2005), cerând expertului să precizeze dacă fiecare corp de clădire cu terenul aferent poate constitui un corp funciar unic, respectiv dacă are acces separat la utilități - apă, canal, branșament electric, termoficare, acces liber la calea publică, fără constituirea vreunei servituți de trecere, iar în caz negativ să descrie acest lucru, să stabilească prețul corespunzător, cu precizarea corpului de clădire independent pe care îl deservește (cum este cazul magaziilor și depozitelor), precum și să constate dacă pe piața imobiliară din anul 2005 au mai fost înstrăinate unele imobile asemănătoare, să facă precizări cu privire la valoarea terenului în litigiu, liber de construcții, comparativ cu cel afectat de construcții sau de utilități, știut fiind că pe piața imobiliară prețurile pe suprafață de teren sunt diferite și, de asemenea, să facă comparație între prețul de vânzare al unui teren sau construcție grevat de ipoteci și cel al unui teren liber de sarcini.

Expertul judiciar a depus al doilea supliment al raportului prin care nu a răspuns la obiectivul nr. 1 cerut de instanță, făcând doar unele considerații generale cu privire la cap. IV "Analiza datelor" din primul raport, recomandând "utilizarea actuală de teren construit", ceea ce depășește obiectivele expertizei, omisiunea fiind interpretată de judecătorul fondului ca o prezumție a faptului că părțile componente și accesoriile corpurilor de clădire mai mari nu pot fi valorificate independent, nu au o valoare de piață de sine stătătoare, astfel că evaluarea lor tehnică trebuia inclusă în corpul de clădire pe care îl deservește sau, dacă s-a calculat separat, valoarea ar fi trebuit diminuată pentru lipsa accesului separat la utilități, la calea publică, ce ar fi necesitat constituirea unei servituți de trecere. Aceasta a dus la concluzia că dacă imobilul, în ansamblul său, nu va fi folosit în continuare pentru același obiect de activitate, majoritatea anexelor grevează și scad valoarea terenului, și nu o sporesc, fiind necesar a fi demolate. De altfel, în raportul suplimentar specialistul face referire la o serie de alte anexe construite pe lângă corpurile principale ale clădirii care "se pot demola - fiind într-o stare de degradare avansată și nu mai corespund cerințelor actuale de siguranță și utilitate". În continuare expertul recunoaște că necesitatea demolării acestor anexe duce la scăderea valorii imobilului expertizat, dar susține că valoarea este compensată "și chiar depășită" de accesul la utilități.

Nici cu privire la evaluarea terenurilor în obiectivele 2 și 3 introduse din oficiu de instanță expertul nu a dat un răspuns concret, pretinzând că valoarea deosebită a terenului este dată de "accesul generos la trei fronturi stradale și la trei căi de acces". De asemenea, acesta face o greșeală juridică atunci când pretinde că sechestrul, în comparație cu ipoteca care grevează un imobil, diminuează substanțial valoarea de piață a bunului, pe când ipoteca nu are niciun efect, cu toate că legea prevede clar că sechestrul este asimilat unei ipoteci instituită în sensul prevederilor dreptului comun.

În concluzie, judecătorul-sindic a constatat că raportul de expertiză judiciară, cu numeroasele completări aduse prin răspunsul la obiecțiuni și obiective suplimentare, nu aduce lămuriri instanței privind o valoare de piață credibilă a obiectivului industrial în litigiu întrucât ignoră numeroasele criterii și aspecte anterior expuse.

Pentru anularea unei operațiuni comerciale pe cazul prevăzut de art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 prestația debitorului trebuie să o depășească vădit pe cea primită, deci dezechilibrul prestațiilor trebuie să fie important. În raportul de evaluare extrajudiciară depus de pârâta T și întocmit de dl., la pct. 1.8 " evaluării" evaluatorul precizează situația juridică reală a imobilului din litigiu, și anume că este grevat de sarcini, respectiv debite către Banca Comercială Română și Primăria mun. La pct. 2.3 - "Descrierea construcțiilor", se arată că clădirile sunt realizate din structuri diferite - beton, cărămidă, metal, lemn, au fost construite în funcție de necesitatea procesului de producție, acestea adăpostind utilaje specifice industriei textile. Datorită problemelor de producție și de desfacere întreprinderea nu a mai avut eficiență pe piață și și-a restrâns activitatea. De asemenea, la aceste clădiri nu s-a mai respectat programul de mentenanță, ceea ce a dus la o accelerare a deprecierii. Ulterior, la pct. 3.1 se învederează că clădirile pentru o altă activitate sunt neadecvate funcțional și se impune demolarea acestora. În cadrul evaluării s-a prevăzut această sumă necesară pentru demolare și refacerea terenului, fiind vorba de obiective care au poluat. La evaluarea terenului specialistul a folosit aceeași metodă a comparației prin bonitare, dar ajunge la un rezultat relativ apropiat (41,70 /mp. =150,2 lei /mp.) cu cel din raportul de evaluare întocmit de în luna aprilie 2005 (47,60 /mp.), cu referire la imobilul proprietatea i, conchizându-se că acesta din urmă are un amplasament mai favorabil decât proprietatea evaluată.

Din analiza comparată a raportului de expertiză judiciară completat și a evaluărilor extrajudiciare depuse de părțile în litigiu, în interpretarea art. 80 alin. 1 lit. b), cu referire la art. 1303 din Codul civil, tribunalul a concluzionat următoarele:

La data convenției asupra prețului, 15 martie 2005, preț care a rămas același la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 870/10.06.2005, patrimoniul debitoarei 1 înregistra un capital negativ împovărător, însumând creanțe garantate cu multiple ipoteci către Banca Comercială Română, impozite față de Primăria mun. T, alte creanțe bugetare însemnate către Administrația Finanțelor Publice T, pentru care creșteau dobânzi și penalități, astfel că se impunea în termenul cel mai scurt posibil înstrăinarea convențională a unor active pentru achitarea cel puțin parțial a datoriilor societății, care era expusă riscului executării silite individuale, în primul rând de către creditorul garantat, conform art. 500 și următ. din Codul d e procedură civilă. Din cauza lipsei unei piețe industriale la nivelul localității T debitoarea a purtat tratative și a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu pârâta, ulterior fiind perfectat actul autentic contestat. La stabilirea prețului cerut de vânzătoare s-a avut în vedere și posibilitatea reală de a primi o ofertă, întrucât condițiile de finanțare erau deosebit de riguroase și, astfel cum rezultă din adresa băncii nr. 5041/07.12.2007, pentru acordarea creditului din suma cerută de cumpărătoare pentru investiții în cuantum de 42.500.000.000 lei (ROL) banca a acordat prin contractul de credit nr. 10/10.06.2005 doar 36.125.000.000 lei (ROL), fiind de reținut faptul că împrumutul a fost finanțat chiar de creditorul ipotecar al vânzătoarei, parte direct interesată de acoperirea datoriilor acesteia. Reclamanta nu a făcut dovada depunerii mai multor oferte pentru cumpărarea activelor sau a unei părți din acestea.

Din adresele depuse la dosar rezultă că Tai ntermediat o ofertă de cumpărare a terenului aparținând, în suprafață de 24.200 mp. ofertă de 60 /mp. în această valoare fiind incluse și construcțiile, iar agenția imobiliară T comunică aceleiași societăți că în luna august 2005 făcut o ofertă de intermediere a vânzării terenului cu construcții, în suprafață de 24.000 mp. la prețul de 65 /mp. pentru ca Imprimeria T să ceară debitoarei 1 cumpărarea unei suprafețe de teren, la care aceasta răspunde prin adresa nr. 44/14.01.2005 că solicită suma totală de 137.000.000 lei, care include și cheltuielile de judecată aferente dosarului nr. 8967/25.06.2004 ce a avut ca obiect terenul respectiv. Din cuprinsul corespondenței părților rezultă că debitoarea a înțeles să vândă suprafața respectivă de teren la prețul de sub 100 /mp. care includea și cheltuielile de judecată.

Părțile au convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare un preț de vânzare de 42.576.000.000 lei (ROL), iar prin actul autentic cumpărătoarea a declarat că are cunoștință de sarcinile și ipotecile care grevează imobilele ce formează obiectul contractului, precum și de impozitele datorate către bugetul local și cumpără bunurile cu aceste sarcini și ipoteci. Din declarația autentică a cumpărătoarei rezultă că aceasta și-a asumat și obligația de a achita impozitele restante, iar din certificatul fiscal nr. 8436/09.06.2005 emis de Consiliul Local T reiese că 1 datora cu titlu de impozit pentru imobilul vândut la data eliberării actului suma de 3.917.805.348 lei (ROL).

Instanța, având dreptul de apreciere pe baza mai multor criterii a dezechilibrului prestațiilor de care face vorbire art. 80 alin. 1 lit. b) din Legea insolvenței, cu referire la art. 1303 din Codul civil, invocat ca temei legal pentru anularea contractului, a constatat că nu poate reține acest motiv, prețul vânzării, în condițiile date, neputând fi considerat neserios câtă vreme nu s-a dovedit cu probe certe o valoare de circulație a activului industrial din litigiu mult superioară acestuia, fiind de menționat și că societatea cumpărătoarea s-a obligat la plata impozitelor restante ale debitoarei, astfel că prețul real constă în contravaloarea pentru care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, la care se adaugă suma ce urma a fi plătită cu titlu de impozit și taxe pentru teren. Neexecutarea acestei obligații de către cumpărătoare nu constituie motiv de anulare a contractului, ci de rezoluțiune pentru care judecătorul-sindic nu este competent a se pronunța, dar reclamanta a formulat o acțiune cu un asemenea obiect aflat pe rol la instanța comercială.

În speță nu sunt incidente prevederile art. 84 alin. 1 și 2 din Legea insolvenței, ce apare în unele concluzii formulate de intervenienții accesorii, întrucât această dispoziție legală reglementează ca domeniu de aplicație anularea contractelor încheiate cu subdobânditorii bunurilor ori recuperarea valorii acestora, iar litigiul dedus judecății are ca obiect anularea transferului inițial, la care se referă în partea finală alineat 1 al art. 84.

Expertiza judiciară întocmită de dl. G nu a fost omologată întrucât a fost considertă a fi subiectivă, expertul încercând vizibil să creeze o imagine falsă, necorespunzătoare realității, cu privire la situația economică a 1, fiind, totodată, incoerentă și cu numeroase greșeli și contradicții, incompletă prin omisiunea evidentă de a răspunde la unele obiective stabilite clar de judecătorul-sindic prin încheierea de redeschidere a dezbaterilor. extrajudiciare, cu toate că ajung la rezultate diferite, ambele se raportează la valoarea terenului/mp. calculată de, aparținând i în luna aprilie 2005 și estimată la 47,60 /mp. Din întregul material probatoriu rezultă că la data respectivă și în condițiile în care se prezenta imobilul grevat de ipoteci, ocupat de construcții care nu erau utile pentru un alt obiect de activitate, parțial poluat cu deșeuri chimice, această evaluare este singura realistă, chiar dacă prețul de înstrăinare nu a fost făcut public, astfel că motivul de anulare întemeiat pe art. 80 alin. 1 lit. b) nu a fost primit.

Totuși, judecătorul-sindic a constatat incident un alt motiv de anulare, însă parțială, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor. Astfel, prin statutul de funcționare al 1, art. 12 alin. 3 lit. f), adunarea generală a acționarilor, în afară de dezbaterea altor probleme, este obligată să hotărască gajarea, încheierea sau desființarea unuia sau a mai multora dintre unitățile societății. La art. 33 din statut sunt menționate atribuțiile consiliului de administrație, iar potrivit literei d) acesta aprobă operațiunile de cumpărare și vânzare de bunuri potrivit competențelor acordate. Conform art. 146 din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește J din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute de art. 115.

În speță nu a existat o adunare generală extraordinară a acționarilor care să conțină pe ordinea de zi aprobarea înstrăinării activelor ce depășesc J din valoarea contabilă a societății, astfel cum pretinde legea și cum a fost inclus chiar în statutul de funcționare al debitoarei. La dosarul cauzei au fost depuse procesul-verbal al adunării generale din 23 aprilie 2005, de care se prevalează în apărare pârâta, din cuprinsul căruia rezultă că pe ordinea de zi nu s-a stabilit aprobarea înstrăinării activelor 1, precum și procesul-verbal al ședinței consiliului de administrație încheiat la 8 iunie 2005 având pe ordinea de zi organizarea adunării extraordinare, apoi probleme de producție, creditare și diverse, aspecte care nu au relevanță în cauză, întrucât numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, conform legii, se putea hotărî înstrăinarea activelor ce depășesc J din valoarea contabilă. De asemenea, nu rezultă că ar fi fost acordată consiliului de administrație competența de a încheia contractul de vânzare-cumpărare pentru întregul activ imobiliar, în sensul prevăzut de art. 33 lit. d) din statut.

În concluzie, instanța a constatat că vânzarea imobilelor s-a hotărât unilateral de conducerea societății, fără respectarea statutului de funcționare al societății și a art. 146 din Legea nr. 31/1990.

În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 150 alin. 1 din același act normativ, care limitează dreptul administratorului de a înstrăina sau a achiziționa de la societate, în nume propriu, bunuri în valoare de peste 10% din activele nete, în lipsa unei aprobării dată de adunarea generală extraordinară. Cu toate că la dosarul cauzei a fost depusă și adeverința nr. 999/09.06.2005 eliberată de 1 care atestă că valoarea totală a bunurilor vândute, terenuri și clădiri, este de cca. 45,3% din patrimoniul societății și, deci, nu depășește 50% din valorarea contabilă a activelor, aceasta nu constituie o probă concludentă câtă vreme nu a fost atașat și un inventar al bunurilor cu valoarea lor contabilă de la data vânzării. Pe tot parcursul judecății practicianul nu a întocmit un inventar al bunurilor debitoarei motiv pentru care judecătorul-sindic a apreciat depășirea cotei de din valoarea totală a activelor numai raportat la valoarea imobilelor vândute. De asemenea, nu au fost luate în considerare ca "active" și bunurile mobile (utilaje) care erau deja vândute (în perioada 15.05.2005-18.05.2005) aceluiași cumpărător și, ca atare, nu se mai aflau în patrimoniul vânzătoarei pentru a stabili în funcție și de acestea care este procentul ce depășește J din valoarea contabilă a activelor înstrăinate prin contractul nr. 870/10.06.2005, considerându-se că numai imobilul a constituit activul societății la data vânzării, cota de aplicându-se asupra acestuia.

În dreptul civil român, spre deosebire de alte sisteme de drept, nulitatea este o sancțiune constând în desființarea cu efect retroactiv a actului juridic încheiat cu încălcarea cerințelor legale, cu consecința menținerii parțiale a actului și a efectelor sale care au respectat condițiile de validitate prevăzute de lege la data încheierii. Concepția dreptului nostru civil despre nulitate concordă cu principiul stabilității actelor juridice civile și comerciale, iar dispozițiile Legii nr. 85/2006 se completează, conform art. 149, cu cele ale Codului d e procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român și ale Legii nr. 637/2002.

Potrivit teoriei nulităților parțiale contractul va fi anulat numai corespunzător dispoziției legale încălcate, respectiv pentru cota de, întrucât pentru restul cotei administratorii beneficiază, conform art. 146 din Legea nr. 31/1990, de libertatea contractuală deplină. Referitor la înstrăinarea bunurilor mobile, în motivarea în fapt și în drept, reclamanta nu face nicio referire în concret privind incidența art. 61 lit. c) din Legea nr. 64/1995, actualul art. 80 alin. 1 lit. c) din noua Lege a insolvenței, singurul argument invocat fiind că prin înstrăinarea acestor active societatea debitoare nu a mai avut cu ce să-și desfășoare activitatea în condițiile în care avea contracte în curs de derulare, scopul actului constituindu-l sustragerea bunurilor de la urmărirea de către creditori.

Din contractul de comodat din 15 iulie 2005 rezultă cu prisosință că societatea debitoare și-a desfășurat nestingherită activitatea de producție prin folosirea în continuarea, cu titlu gratuit, a utilajelor vândute, în contract stipulându-se că "împrumutul de folosință se face în scopul desfășurării activității de producție și comerciale a comodatarului" și că "comodantul închiriază cu titlu gratuit bunurile menționate până la stabilirea prin act adițional a altor clauze, de comun acord". Sustragerea bunurilor mobile de la urmărirea creditorilor nu este dovedită în vreun fel de reclamantă, nici cu indicii sau probe indirecte, din lucrările dosarului nerezultând că vreun creditor a intenționat punerea sub sechestru și, respectiv, executarea silită a bunurilor mobile pentru a fi întrunită condiția prevăzută de art. 61 lit. c) din Legea 64/1995, actual art. 80 alin. 1 lit. c) din Legea insolvenței. Dimpotrivă, pârâta invocă faptul că debitoarea a condiționat încheierea contractului nr. 870/10.06.2005 de cumpărarea și a bunurilor mobile, lucruri aflate într-un stadiu avansat de uzură, apărare necontestată de partea adversă.

Nu prezintă relevanță, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de nulitate a acestor contracte, faptul că prețul nu a fost plătit. Neexecutarea obligațiilor asumate prin contract de una dintre părțile contractante constituie motiv de rezoluțiune a contractului, care intervine ca o sancțiune pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin contractele sinalagmatice, având ca efect desființarea retroactivă a actului. se pronunță pentru motive ulterioare încheierii contractului, fiind condiționată de neexecutarea imputabilă debitorului obligației respective, de punerea acestuia în întârziere, judecătorul având autoritatea să acorde debitorului un termen de grație, creditoarea obligației de plată a prețului având deja pe rolul instanței comerciale înregistrate acțiuni cu acest obiect. În speță, reclamanta nu a cerut administrarea unei expertize și pentru evaluarea bunurilor mobile, nu a invocat disproporția prestațiilor cu privire la acesta, singurul motiv fiind pretinsa sustragere a bunurilor de la urmărirea silită de către creditori. Deoarece reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 din Codul civil, a motivelor invocate pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 200/15.05.2005, nr. 201/17.05.2005, nr. 202/ 18.05.2005 și nr. 203/18.05.2005 privind bunurile mobile acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Cererile de intervenție accesorii, deși formulate ca o acțiune principală, au fost precizate ulterior ca fiind în interesul pârâtei 1, au avut soarta juridică a acțiunii principale, fiind admise conform art. 49 alin. 3, raportat la art. 54 și 55 teza I din Codul d e procedură civilă. În schimb, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta Societatea de Investiții Financiare M, în temeiul art. 49 alin. 2 și art. 50 alin. 1 din același cod a fost respinsă pe cale de excepție, reținându-se lipsa calității procesuale active a intervenientei pentru a promova o acțiune în anulare adresată judecătorului-sindic, instanța admițând în principiu judecarea cererii de intervenție alături de acțiunea administratorului judiciar numai pentru respectarea liberului acces la justiție al părților.

Cererea de chemare în garanție a Băncii Comerciale Române - Sucursala T formulată de pârâta a fost și ea respinsă deoarece în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul d e procedură civilă, societatea pârâtă neputând să se îndrepte cu o cerere în despăgubiri către chemata în garanție deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 870/10.06.2005, anulat parțial, nu a angajat un raport obligațional cu banca, aceasta din urmă fiind terț față de contract și având cu ambele pârâte raporturi juridice pentru executarea unor contracte de credit acordate fiecăreia și nicidecum rezultate din contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul acțiunii în anulare.

Ca o consecință a anulării actului respectiv părțile au fost repuse în situația anterioară în sensul restituirii prestațiilor, respectiv cumpărătoarea să restituie vânzătoarei cota de din imobile și, în acest sens, instanța a rectificat situația de carte funciară a imobilelor prin radierea dreptului de proprietate al acesteia și înscrierea dreptului de proprietate al vânzătoarei, iar aceasta din urmă să restituie cota de din prețul primit, cu aplicarea dobânzii contractuale, întrucât suma achitată a fost purtătoare de dobânzi.

Nu în ultimul rând, cererea reconvențională a fost anulată ca netimbrată raportat la art. 137 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, coroborat cu art. 20 alin. 4 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 112-114 din cod.

Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs Management T, în calitate de actual administrator judiciar al debitoarei 1 T, pârâta T, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T, administratorul special al debitoarei 1 IUNIE T și intervenientele, în calitate de continuatoare a personalității juridice a Câmpulung M ca urmare a fuziunii celor două societăți, G H, B, precum și (), prin

Administratorul judiciar a solicitat, în temeiul art. 312 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, modificarea hotărârii atacate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din același cod, și anularea în totalitate a transferurilor imobiliare și mobiliare cuprinse în contractele atacate cu consecința restabilirii situației anterioare, pentru următoarele motive:

E de notorietate faptul că în perioada imediat anterioare deschiderii procedurii insolvenței debitorul care știe că se apropie momentul colapsului financiar încearcă să-și înstraineze, chiar în condiții ruinătoare, activele importante pentru a le ascunde de urmărirea creditorilor.

Invocand aplicabilitatea art. 80 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 85/2006, care prevede că administratorul judiciar poate solicita judecătorului-sindic anularea operațiunilor comerciale în care prestatia debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, s-a învederat primei instanțe că valoarea tranzacției contestate a fost mult subdimensionată. Prețul încasat pentru toate imobilele compuse din teren și diferite construcții individuale a fost de doar 42.500.000.000 lei (ROL) + în condițiile în care într-un raport de evaluare întocmit la 27 noiembrie 2003 de către o societate de specialitate membră valoarea terenului și construcțiilor 1 se ridică la 133.368.000.000 lei (ROL). Mai mult decât atât, prețul vânzării nu a fost stabilit/supus aprobarii adunării generale a acționarilor, ci lăsat la libera apreciere a părților. Pentru legalitatea vânzării prețul bunurilor ar fi trebuit să aibă la bază un raport de evaluare întocmit de un expert evaluator, raport care ar fi trebuit supus aprobarii adunării generale.

În temeiul art. 80 pct. 1 lit. c) practicianul a aratat că prin înstrăinările făcute de 1 către intimata a existat un concert fraudulos între vânzător și cumpărător, ambii fiind animați de intenția de a-i leza pe creditori prin sustragerea bunurilor vândute din sfera celor urmarite în temeiul gajului general, înstrăinările fiind făcute cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată.

Recurenta consideră că dl., administratorul societății cumpărătoare, avea o poziție dominantă asupra debitoarei nu numai prin aceea că este acționar la 1, ci și prin aceea că se obligase prin contractul nr. 160/29.04.2005 la o majorare de capital de 800.000 EURO, contract prin care devenea acționar majoritar cu 80%. Poziția dominantă ca acționar majoritar era clară la data realizării vânzărilor având în vedere că acesta deja vărsase în perioada 30.03.2005-16.05.2005 o parte din sumă, respectiv 5.582.502.000 lei (ROL), adică cca.154.000 euro, conform situației plăților și restituirilor de la dosar, care față de capitalul social de 8.261.000.000 lei (ROL) reprezenta 67,6%. Așa cum se poate vedea și din răspunsul la interogatoriu la momentul tranzacțiilor acesta avea cunoștință de problemele societății și de existența datoriilor față de furnizori, astfel că nu poate fi socotit un dobânditor de bună-credință câtă vreme cunoștea problemele cu care se confrunta societatea și prin operațiunile efectuate urmărea anumite interese personale, fiind conștient de prejudiciul cauzat celorlalți creditori.

Judecatorul-sindic în motivarea sentinței a arătat că societatea cumpărătoare beneficiază de prezumția de bună-credință întrucat administratorul acesteia nu a făcut parte din conducerea vânzătoarei. Este adevărat că dl. nu a facut parte scriptic din conducerea societății debitoare, însă faptic se poate constata că el a participat la ședința consiliului de administrație din 8 iunie 2005, hotararea de la această dată figurând ca și temei al contractului de vânzare-cumparare nr. 870/10.06.2005, în conținutul acesteia putându-se constata că avea putere decizională prin faptul că intervenția lui - privind organizarea activității - a fost reținută în procesul-verbal de ședință. Mai mult, poziția dominantă este demonstrată de faptul că, fără a avea calitatea de angajat sau de administrator al 1, acesta a primit drept de semnătură în bancă, adică a putut gestiona fondurile societății împrejurare demonstrată de ordinul de plată nr. 183 din 16 mai 2005 pentru suma de 792.302.000 lei (ROL) prin care a făcut o plată din conturile debitoarei către pentru obligații ale intimatei

Cu privire la disproporția dintre prestația debitorului și cea primită în schimb reclamanta a arătat că și-a întemeiat acțiunea în principal pe raportul de evaluare întocmit de o societate membră în anul 2003, însă ulterior a solicitat efectuarea unei expertize judiciare în construcții, fiind desemnat în acest sens expertul G, împotriva raportului acestuia formulând ulterior obiecțiuni, dar în mod eronat prima instanță nu a dispus efectuarea unei contraexpertize permițând părții adverse depunerea unei expertize extrajudiciare.

Interpretarea personală dată de judecătorul-sindic metodelor de evaluare utilizate de evaluatori este în total dezacord cu Internaționale de Evaluare care erau în vigoare la data 10 iunie 2005 și cu practica evaluatorilor profesioniști. Astfel, cu toate că expertizele au utilizat metoda costurilor, metodă care conform - Costul de înlocuire net ( Internaționale de Evaluare ediția 2003) prevede că în aplicarea metodologiei evaluatorul va estima terenul la valoarea sa de piață pentru utilizarea existentă, estimând costul de înlocuire brut curent al amenajărilor terenului și al construcțiilor atașate, mai puțin deducerile necesare pentru a reflecta deteriorarea fizică, deprecierea funcțională sau tehnologică și deprecierea economică sau externă, judecătorul a concluzionat că evaluarea efectuată de nu poate constitui o dovadă concludentă pentru a putea fi studiată prin comparație cu restul materialului probatoriu administrat în cauză la stabilirea valorii de circulație a imobilelor în litigu, concluzie eronată deoarece estimarea valorii prin metoda costului de înlocuire net presupune evaluarea întregului teren "considerat liber", nu numai a terenului liber efectiv.

Și în privința lucrării expertului G tribunalul nu a observat că principiul metodei constă în evaluarea terenului nu liber, ci considerat liber, acceptând în mod greșit punctul de vedere al pârâtei cu toate că estimarea valorii construcțiilor prin cost presupune estimarea costului pentru construirea unei construcții similare, din care se scade deprecierea constatată. Este adevărat că deprecierea a crescut, dar nu s-a ținut cont de faptul că în decurs de 2 ani prețurile pe piața materialelor de construcții și manoperă au crescut mult mai mult decât deprecierea.

Critica adusă răspunsului expertului la obiecțiuni este nejustificată deoarece acesta face referire la faptul că premizele evaluării au fost altele, și anume evaluarea la T s-a făcut în momentul când procedura de executare silită era începută și numai pentru uzul administrației finanțelor publice în această procedură, iar evaluarea pentru 1 s-a făcut pentru vânzarea ordonată, fără constrângeri. Efectele la care face referire judecătorul-sindic sunt aceleași, dar numai în cazul declanșării executării silite. Or, asupra bunurilor debitoarei intimate nu era declanșată procedura de executare silită de către creditorii cu garanții reale.

Prima instanță nu a ținut cont de condițiile în care s-a desfășurat înstrăinarea bunurilor în litigiu, respectiv vânzarea în bloc, iar obiectivele expertizelor nu au cerut alte premize. Astfel, tribunalul a interpretat omisiunea expertului de a răspunde la unele obiective ca o prezumție a faptului că părțile componente și accesoriile corpurilor de clădire mai mari nu pot fi valorificate independent, nu au o valoare de piață de sine stătătoare, evaluarea lor tehnică trebuind inclusă în corpul de clădire pe care îl deservesc sau, dacă s-a calculat separat, valoarea ar fi trebuit diminuată pentru lipsa accesului separat la utilități și la calea publică care ar fi necesitat constituirea unei servituți de trecere, dar concluzia că valoarea ar fi trebuit diminuată pentru lipsa accesului separat la utilități este greșită având în vedere premizele evaluării - vânzarea în bloc.

În speță, din probele administrate tribunalul a avut elementele necesare aprecierii caracterului neserios al prețului și evidenta disproporție între prestațiile părților. Mai mult decât atât, prețul a fost stabilit fără a exista o hotarare a adunării generale în acest sens, iar art. 150 din Legea nr. 31/1990 prevede, sub sancțiunea nulității, că administratorul nu va putea în nume propriu să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale persoanei juridice decât după obținerea aprobării adunării generale extraordinare, în condițiile art. 115 din lege. Pentru a crea o aparență de legalitate consiliul de administrație întrunit la data de 8 iulie 2005 mandatat pe doi dintre membrii săi (d-nii. și ) să semneze contractul de vânzare-cumpărare atacat, însă adunarea generală extraordinară a 1 din 4 martie 2006, deși a avut înscrisă la pct. 4 al ordinii de zi ratificarea contractului de vanzare de active, nu numai ca nu a ratificat înstrăinarea, dar a decis anularea contractului (cu aceasta fiind de acord chiar și dl., prezent la ședință).

Două rațiuni justifică anularea contractelor de vanzare-cumpărare, care s-au încheiat aparent valabil, conform cerințelor de validitate prevăzute de Codul civil: 1) principiul ordonării rangului creditorilor, care guverneaza procedura insolvenței, care este contrazis de contractele dezechilibrate; 2) dezechilibrul vădit este un indiciu că acel partener contractual și-a creat o situație privilegiată, un avantaj exagerat.

Față de cele arătate recurenta consideră că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit al acestuia și, mai mult decât atât, în pronuntarea sentinței nu a ținut cont de toate aspectele cauzei. Verificând hotărârea pronunțată sub aspectul concordanței cu dispozițiile legale se poate constata că aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea gresită a legii (art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă). Astfel, în chiar motivarea soluției sale judecătorul-sindic recunoaște că vânzarea imobilelor s-a hotarat unilateral de conducerea societății, fără respectarea statutului de funcționare și a art. 146 din Legea nr. 31/1990, republicată. Deci, instanța reține că vânzarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor acestui text de lege, dar totuși contractul este anulat numai parțial, corespunzător dispoziției legale încălcate, respectiv pentru cota de, fără a se observa că art. 146 fost abrogat prin art. I pct. 96 din Legea nr. 441/2006 și, prin urmare, sentința este lipsită de temei legal, fiind pronunțată în baza unei dispoziții legale abrogate.

Pe de altă parte, administratorul judiciar a depus, odată cu cererea introductivă, balanța de verificare la 31 mai 2005 1 din care rezultă clar valoarea globală a bunurilor debitoarei anterior vânzării, fiind nelegală și soluția dată cu privire la menținerea contractelor de vânzare a bunurilor mobile atâta timp cât art. 80 din Legea nr. 85/2006 se referă la anularea operațiunilor privind bunurile în general, fără a face distincție între cele mobile și cele imobile.

Se mai poate constata că prin hotărârea recurată 1 este sancționată fără motivare deoarece, conform celor reținute de tribunal, prețul contractului de vânzare-cumpărare este de 46.417.805.300 lei vechi (42.500.000.000 ROL valoare negociată + 3.917.805.348 ROL impozite restante), iar a plătit numai 37.786.000.000 lei (ROL), așa cum a constatat și judecătorul- sindic. Obligarea pârâtei debitoare de a restitui cota de din suma de 37.786.000.000 lei (ROL), adică 18.893.000.000 lei (ROL) înseamnă că prețul plătit de cumpărătoare pentru cota de este de 18.893.000.000 lei (ROL), sumă care, de fapt, reprezintă numai 40,70% din preț. În plus, societatea debitoare mai trebuie să plătească cumpărătoarei dobânda comercială cuvenită în baza contractului de credit nr. 10/10.06.2005 încheiat cu chemata în garanție Banca Comercială Română fără a se ține cont de faptul că în această perioadă a obținut venituri din exploatarea proprietății din care ar trebui să le ramburseze către 1 cu aceeași dobândă.

În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, art. 79, art. 80 alin. 1 lit. b) și c) și art. 80 alin. 2 lit c) și e) din Legea nr. 85/2006, Legea nr. 31/1990, republicată și Codul civil.

Intervenientele, și (), prin, au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 870/10.06.2005 de notarul public, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, pentru următoarele motive:

Instanța de fond a reținut greșit că în speță ar opera o nulitate relativă pentru că Legea insolvenței vorbește despre "anulare" și nu despre nulitate. Acțiunile reglementate de acest act normativ în art. 79 și 80 au un regim juridic de sine stătător, ce nu trebuie interpretat prin analogie cu normele juridice care reglementează nulitatea. Tocmai de aceea, pentru introducerea lor se prevăd anumite termene, iar calitatea procesuală activă aparține numai anumitor persoane, termenele fiind prevăzute pentru a nu tulbura circuitul civil având în vedere că actele supuse anulării au produs anumite efecte, iar această calitate este justificată de starea de insolvență în care se află societatea debitoare. Plecând de la această construcție juridică eronată instanța de fond dezvoltă propriile teorii asupra cauzelor de nulitate care lovesc contractul de vânzare-cumpărare atacat (prin care s-au înstrăinat practic toate activele imobiliare ale societății), înlăturându-le rând pe rând în mod greșit.

Judecătorul-sindic a apreciat eronat că această vânzare nu s-ar fi făcut în frauda creditorilor. Astfel, un prim motiv de anulare invocat de părți a fost acela ca vânzarea s-a facut în frauda creditorilor, cauză ce acoperă textele din Legea insolventei care justifică anularea înstrăinărilor și reîntregirea patrimoniului debitoarei, indiferent că vizează ipoteza prevazută de art. 79 sau cea de la art. 80. Tribunalul a considerat că vânzarea nu s-a facut în dauna creditorilor din moment ce din prețul încasat a fost îndestulat un creditor, și anume Banca Comercială Română. Această susținere nu poate fi reținută din moment ce legea vorbește despre "creditori" și nu despre "creditor", creditorii debitoarei fiind mult mai numeroși, unii dintre ei având creanțe garantate. Legea nu vorbeste despre vreun criteriu de alegere a creditorului care trebuie îndestulat, creditorii trebuind să fie tratați în mod egal și nu preferențial. De altfel, complicitatea băncii creditoare în această tranzacție este evidentă, pe toată durata desfășurării procesului aceasta susținând menținerii contractului de înstrăinare.

Ulterior, după ce trece cu ușurință peste modul în care fost îndestulat un singur creditor, în detrimentul celorlalți, apreciind acest aspect ca un motiv benefic societății, instanța concluzionează că scopul urmărit de părți la încheierea contractului a fost de a contribui la redresarea economică a debitoarei, fără să țină seama că majorarea de capital urmărită de una și aceeași persoană care controla cumpărătoarea nu s-a mai realizat, fiind respinsă sistematic de judecătorul delegat la registrul comerțului. De asemenea, contractul de închiriere pe 10 ani încheiat între părți a fost constatat ca fiind lovit de nulitate prin sentința civilă nr. 325//2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, fiind, deci, evident că societatea cumpărătoare nu a urmărit altceva decât să pună mâna pe activele debitoarei la un preț subevaluat, în dauna creditorilor.

Tot în mod greștit judecătorul-sindic a apreciat că raportul dintre prețul plătit și cel real, la care ar fi trebuit să se facă vânzarea în condiții de legalitate, nu este unul disproporționat. Pentru stablirea prețului real al bunurilor vândute în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize, la care societatea cumpărătoare a cerut să i se încuviințeze un expert parte. Necesitatea acestei expertize era evidentă pentru stabilirea disproporției vădite între prestația efectuată și cea primită, respectiv cât ar fi trebuit să primească societatea vânzătoare dacă ar fi efectuat această vânzare în condiții normale, în vederea redresării activității sale și îndestulării creditorilor.

Însă, judecătorul a soluționat cauza și a apreciat problele din dosar după propriile reguli de procedură, care nu concordă cu cele din Codul d e procedură civilă. Astfel, deși cumpărătoarea își desemnase un expert parte, instanța i-a "admis" acesteia să aducă ca probă o expertiză extrajudicară, pe care o consideră ca fiind cea bună, prin respectiva măsură instanța situându-se în afara legii. Dacă partea nemulțumită avea obiecțiuni trebuia să le formuleze în scris, iar judecătorul putea să-l oblige pe expert să răspundă la aceastea. Mai mult, partea avea dreptul să ceară o contraexpertiză și nu să se prevaleze de o expertiză extrajudiciară. Numai o astfel de contraexpertiză ar fi fost în măsură să fie primită ca probă în instanță, în niciun caz judecătorul nu avea dreptul să lase pârâta cumpărătoare să vină cu propria expertiză, aspect la care părțile adverse s-au opus de fiecare dată pe parcursul derulării procesului. Mai mult, tribunalul decide să nu omologheze raportul de expertiză întocmit în cauză, încălcând flagrant dispozițiile art. 212 din Codul d e procedură civilă. În încercarea de a da o tentă de legalitate modului în care a înțeles să soluționeze procesul, instanța găsește propriile scuze arătând că a acceptat drept probă raportul de expertiză extrajudiciară pentru a nu prelungi nederminat soluționarea cauzei.

De fapt, în speță au relevanță trei expertize: cea efectuată de, care indică o valoare mult mai M față de cea la care s-a făcut vânzarea, expertiza încuviințată de tribunal, cea a expertului G și expertiza extrajudiciară prezentată de intimata

Deși judecătorul fondului arată că expertiza nu este o probă extrajudiciară concludentă, ori de câte ori critică expertiza judiciară face trimitere la cea depusă de reclamantă, pe care cu câteva rânduri mai sus o înlăturase, aspect din care rezultă inconsecvența instanței în aprecierea probelor și lipsa unor argumente solide în înlaturarea lucrării judiciare. Totuși, în opinia intervenientelor expertiza efectuată de expertul G rămâne una temeinic făcută, pe baza unor standarde la care trebuie să se raporteze experții. Astfel, referitor la construcții, specialistul a avut în vedere metodologia de evaluare a cladirilor și construcțiilor din gr. 1 și 2 de mijloace fixe aprobată prin Ordinul nr. 32/N/16.10.1995 și Internaționale privind Valoarea de Circulație a, ținând seama și de caracteristicele construcțiilor, utilitățile și dotările cladirilor, starea de conservare și gradul de uzură, aprecierea cladirilor făcându-se cu coeficienți individuali, pe fiecare obiectiv în parte. Referitor la teren, evaluatorul a făcut referire la toate metodele de evaluare a trenurilor recomandate de Corpul Tehnici din România, utilizând metoda cea mai justă, respectiv folosirea tranzacțiilor cu proprietăți similare. Ținând cont de evoluția prețurilor se poate aprecia ca minimală valoarea de 120 EURO/mp. stabilită de dl. G pentru anul de referință 2005, evaluarea fiind una obiectivă.

Cât privește lucrarea depusă de evaluatorul pornește de la o premisă greșită, și anume: precizează încă de la început faptul că aceste terenuri sunt neadecvate funcțional și că se impune demolarea clădirilor, în cadrul evaluării prezentându-se suma necesară pentru readucerea terenului în starea inițială. Principiul de bază al evaluarii este acela de a evalua construcțiile și terenurile existente, pe baza normativelor și metodelor în vigoare la data întocmirii raportului în vederea vânzării lor la prețuri cât mai bune, corect stabilite, neputându-se face o evaluare pornind de la premisa că toate cladirile se vând ca și obiecte demolate sau demolabile. Ba mai mult, în mod greșit apreciază expertul că vâzătorul ar trebui să suporte și costurile demolării, pierzând din vedere faptul că obiectul expertizei este determinarea prețului vânzării la momentul la care 1 a înstrăinat aceste active către

În stabilirea coeficienților de uzură există un normativ P/135/1999 aprobat de care stabilește pentru fiecare tip de clădire, în funcție de anul punerii în funcțiune, gradul de uzură pe fiecare element de construcție (structură, finisaje, acoperiș, instalații etc.) în baza carora se poate determina gradul mediu ponderat al fiecărui tip de clădire raportat la data punerii în funcțiune. Or, evaluatorul pârâtei determină uzura (prin constatarea la fața locului) apreciind la aproape toate clădirile, indiferent de anul punerii lor în funcțiune, cca. 90%, la care mai adaugă arbitrar un procent de reducere de 65% pierdere prin demolare. Toate acestea arată în mod clar că expertiza efectuată de nu prezintă un caracter științific, nefiind întocmită conform standardelor care se aplică.

Referitor la teren, în expertiza menționată, principiul este acela că evaluarea se face ca și cum terenul ar fi liber. utilizate nu sunt semnificative, și anume nr.HG 834/1991 (act normativ aplicabil în cazul privatizărilor, deci având un cu totul alt obiect) și metoda comparației prin bonitate (care este o metoda statistică, evaluatorul nedând nicio explicație pentru valorile fiecărui coeficient luat în calcul). Pentru o piață imobiliară cum este T, nu poate fi eludată metoda comparațiilor cu valorile de piață ale altor terenuri vândute în zonă și nici nu poate fi trecută cu vedera creșterea spectaculoasă a prețurilor terenurilor din ultimii trei ani în România, dar mai ales în Sub acest aspect, raportul de expertiză efectuat de dl. nu se bazează pe argumente, prezintă valori mult subevaluate, fiind întocmit cu un vădit efect părtinitor. Însă, chiar și așa suma finală a ieșit dublă față de prețul vânzării, ceea ce arată în mod clar că prețul tranzacției nu a fost sincer și serios, vânzarea fiind făcută în dauna creditorilor.

Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat greșit că în cauză ar opera o nulitate parțială. Astfel, după ce înlătură rând pe rând, cu argumente vădit netemeinice, motivele care ar fi putut duce la anularea vânzării, judecătorul-sindic găsește un motiv propriu de anulare parțială a actului.

Nulitatea parțială este acea nulitate care desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte fiind menținute întrucât nu contravin legii. Așadar, nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze ale aceluiași act juridic. Motivul de nulitate parțială găsit de prima instanță este că vânzarea s-a hotarat unilateral de către conducerea societății, fără respectarea statutului de funcționare și a prevederilor Legii nr. 31/1990.

Deși în contractul de vânzare-cumparare contestat sunt menționate ca acte care au stat la baza mandatului acordat administratorilor și hotărârea adunării generale a acționarilor din 23 aprilie 2005 și hotărârea consiliului de administrație din data de 8 iulie 2005, hotărârea adunării nu a avut pe ordinea de zi nicio mențiune referitoare la vânzarea vreunor active, obiectul său fiind cu totul altul, respectiv analiza financiar-contabilă a societății pentru anul 2004 și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul 2005. Ca atare, față de modul în care au procedat administratorii debitoarei înstrăinările sunt lovite de nulitate absolută.

Prevalându-se de anumite dispoziții statutare, în data de 8 iulie 2005 consiliul de administratie al 1 a decis vânzarea unor active către fără, însă, ca acestea să fie nominalizate, fără a se specifica prețul de înstrăinare și modul de determinare al acestuia. Mai mult, consiliul nu putea, potrivit Legii nr. 31/1990, să decidă singur, fără aprobarea adunării generale, cu privire la gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale societății.

Prin hotărârea consiliului de administrație din 8 iulie 2005 membrii acestuia au încercat să creeze o tentă de legalitate și un așa-zis "mandat" pentru cei 2 membri ai săi, care au reprezentat persoana juridică la semnarea contractului, ignorând însă dispozițiile imperative. . ilegalitatea operațiunilor efectuate pe lista ședinței adunării generale extraordinare din data de 4 martie 2006 fost trecută ratificarea contractului de vânzare-cumpărare de active, însă acționarii au decis anularea tranzacției.

Din întreaga situație de fapt expusă rezultă clar intenția conducerii debitoarei de a înstrăina cea mai M parte dintre activele societății, după care aceasta urma să intre în procedura prevazută de Legea nr. 64/1995. În concluzie, judecătorul fondului sesizează un motiv de nulitate absolută, însă consideră că se aplică doar la din activ, deoarece pentru restul administratorii puteau să decidă și fără aprobarea adunării genrale a asociaților.

Raportat la Legea nr. 31/1990 și la prevederile statului societății debitoare intervenientele apreciază că o astfel de vânzare nu se putea face decât cu acodul adunării generale, lipsa acestui acord echivalând cu lipsa consimțământului societății la încheierea actului, iar sancțiunea care intervine într-un asemenea caz este aceea a nulității absolute totale a contractului de vânzare-cumpărare. Nu poate fi admisă interpretarea ca din act rămâne valabil, deoarece lipsa consimțâmântului la încheierea tranzacției afectează întregul act, sub toate clauzele sale, lipsind însăși tranzacția de efecte. Legea nr. 31/1990 a impus obligativitatea obținerii consimțământul de la acționari pentru anumite valori deoarece s-a apreciat ca o înstrăinare peste pragul de 50% este de natură a afecta însăși existenta persoanei juridice. Or, asupra acestui aspect nu pot decide decât acționarii. A aprecia că o vânzare a privit întregul patrimoniu social, făcută de două persoane care nu au avut niciun mandat, rămâne valabilă în cota de este absurd. Mai mult, în caz de nulitate parțială anumite clauze și nu efectele contractului ar trebui să rămână în vigoare, iar în speța de față întreg actul este lipsit de consimtamant, împrejurare de natură a atrage nulitatea absolută totală. De altfel, lipsa consimțământului reprezintă un element ce duce la desființarea actului în totalitate.

Sunt criticabile și prestațiile la care a fost obligată debitoarea ca urmare a anulării parțiale a contractului de vânzare-cumpărare: restituirea cotei de din prețul de vânzare către, plus dobânda comercială cuvenită în baza contractului de credit nr. 10/10.06.2005 încheiat cu banca, fiind de neacceptat ca 1 să platească dobânzi ce curg dintr-un contract în care nu a fost parte și care nu îi este opozabil, intimata cupărând pe riscul său. Mai mult decât atât, după momentul cumpărării, deși închiriase spațiul către vânzătoare, a mai închiriat același spațiu și către alte persoane juridice, încasând în toată această perioadă chirie.

În drept a invocat art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.

Împotriva hotărârii tribunalul a declarat recurs și Direcția Generală a Finanțelor Publice T solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii formulate de administratorul judiciar al debitoarei 1 T, precum și a cererii de intervenție a acestei instituții pentru următoarele motive:

Hotarârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii. Astfel, deși în preambulul motivării tribunalul arată că este învestit cu judecarea unei cereri de constatare a unei nulități relative, în mod eronat instanța s-a referit doar la dispozițiile Legii insolvenței. Este adevărat că acțiunea inițială a fost formulată de practician doar în temeiul Legii nr. 64/1995, însă atât din cererile de intervenție, cât și din dezbateri a rezultat că este vorba de o nulitate absolută. De asemenea, Legea nr. 31/1990 și art. 1303 din Codul civil prevăd că sancțiunea într-un asemenea caz este nulitatea absolută. Mai mult, chiar judecătorul-sindic în motivare a arătat că Legea nr. 85/2006 se completează cu prevederile Codului d e procedură civilă, ale Codului civil și cu cele ale Codului comercial. Or, dacă instanța a constatat că reprezentanții societății debitoare cu ocazia încheierii contractului de vănzare-cumpărare au încălcat prevederile Legii nr. 31/1990 și cele ale statutului persoanei juridice se impunea anularea în totalitate a contractului și repunerea părților în situația anterioară.

Pe de altă parte, intenția părților contractante a fost de a sustrage bunurile de la urmărirea lor de către creditori. De altfel, în contract s-a prevăzut că scopul tranzacției a fost obținerea de lichidități pentru continuarea activității, urmând ca după o perioadă de 10 ani bunul să se reîntoarcă în patrimoniul vânzătoarei. Mai mult, instanța nu a observat faptul că prețul de vânzare a fost exact cât să se acopere 90% din creanța Băncii Comerciale Române și că nu s-au obținut lichidități pentru pentru continuarea activității societății debitoare. În condițiile în care negocierea s-a făcut cu o singură parte fără nicio publicitate, chiar pe ascuns, vânzarea este în frauda creditorilor.

Din toate rapoartele de evaluare existente la dosar rezultă că între prestațiile părților există o disproporție de vădită, prețul oferit reprezentând cel mult o treime din valoarea reală a imobilelor vândute. Prima instanță în mod greșit a respins ca probă expertiza judiciara dar, în același timp, i-a acordat pârâtei dreptul de a depune o expertiză extrajudiciară. Raportul întocmit de expertul desemnat de tribunal, deși are unele neajunsuri, nu poate fi înlăturat pur și simplu și având în vedere că atunci când se vorbește de diferențe de ordinul a milioane de euro diferența dintre prestații este vădit disproporționată, contractul de vânzare contestat trebuind să fie anulat.

Nu în ultimul rând, prin încălcarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 31/1990, care, așa cum s-a menționat în cererea de intervenție accesorie, constituie o normă imperativă, se produce nulitatea întregii tranzacții încheiate de persoane care nu aveau mandatul adunării generale extraordinare. Chiar dacă judecătorul-sindic a considerat că până la cota de din valoarea imobilelor înstrăinate conducerea societății avea un mandat general și o libertate contractuală deplină, această apreciere este greșită atâta timp cât statutul debitoarei prevede altceva și nu permite conducerii vânzarea de active, și obligarea vânzătoarei la plata dobânzilor contractuale fiind eronată, cumpărătoarea neputând fi privită ca și un terț de bună-credință atata timp cât administratorul său avea calitatea de acționar la 1

În drept a invocat prevederile Legii nr. 85/2006, ale Legii nr. 31/1990, art. 1303 și 968 din Codul civil, statutul 1, art. 304¹, art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.

Prin recursul declarat împotriva sentinței tribunalului debitoarea 1 Tas olicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumparare active nr. 870/10.06.2005, precum și a contractelor de vânzare de bunuri mobile, utilaje și accesorii nr. 200, 201, 202, 203 și 204, iar în baza principiuluirestitutio in integrumrepunerea părților în situația anterioară încheierii acestor acte.

Prin operațiunile contestate peste 90% din bunurile mobile și imobile ale 1 T au fost înstrăinate în favoarea T (societate care avea o poziție dominantă față de debitoare), în detrimentul creditorilor care nu se mai pot îndrepta împotriva acestor bunuri pentru a-și realiza drepturile deținute. Dupa 6 luni de la aceste tranzacții, respectiv la 13 decembrie 2005, vânzătoarea a solicitat intrarea în insolvență. Prima instanță a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, legislația privitoare la acțiunile în anulare și Legea nr. 31/1990.

În susținerea motivului de anulare parțială judecătorul-sindic a interpretat art. 146 din actul normativ menționat în sensul că ar da libertate contractuală deplină administratorilor pentru vânzarea a 50% din active, omițând să aibă în vedere faptul că debitoarea, fiind o societate pe acțiuni, pentru aceasta trebuia să existe un mandat din partea adunării generale extraordinare a acționarilor, potrivit art. 150 din Legea nr. 31/1990, nefiind respectate prevederile art. 241 din Legea nr. 297/2004 și statutul 1 Din acest statut (art. 25), reiese clar ca societatea este administrată de un consiliu de administrație format din 11 administratori, temporari și revocabili, aleși de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Ca atare, funcția de administrator nu aparține membrilor consiliului luați în mod individual, ci consiliului ca organ colectiv, astfel că un membru al său, fie el și președinte, nu poate lua singur decizia încheierii unui act juridic care angajează societatea. Așa cum a concluzionat atât tribunalul, cât și Garda Financiară în raportul seria - -, prețul și condițiile de vânzare au fost stabilite în antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 493/15.03.2005 semnat numai de către directorul general.

Deși în contractul de vânzare-cumpărare nr. 870/10.06.2005 sunt menționate, pentru a da o tentă de legalitate, hotararea adunării generale a acționarilor din 23 aprilie 2005, care aprobă înstrăinarea activelor, și hotărârea consiliului de administrație din data de 8 iunie 2005, care stabilește prețul și condițiile vânzării, în realitate aceste acte sunt false și, pe lângă că adunarea 23 aprilie 2005 nu a fost statutară, ea nu a avut pe ordinea de zi aprobarea vânzării acestor bunuri. În plus, respectiva adunare a fost una ordinară, deși prevederile legale impuneau luarea unei asemenea hotărâri într-o adunare extraordinară, toate acestea demonstrând că în speță sunt îndeplinite condițiile de la nulitatea absolută, respectiv: fraudarea legii, lipsa totală a consimțământului, lipsa cauzei sau a ilicității ori a imoralității ei, precum și lipsa obiectului contractului.

În ceea ce privește rapoartele de evaluare recurenta a arătat că judecătorul-sindic nu a reținut anumite aspecte prezentate în lucrările făcute, respingând nejustificat expertizele întocmite de și cea judiciară depusă de ing. G, expertize care sunt mult mai laborioase și mai argumentate decât lucrarea d-lui pe care instanta a acceptat-o ca și probă. Astfel, expertiza judiciară este obiectivă și ține cont de toate prevederile legale, analizând fiecare bun prin stabilirea unor coeficienți individuali, funcție de starea acestuia, specialistul aplicând mai multe metode de evaluare: metoda comparației prin bonitate, metoda comparației directe, abordarea prin cost pentru construcții și tehnica reziduală a terenului, stabilind un preț de cca.130 euro/mp pentru teren, preț comparabil cu locații vândute în acea perioada de alte societăți ( i - 140 euro/mp. și terenul situat pe str. - - de 1400 mp. cu un singur front stradal de 20 vândut cu 129 euro/mp).

În schimb, expertiza extrajudiciară depusă de pârâta intimată este criticabilă din mai multe puncte de vedere. Referitor la construcții uzura apreciată de 90% este exagerată, în spațiile respective desfășurându-se activități de producție și depozitare. Conform Ordinului nr. 32/N/16.10.1995 al, al nr.HG 964/1998 și Buletinului documentar Expertiza Tehnică nr. 63 din aprilie 2000, cuprinzând coeficienții de uzură fizică la mijloacele fixe din grupa 1 construcții, în mediu normal la cladiri cu vechime 35 de ani, cum sunt cca. 90% dintre clădirile analizate, uzura este între 30-35%, iar în mediu agresiv (clădire finisaj) între 37-44%. În plus, clădirile evaluate au fost proiectate pentru o durată normală de folosință de 40-50 ani, funcție de data punerii în folosință și de activitatea care se desfășoară în ele, aflându-se, deci, încă în acest interval de folosință încă cca. 10 ani. Pe lângă uzura de 90% aplicată unitar, evaluatorul mai aplică arbitrar un procent de 65% de reducere și prevede pierderi pentru demolare apreciate supraevaluat la 60 EURO/mp. în condițiile în care un metru pătrat de construcție nouă, care implică măsurători, respectare proiect etc. este de 50-55 Euro/mp. Referitor la terenuri, acesta aplică o singură metodă, aceea a comparației prin bonitate, care este o metodă statistică.

Referitor la incidența art. 80 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 85/2006 trebuie reținut faptul că la data vânzării dl., administratorul, prin contractul nr. 160/29.04.2005 se obligase la o majorare de capital de 800.000, care îi conferea puterea de a deveni acționar majoritar al debitoarei cu peste 80%. Această acțiune a fost susținută pe tot parcursul anului 2005 pentru a fi finalizată la registrul comerțului, după cum rezultă foarte clar din documentația depusă la dosar, abia în luna februarie a anului 2006 prin încheierea nr. 1398/09.02.2006 fiind respinsă înscrierea majorării de capital. De asemenea, sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. 2 lit. e), această persoană având, în fapt, o poziție dominantă asupra societății vânzătoare, participând la adunarea generală ordinară a acționarilor 1 din 23 aprilie 2005 și 24 aprilie 2005, luând cunoștință de problemele financiare ale societății, iar în consiliul de administrație din 8 iunie 2005 s-a implicat în organizarea programului de lucru. În perioada mai-decembrie 2005 și-a adus propriul personal de pază, o persoană care să răspundă de sectorul mecanic, a dispus casări de utilaje și valorificarea lor la fier vechi, a primit specimen de semnătură în bancă și a facut plăți în numele debitoarei, a mutat personalul de la magazine, iar soția sa a inventariat marfa din magazine. S-a implicat în oprirea utilităților apă, energie electrică și, anticipând apropierea falimentului 1, a constituit împreună cu soția 1, conștient fiind că renumele firmei este o mină de aur.

Deși dl. susține că a vrut să ajute debitoarea să-și continue activitatea se poate observa că după semnarea contractului nr. 870/10.06.2005 și înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară nu a mai achitat nimic, ba chiar a căutat să-și recupereze sume pe care le-a plătit anterior, în condițiile în care nu s-au achitat salariile, furnizorii etc. cu implicații în plecarea personalului, oprirea furnizării de gaz, apă etc. nefăcând altceva decăt să accelereze falimentul societății.

Ținând cont atât de forma de organizare a debitoarei (societate pe acțiuni), cât și de faptul că din anul 2004 aceasta a început să intre în incidente de plăți și în lipsă de lichidități pentru acoperirea datoriilor se impunea găsirea unei soluții de valorificare a bunurilor mobile și imobile. Nefiind, însă, sub presiunea executărilor silite ar fi fost normal ca să se încerce obțnerea unui preț cât mai M care să-i acopere datoriile cât mai mult, fiind obligatorii următorii pași: informarea acționarilor despre problemele financiare ale societății și despre necesitatea valorificarii unor active; evaluarea proprietății de către un evaluator EV.; stabilirea prețului și a condițiilor de vânzare de către adunarea generală extraordinară; mandatarea consiliului de administrație sau a altor persoane pentru negocierea și încheierea tranzacției de către adunarea generală extraordinară a acționarilor, nici vânzarea și nici mandatarea neputând fi făcute de o adunare ordinară; întocmirea caietului de sarcini; publicarea intenției de vânzare în Monitorul Oficial, Partea a IV-a; promovarea prin diferite mijloace - internet, ziar, media, agenții imobiliare - a datei la care se va ține licitația, nimic din toate acestea nefiind făcut.

Nu în cele din urmă, recurenta critică și obligarea societății la restituirea cotei de din suma de 37.786.000.000 lei (ROL) cu dobânda comercială cuvenită în baza contractului de credit nr. 10/10.06.2005 încheiat de cumpărătoare cu banca împrumutătoare, debitoasrea nefiind parte în acesta.

În drept a invocat art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 297/2004.

În fine, pârâta Tas olicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii administratorului judiciar, precum și a cererilor de intervenție accesorii, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe, iar până la soluționarea căii de atac să se dispună, în temeiul art. 300 alin. 2 și 3 din Codul d e procedură civilă, suspendarea executării sentinței atacate, cerere asupra căreia Curtea s-a pronunțat, respingând-o prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2008.

Hotărârea judecătorului-sindic este netemeinică și nelegală, instanța acordând ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 304 din Codul d e procedură civilă.

Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri mobile și imobile, menționate în acțiune, pe temeiul caracterului disproporționat al prestațiilor, respectiv al poziției dominante deținute de dl., reprezentantul societății recurente în acționariatul debitoarei vânzătoare 1 Așadar, pretenția reclamantei se fundamentează în totalitate pe sancțiunea specială a anulării transferurilor patrimoniale potrivit normelor conținute, succesiv, în cele două legi care regelementează procedura insolvenței comerciale. Cu toate acestea, tribunalul se pronunță asupra altei instituții juridice, și anume cea a nulității absolute a contractelor, din care o reține pe cea parțială, iar drept cauză a intervenirii acestei sanc ț iuni, a reținut o cu totul altă stare de fapt și un alt temei juridic, respectiv clauza prevăzută de art. 12 lit. f) din statutul 1, care nu ar fi permis vânzarea activelor societă ț ii peste cota de 50% din valoarea contabilă, aspecte care nu sunt evocate prin cererea de chemare în judecată de către titularul acesteia - administratorul judiciar, iar regimul juridic al acestei nulități îi apar ține în exclusivitate judecătorului-sindic - o combinare ireconciliabilă a instituției nulităților sancționate de Codul civil (fără a se preciza și norma sancționatoare) și a prevederilor art. 146 din Legea nr. 31/1990 (forma nemodificată prin Legea nr. 441/2006). În opinia recurentei, câtă vreme Legea nr. 85/2006 prin art. 80 reglementează sancțiunea nulității relative, iar reclamanta, în cadrul judiciar oferit de art. 21, coroborat cu art. 79 și 80, solicitat să se dispună anularea unor transferuri patrimoniale ale debitoarei, tribunalul în mod nelegal, în afara acestui cadru judiciar și a celor pretinse prin acțiune, a constatat nulitatea absolută, deși pricina nu s-a dezbătut sub acest imperiu juridic, faptic și probatoriu.

Sentința primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă).

Tribunalul, deși reține în motivare incidența nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2005, nu indică, în concret, care este cauza generatoare a acestei nulități, cu atât mai mult cu cât regimul juridic al nulităților absolute este unul de strictă aplicare și interpretare, respectivele nulități fiind expres prevăzute de lege. Sub acest aspect, instanța a considerat suficient să indice doar prevederile art. 12 lit. f) din statutul 1, pe care le integrează art. 146 din Legea nr. 31/1990, cu toate că norma statutară nu are valența de normă sancționatoare cu nulitatea absolută, iar art. 146 nu prevede niciun fel de sancțiune în privința actelor juridice încheiate de administratorul social. Mai mult, deși tribunalul se referă la nulitatea absolută, parțială, în motivare și în dispozitiv statuează că se anulează parțial contractul de vânzare-cumpărare imobiliară, ceea ce denotă contradictorialitate cu privire la efectele nulității astfel dispuse. Aceasta, întrucât anularea privește nulitatea relativă, cu efectele pentru viitor (ex nunc), iar constatarea nulității absolute are efecte pentru trecut ( ex tunc).

O altă contradictorialitate privește caracterul imprecis al calificării juridice a cererilor deduse judecă ții - cereri principale și cereri accesorii, iar acestea din urmă, cereri de intervenție în interesul altei persoane sau cereri în interes propriu.

Astfel, deși se reține cu titlu de cerere principală acțiunea introdusă de administratorul judiciar, iar cererile creditoarelor ca fiind accesorii, formulate în interesul pârâtei debitoare 1, judecătorul-sinidic a admis acțiunea reclamantei și cererile de intervenție a creditoarelor interveniente în interesul pârâtei. Un asemenea deznodământ judiciar este nelegal, iar sub aspectul formulării actului de justiție constituie un paradox juridic, raportat la art. 49 alin. 3 din Codul d e procedură civilă potrivit căruia cererea este în interesul uneia din părți când sprijină apărarea acesteia. Cum creditoarele au optat să formuleze o cerere în sprijinul pârâtei debitoare, iar nu a reclamantului administrator judiciar, tribunalul, admițând, în parte cererea principală formulată în contra societăților cumpărătoare și vânzătoare, trebuia să se pronun ț e în sensul respingerii cererilor de interven ț ie în interesul pârâtei debitoare. Mai mult, aceste cereri de intervenție ar fi trebuit să fie respinse în procedura reglementată de art. 52 alin. 1 din același cod întrucât creditoarele interveniente nu au legitimitate procesual civilă pentru a interveni în această cauza în nume propriu, ci numai prin intermediul comitetului creditorilor, elocvente în acest sens fiind dispozițiile art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, contradictorialitatea motivării rezultând și din aceea că, pe de o parte, în mod judicios s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea de Investiții Financiare M pentru lipsa calității procesuale active a acestei interveniente în a cere anularea transferurilor patrimoniale, iar pe de altă parte au fost admise cererile de interven ție în interesul pârâtei debitoare.

Hotărârea tribunalului nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când admite aceste cereri de intervenție și, de asemenea, conține contradicții cu privire la cuantumul prețului care ar trebui restituit cumpărătoarei ca efect al nulității pronunțate.

Astfel, deși în considerente se reține că plata prețului s-a efectuat în întregime, deci suma de 42.576.000.000 lei (ROL), în dispozitiv se dispune restituie 50% din prețul de vânzare de 37.386.000.000 lei (ROL), sumă care nu are corespondent nici în raporturile contractuale dintre păr ți, nici în probatoriul administrat și nici în trimiterile la consecințele sentinței pronunțate.

Totodată, în cauză este incident și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura acestuia.

Unul dintre actele juridice a cărui anulare s-a cerut este contractul de vânzare-cumpărare de imobile din data de 10 iunie 2005. Acesta a fost calificat de reclamantă ca fiind o operațiune de transfer patrimonial, încheiată în dauna intereselor creditorilor, ceea ce îi conferă administratorului judiciar prerogativa prevăzută de art. 20 alin. 1 lit. h) din Legea insolven ț ei de a introduce acțiune în anularea operațiunii. Judecătorul-sindic a calificat vânzarea contestată ca fiind un act juridic încheiat în dauna pârâtei 1, oferind în acest sens argumentul că s-ar fi încălcat statutul societă ț ii vânzătoare și art. 146 din Legea nr. 31/1990, fără să observe că, capacitatea procesuală a părților este limitată de pozi ția procesuală ocupată de fiecare dintre ele. Pe de altă parte, practicianul poate introduce acțiune în anularea unor transferuri patrimoniale doar în condițiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 85/2006 și numai invocând unul sau mai multe dintre cazurile expres reglementate de art. 79 și 80 din acest act normativ. Or, printre cazurile menționate nu se regăsește și cel al anulării transferului patrimonial pe motiv că vânzarea nu a fost aprobată de adunarea generală a acționarilor societății debitoare, când vânzarea privește active patrimoniale de peste 50% din valoarea contabilă totală, deci trimiterea la art. 146 din Legea nr. 31/1990. Ca atare, tribunalul, deși a fost sesizat cu o acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2006, a schimbat natura cauzei și interesul scopului vânzării, și anume în acțiune în constatarea nulității absolute parțiale întemeiată pe dispozițiile Legii societăților comerciale. Desigur, instanța are atributul suveran de a identifica reala natură a cauzei și a actului dedus judecății, însă,in limine litis, în cadrul judiciar legal stabilit, în raport cu tipul și caracterul special sau de drept comun al pricinii. În opinia recurentei, prin intermediul unor motive ce vizează organizarea și funcționarea internă a 1, în speță întinderea atribuțiilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului de administrație, nu se poate ajunge la scopul acțiunii în anulare introdusă în cadrul procedurii insolvenței.

Nu în ultimul rând, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă).

Sub acest aspect trebuie menționat că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune de anulare a mai multor contracte de vânzare-cumpărare de către administratorul judiciar al pârâtei debitoare 1 în temeiul dispozițiilor art. 20 lit. h) și art. 80 din Legea nr. 85/2006. Toate aceste cazuri privesc sancțiunea nulității relative, câtă vreme prezumția de fraudă prevăzută de art. 85 alin. 3 are caracter relativ (juris tantum), ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată, iar dauna creditorilor trebuie dovedită. Raportat la cazurile de anulare evocate de reclamantă, judecătorul-sindic a statuat judicios că acestea nu au fost dovedite. Totuși, tribunalul a luat în considerare un alt caz de anulare a transferului patrimonial, și anume ipoteza prevăzută de art. 146 din Legea nr. 31/1990, ipoteză transpusă în art. 12 lit. f) din statutul debitoarei.

În primul rând, trebuie reținut că instanța avea de soluționat, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2006, o acțiune cu regim juridic special, având ca obiect anularea transferului patrimonial încheiat de debitoare în frauda creditorilor săi, astfel că incidența, sau dimpotrivă, absența art. 146 din Legea nr. 31/1990, inclusiv a prevederilor statutare, nefiind cazuri de anulare a transferului patrimonial pe care judecătorul-sindic are competența legală de a le oraliza.

În al doilea rând, în cadrul judiciar oferit de acțiunea în anulare pornită de administratorul judiciar judecătorul-sindic verifică doar dacă sunt îndeplinite condițiile de la acel articol, așa cum dispune art. 85 alin. 3 din Legea insolvenței, iar nu orice caz de anulabilitate ori de nulitate, art. 146 din Legea nr. 31/1990 neavând conexiune juridică cu acțiunea în anulare prevăzută de art. 80 din Legea nr. 85/2006.

În al treilea rând, în raport de Legea nr. 31/1990, Legea nr. 85/2006 are caracter de normă specială, iar în concursul dintre cele două legi primează în aplicare norma specială, după regulaspecialia generalibus derogant.

În fine, prin aplicarea concomitentă a art. 146 din Legea societăților comerciale și a art. 21 și 80 din Legea insolvenței tribunalul a creat oat reia lege (lex tertia), ceea ce nu este permis. Prima instanță, aplicând greșit dispozițiile art. 146, reținut că această normă include și sancțiunea nulității absolute a actului juridic încheiat de administratori, deși din simpla lecturare a textului rezultă că norma citată nu stabilește nicio sancțiune. Regimul general instituit de Codul civil asupra nulităților, reținut de tribunal în acest context, nu poate fi primit câtă vreme nulitățile absolute sunt exprese și limitativ prevăzute de lege, fie de cea civilă, fie de cea comercială. Textul art. 146 este sancționat, dar nu de Codul civil, cum eronat reține în mod generic judecătorul fondului, ci de însăși legea societară, iar sancțiunea vizează, nu actul juridic încheiat de administratori, ci chiar pe administratorii care au decis încheierea operațiunii, în temeiul dispozițiilor art. 148, art.155 și art. 157 din Legea nr. 31/1990 (nemodificată). Pe de altă parte, chiar evocând art. 146 din lege și art. 12 lit. f) din statutul 1, tribunalul a aplicat greșit aceste prevederi în prezenta cauză. Astfel art. 146 din Legea nr. 31/1990 se completează, în primul rând, cu alte dispoziții din aceeași lege referitoare la capacitatea juridică a societății comerciale de a încheia acte juridice cu terții și caracterul opozabil al acestora. Potrivit alin. 1 al art. 55, în raporturile cu terții societatea pe acțiuni este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia. Contractul de vânzare-cumpărare imobiliară a fost încheiat cu debitoarea 1, prin reprezentanții săi legali, în urma unei decizii a consiliului de administrație din data de 8 iunie 2005. Mai mult, în fața notarului care a autentificat contractul, pârâta debitoare a prezentat atât hotărârea adunării generale a acționarilor din 23 aprilie 2005 prin care consiliul de administrație a fost mandatat să vândă imobilele ce fac obiectul contractului, cât și adeverința nr. 999/09.06.2005 din care rezulta că valoarea imobilelor vândute nu depășește 50% din valoarea contabilă a activului total al societății. Raportat la aceste date, nu avea motive să se îndoiască de angajamentul valabil al organelor pârâtei debitoare. Prin urmare, art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretat în favoarea recurentei, întrucât pârâta 1 nu a făcut dovada că societatea cumpărătoare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, în împrejurările date, depășirea obiectului de activitate prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, probele administrate demonstrează că a fost de bună-credință, adoptând hotărârea de a cumpăra imobilele debitoarei pe baza înscrisurilor prezentate de aceasta, referitoare la existența aprobărilor organelor statutare și la valoarea contabilă a bunurilor întrăinate.

Relativ la incidența art. 12 lit. f) din statutul 1 prima instanță îi acordă o aplicare extensivă, în sensul că este necesară hotărârea adunării generale și în ipoteza înstrăinării de bunuri din moment ce o astfel de hotărâre este impusă pentru acte de dispoziție mai puțin importante, cum sunt gajul, încheierea sau desființarea de unități. Totuși, în lipsa unei trimiteri exprese cu privire la înstrăinări de bunuri, recurenta apreciază că acest text statutar nu are aplicabilitate asupra vânzărilor în litigiu. Tot astfel, incidența art. 146 din Legea nr. 31/1990 (nemodificată) trebuie judecată în raport cu data efectuării vânzării, valoarea contabilă a activelor 1 la aceeași dată și valoarea de înstrăinare a bunurilor imobile.

Examinând textul art. 146 rezultă mai întâi că administratorii pot vinde bunuri aflate în patrimoniul societății până la valoarea de 50%, inclusiv, din valoarea contabilă totală a activelor societății, la data încheierii actului juridic, fără a fi necesară aprobarea adunării generale extraordinare. Deci, în aceste limite actul juridic este opozabil societății comerciale vânzătoare. Înstrăinarea bunurilor în valoare de peste 50% din valoarea contabilă a activelor societății este supusă, într-adevăr, aprobării adunării generale extraordinare. De aceea, în cauză trebuie stabilit în mod neechivoc dacă în privința înstrăinării bunurilor imobile de către pârâta 1 prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2005 s-a depășit sau nu J din valoarea contabilă a activelor acestei pârâte, iar în caz afirmativ să se stabilească procentul cu care s-a depășit această valoare, la data tranzacției.

Din adeverința nr. 999/09.06.2005 emisă chiar de pârâta vânzătoare rezultă că valoarea contabilă a terenurilor și construcțiilor supuse vânzării nu depășește 50% din valoarea contabilă totală a activului care este de 243.805.828 mii lei, ceea ce reprezintă 45,3% din valoarea totală. -se această valoare, înseamnă că nu era necesară aprobarea adunării generale extraordinare, nici pentru înstrăinarea tuturor imobilelor supuse vânzării, nici pentru înstrăinarea imobilelor a căror valoare ar fi depășit eventual J din valoarea contabilă a activelor pârâtei 1 Fără a avea la dispoziție alte probe referitoare la valoarea contabilă a activelor debitoarei la data tranzacției judecătorul-sindic reține, fără niciun temei, că prin înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul contractului de vânzare din 10 iunie 2005 s-a depășit J din această valoare. Mai mult, instanța, dispunând anularea contractului și restituirea cotei de din prețul de cumpărare al imobilelor, consideră în mod nedemonstrat că numai imobilele vândute au constituit întregul activ patrimonial al pârâtei debitoare și că valoarea contabilă se raportează numai la acestea.

Recurenta mai apreciază că tribunalul nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, însă acest caz de recurs nu mai este reglementat de art. 304 din Codul d e procedură civilă, fiind abrogat prin pct. 49 al art. 1 al Legii nr. 219/2005 privind aprobarea nr.OUG 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului d e procedură civilă, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.

În drept a invocat prevederile art. 304¹, art. 304 pct. 6-10, art. 49-50 și art. 54 din Codul d e procedură civilă, art. 148, art. 72, art. 73, art. 54, art. 55, art. 157 din Legea nr. 31/1990, art. 20 alin. 1 lit. h) teza a II-a, art. 80 alin. 1 și 2, art. 81 alin. 2, art. 85 alin. 5 și 6 din Legea nr. 85/2006, art. 375 alin. 2 și 3, art. 383, art. 384 din Codul comercial, art. 949, art. 953, art. 962, art. 966, art. 969-970 și art. 973-975 din Codul civil.

Chemata în garanție Banca Comercială Română - Sucursala Tad epus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de administratorul judiciar al debitoarei, societatea pârâtă și intervenienți ca fiind neîntemeiate, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, pentru următoarele motive:

Având în vedere că 1 este supusă procedurii insolvenței, soluționarea oricăror aspecte legate de activitatea societății debitoare, de la data deschiderii procedurii colective, se sustrag de la prevederile procedurale de drept comun, devenind aplicabile dispozițiile proprii ale procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006. Raportat la faptul că la data introducerii acțiunii vânzătoarea făcea deja obiectul procedurii menționate în mod corect a fost învestit judecatorul-sindic, iar în lumina prevederilor speciale care reglementează competențele acestuia sesizarea nu putea să privescă decât exclusiv incidența prevederilor art. 61 și următ. din Legea nr. 64/1995, respectiv art. 79 și următ. din Legea nr. 85/2006.

Față de cererea introductivă fundamentată pe art. 79 se impune, în primul rând, precizarea naturii juridice a acesteia, și anume aceea de acțiune pauliană (revocatorie). În al doilea rând, natura juridică ridică problema admisibilității acțiunii, raportat la întrunirea anumitor condiții cumulative, specifice acestui tip de cerere, știut fiind faptul că lipsa uneia dintre condiții poate să conducă la inadmisibilitatea cererii reclamantului. Este evident, și acest lucru rezultă din chiar rapoartele de activitate ale practicianului, că starea de insolvabilitate a debitoarei vânzătoare nu este o consecință a înstrăinării activelor în litigiu (operațiune care a avut tocmai scopul de a asigura lichiditățile necesare acoperirii creanțelor scadente și neonorate), ci este urmarea unui management defectuos transpus într-o neconcordare a fluxului de producție cu lipsa de comenzi pe piața internă și internațională. Se impune, astfel, a se constata că această condiție cerută pentru admisibilitatea unei acțiuni pauliene nu este întrunită.

Nici condiția "fraudei debitorului" nu este îndeplinită, doctrina conchizând că această condiție este îndeplinită în măsura în care debitorul a fost conștient că încheierea actului este de natura să-i provoace sau să-i agraveze insolvabilitatea. Fără nicio îndoială, destinația dată de debitoare lichidităților rezultate din respectivele înstrăinări a fost aceea de a acoperi datoriile scadente față de diverși creditori, ceea ce exclude orice supoziție privind o intenție de fraudare a creditorilor. și gajul mobiliar (care grevau bunurile înstrăinate) conferă două atribute esențiale: de urmărire și de preferință, ceea ce înseamnă că creditorii garantați aveau posibilitatea de a urmări aceste bunuri în mâna oricui s-ar afla ele. Pe de altă parte, contravaloarea bunurilor înstrăinate s-a reîntors în patrimoniul debitoarei servind intereselor creditorilor săi, prin achitarea creanțelor scadente.

Reclamanta consideră ca argument irefutabil pentru admiterea acțiunii promovate disproporția dintre prestațiile vânzătorului și cea a cumpărătorului, mai exact un preț disproporționat față de valoarea reală a activelor, motiv pentru care a și fost încuviințată efectuarea unei expertize judiciare, probă din care rezultă că prețul vânzării nu a fost unul derizoriu, ci un preț corect față de situația în care activele au fost dobândite împreună cu sarcinile consituite de vânzător și fără dezmembrămintele esențiale ale dreptului de proprietate: posesia și folosința. Numai în această lumina trebuie privită vânzarea și, implicit, prețul de achiziționare, bunurile fiind dobândite cu riscurile inerente rezultate din preluarea sarcinilor. În acest context chemata în garanție apreciază că soluția aleasă de debitoare, aceea a înstrăinării activelor societății, a fost una menită să genereze lichidități pentru acoperirea creanțelor scadente ale creditorilor, deci nu în frauda acestora, asigurându-se în plus continuarea activității economice curente prin păstrarea posesiei și a folosinței asupra acestor bunuri.

În cauză au mai formulat întâmpinare recurenții 1 T (care a depus și un răspuns la întâmpinarea pârâtei ), G H, B, () Elveția, prin B, și T, precum și concluzii scrise Direcția Generală a Finanțelor Publice T, administratorul special al debitoarei 1 T, () și administratorul judiciar Management T care, în esență, au reiterat aspectele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererilor anterioare.

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a prevederilor art. 304 și 304¹din Codul d e procedură civilă, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată că acestea sunt fondate, cu excepția recursului formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, care este inadmisibil, astfel că le va admite ca atare, având în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 870 din 10 iunie 2005 autentificat de din T, încheiat de 1, în calitate de vânzătoare, și, în calitate de cumpărătoare, a operat transferul proprietății asupra unor terenuri cu construcții situate în loc. T, Str. - -, astfel cum acestea au fost identificate mai sus, prețul tranzacției fiind stabilit la suma de 42.500.000.000 lei (ROL), la care se adaugă, plătit prin aport propriu în cotă de 15% de către societatea cumpărătoare, iar restul de 85% prin virament în urma contractării unui împrumut bancar în acest sens.

Prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 201/17.05.2005 în valoare de 203.290.685 lei (ROL), nr. 204/ 19.05.2005 în valoare de 511.445.566 lei (ROL), nr. 200/15.05.2005 în valoare de 49.537.952 lei (ROL), nr. 202/18.05.2005 în valoare de 20.358.000 lei (ROL) și nr. 202/ 18.05.2005 în valoare de 73.761.345 lei (ROL) încheiate între aceleași părți s-a transferat proprietatea și asupra unor bunuri mobile (aparatură, utilaje, echipamente etc.), astfel cum sunt ele identificate prin respectivele convenții.

Așa cum rezultă și din cele reținute de prima instanță, împrejurare ce nu a fost contestată de niciuna dintre părți, în momentul încheierii respectivelor contracte societatea vânzătoare se afla într-o situație financiară delicată, înregistrând pierderi în producție și desfacere, datorii provenite din creanțe garantate cu ipoteci, impozite restante pe active etc. iar ulterior perfectării acestor vânzări, față de 1 a fost declanșată procedura insolvenței, administratorul judiciar desemnat în cauză solicitând, în temeiul art. 61 alin. 1 lit. b) și c) și alin. 2 lit. c) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, în vigoare la acea dată, anularea transferurilor patrimoniale considerându-le ca fiind acte frauduloase.

Cu toate că judecătorul-sindic învestit cu soluționarea cererii practicianului a apreciat că din ansamblul probatoriu administrat în cauză nu rezultă că în speță ar fi îndeplinite condițiile cerute de art. 61, actualul art. 80 din noua Lege a insolvenței, care a înlocuit Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, acesta a admis în parte acțiunea și a dispus anularea parțială doar a contractului de vânzare-cumpărare imobiliară reținând că nu există o hotărâre a adunării generale extraordinare a debitoarei care să aprobe actul juridic translativ de proprietate, ceea ce contravine prevederilor din statutul 1 (art. 12 și 33) și a celor din Legea nr. 31/1990, republicată (art. 146).

Potrivit art. 79 din Legea nr. 85/2006, modificată, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, textul reglementând, cu caracter de principiu, posibilitatea anulării unor acte juridice frauduloase încheiate de debitor cu terțe persoane în dauna creditorilor în așa-zisa "perioadă suspectă". Aceasta, întrucât în perioada premergătoare declanșării procedurii de insolvență unii debitori aflați în dificultate financiară sunt tentați să încheie anumite acte prejudiciabile pentru creditori, în urma cărora aceștia se văd de cele mai multe ori ajunși în situația de a nu-și mai putea recupera creanțele, în tot sau în parte.

Una dintre condițiile promovării unei asemenea acțiuni privește proba existenței caracterului fraudulos al actului în dauna drepturilor creditorilor. fiiind că frauda are trei forme principale, și anume: fraudade re ad rem(comisă de o parte a unui contract în defavoarea celeilalte), frauda de re ad tertium (comisă de părți prin înțelegere - concert fraudulos - împotriva unei terțe persoane) șifraus legis(frauda la lege), este evident că numai ultimele două sunt avute în vedere de Legea nr. 85/2006, modificată.

Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credință pentru a leza drepturile altor persoane sau a încălca legea, în vederea obținerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Ca urmare a anulării actului valoarea se reîntoarce în averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestației sale partea care a contractat cu falitul, dacă nu a fost complice la fraudă, va avea o creanță pe care o va prezenta, alături de ceilalți creditori, spre înscriere la masa credală.

Cele două situații reglementate de alin. 1 al art. 80 în două texte diferite (lit. b și c), vizează două cazuri exprese în care administratorul judiciar sau lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea constituirilor ori transferurilor de drepturi patrimoniale către terți. Astfel, în primul caz este vorba de operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, fiind vorba practic de un act juridic lezionar, dar nu în sensul de viciu de consimțământ, ci în sensul că între prestațiile părților a existat o diferență vădită de valoare în defavoarea debitorului, în timp ce al doilea caz vizează situația în care este cerută și complicitatea terțului contractant la fraudă, ca o condiție pentru admisibilitatea acțiunii.

Ab initio, trebuie subliniat că efectele nulității (relative sau absolute) sunt aceleași, astfel încât critica pârâtei recurente privitoare la incidența pct. 7 al art. 304 din Codul d e procedură civilă pe motiv că tribunalul, deși în considerente se referă la nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare imobiliară contestat, în dispozitiv statuează că se anulează parțial respectivul contract, este neîntemeiată, partea făcând confuzie sub acest aspect, efectele nulității, atât în cazul celei relative, cât și în cazul celei absolute, fiind identice - ineficacitatea actului juridic, doar regimul juridic al celor două forme de nulitate fiind diferit.

Hotărârea tribunalului este nelegală pentru că din moment ce titularul acțiunii în anularea actelor pretins frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor (administratorul judiciar desemnat în dosarul de insolvență al debitoarei) a invocat anumite temeiuri juridice în susținerea cererii sale introductive, creditorii care au formulat cereri de intervenție în interesul reclamantului nu puteau să invoce în sprijinul intervențiilor accesorii alte temeiuri de drept decât cele menționate de practician. Pe de altă parte, este de neacceptat ca din moment ce pretențiile administratorului judiciar se grefeză integral, în mod judicios, doar pe normele speciale reglementate de Legea nr. 64/1995, republicată, iar ulteriror abrogării acesteia pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, judecătorul-sindic să dispună anularea parțială a unuia dintre contractele contestate, dar nu pe acest temei de drept, ci pe cel invocat de creditorii intervenienți accesoriu, respectiv pe pretinsa încălcare a prevederilor statutare (art. 12 și 33), pe de o parte, care arată că, în afară de dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de zi adunarea generală este obligată să hotărească gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multora dintre unitățile societății, iar consiliul de administrație aprobă operațiunile de cumpărare și vânzare de bunuri potrivit competențelor acordate, iar pe de altă parte pentru nerespectarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cărora dministratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește J din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute la art. 115.

Altfel spus, atâta timp cât judecătorul-sindic a fost sesizat cu o acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2006, modificată, acțiune care tinde la protejarea drepturilor creditorilor înscriși la masa credală, acesta avea obligația, raportat la dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 129 din Codul d e procedură civilă, să se pronunțe doar în sensul incidenței sau al neincidenței cazurilor de anulare susținute de practician, și nu să dispună anularea unui transfer patrimonial pretins fraudulos, dar pe alte temeiuri juridice, respectiv cele invocate de creditorii intervenienți accesoriu, în sensul prejudicierii societății debitoare de către proprii săi administratori prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară în litigiu, prin intermediul unor motive care vizează organizarea și funcționarea internă a unei societăți comerciale (în speță, întinderea atribuțiilor adunării generale a acționarilor și ale consiliului de administra ție), neputându-se ajunge în acest fel la scopul acțiunii în anulare reglementată de art. 79 și următ. din Legea insolvenței - reprimarea fraudei debitorului, actul juridic al vânzării neputând fi calificat ca fiind făcut în dauna creditorilor societății pe motiv că nu ar fi respectat ierarhia societară de aprobare și încheiere a sa.

Cererea în anulare întemeiată pe normele cuprinse în Legea insolvenței este o acțiune specială, cu caracter derogator și cu un regimul juridic aparte, dovadă în acest sens fiind, printre altele, împrejurarea că titularul dreptului la acțiune are o calitate specială - administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, și în subsidiar comitetul creditorilor, în condițiile în care practicianul nu introduce o atare cerere (art. 17 alin. 1 lit. f); una dintre părțile actului juridic contestat are o calitate specială - debitor aflat în procedura de insolvență; acțiunea are caracter colectiv; competența de soluționare este specializată - judecătorul-sindic; sfera actelor juridice este restrânsă la cele prevăzute limitativ de alin. 1 lit. a)-g) și alin. 2 lit. a)-f) ale art. 80 și circumscrisă la actele care au fost încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorilor; termenul de prescripție este de 1 an de la expirarea termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii; efectul anulării actelor juridice constă în reîntregirea masei active.

Fiind o răspundere de excepție, dispozițiile care o reglementează sunt de strictă interpretare și aplicare, ele neputând fi înlocuite sau cumulate cu prevederi de drept comun cuprinse în Codul civil sau în Legea societăților comerciale, motivele de anulare susținute de creditoarele interveniente, în completarea argumentelor practicianului, vizând, în esență, aplicarea regulilor generale în materie societară. Ca atare, ele ar fi putut fi invocate numai pe calea unei acțiuni comerciale de drept comun, iar nu în contextul cererii de chemare în judecată fundamentată pe art. 80 și următ. din Legea nr. 85/2006, modificată, cerere pomovată de administratorul judiciar sau lichidator și care este în competența exclusivă a judecătorul-sindic desemnat să gestioneze respectivul dosar de insolvență (art. 11 lit. h).

Societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă susține că operațiunea comercială în litigiu nu a determinat obținerea unui profit de către vânzătoare sau altă persoană, prețul vânzării reprezentând contraprestația proprietății imobilelor, astfel încât nu a existat niciun profit pentru vreo parte, relevant în acest sens fiind răspunsul la interogatoriu administrat debitoarei 1, care la întrebările 4 și 7 arătat că singurul scop al contractului de vânzare cumpărare a fost redresarea economică a întreprinderii. De asemenea, intenția frauduloasă nu poate fi probată prin aceea că înstrăinarea acestor active a fost perfectată în perioada suspectă pentru că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2006 presupune mai multe condiții, care nu se probează unele prin altele. Așa cum rezultă din acest text de lege, încheierea actului în perioada suspectă este o condiție de admisibilitate distinctă de cerința complicității la fraudă. Mai mult, existența unui act încheiat în această perioadă nu atragede planocalificarea sa drept act fraudulos ci, dimpotrivă, potrivit art. 82 din lege "nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfășurării normale a activității sale curente".

Curtea, însă, nu poate accepta o asemenea apărare în condițiile în care, pe de o parte, administratorul judiciar și-a fundamentat cererea de chemare în judecată, printre altele, și pe dispozițiile art. 61 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1995, republicată, în prezent art. 80 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 85/2006, modificată, care se referă expres la operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii. Pe de altă parte, textul art. 82 nu este aplicabil în speță pentru simplul motiv că el vizează "transferurile cu caracter patrimonial făcute de debitor în cursul normal al activității sale curente", ceea ce nu se poate spune despre contractele de vânzare-cumpărare atacate atâta timp cât 1 nu are ca obiect de activitate principal vânzarea de bunuri imobile sau comercializarea de autovehicule second hand ori de aparatură, utilaje, accesoriile și dotări ale acestora utilizate în procesul de producție bunuri textile. Cu alte cuvinte, instanța poate și trebuie să aprecieze de la caz la caz dacă o anumită operațiune corespunde sau nu sferei "obișnuitului" existent anterior deschiderii procedurii colective, prin raportare la specificul activității debitorului, la cifra de afaceri, la tipul de cocontractanți (comercianți sau necomercianți, mari sau mici, piața de desfacere majoritară etc.) cu care lucra societatea falită, considerarea unui anumit act ca făcând ori nu parte din desfășurarea normală a activității debitoarei fiind rezultatul analizei circumstanțelor și împrejurărilor concrete în care acea operațiune a fost încheiată.

Nu în ultimul rând, este greu de înțeles în ce fel au urmărit reprezentanții debitoarei redresarea economică a întreprinderii în condițiile în care prin contractele de vânzare-cumpărare contestate au întrăinat cea mai M parte a activelor persoanei juridice aflată în situație financiară "critică" (cum o recunoaște, de altfel, și pârâta cumpărătoare în cuprinsul întâmpinării), știut fiind faptul că în cazul în care o persoană juridică nu mai are spații comerciale și utilaje producția sa va înceta cu siguranță, iar după lichidarea stocurilor nu-i mai rămâne decât un singur lucru de făcut - să solicite, în temeiul art. 27 din Legea nr. 85/2006, deschiderea voluntară a procedurii insolvenței, fiind exclusă orice "stimulare a producției necesară obținerii de venituri și plății celorlalte datorii acumulate".

Sunt reale susținerile pârâtei recurente că disproporția vădită dintre prestația debitorului și cea primită de la cocontractant trebuie să fie dovedită. De asemenea, este adevărat că părțile contractante sunt libere să aprecieze valoarea lucrului vândut, iar cele în litigiu au decis de comun acord că prețul de 42.500.000.000 lei (ROL) corespundea valorii reale a imobilelor la momentul vânzării raportat la gradul de uzură al construcțiilor, destinația spațiului și sarcinile care grevau asupra imobilelor vândute. Tocmai de aceea, tribunalul a și încuviințat efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate pentru a se stabili valoarea de circulație a imobilelor vândute de debitoare, evaluarea bunurilor de către un specialist fiind imperios necesară.

Criticile reclamantei recurente privitoare la neefectuarea unei contraexpertize, însă permiterea pârâtei să depună propria ei expertiză extrajudiciare sunt întemeiate, în mod nelegal judecătorul-sindic declarând neconcludente toate concluziile experților, apreciind "seriozitatea" prețului pornind de la propriile sale evaluări. Aceasta, cu atât mai mult cu cât toți specialiștii au oferit ca valoare a imobilelor vândute o sumă mai M decât cea stabilită ca preț al vânzării, prin aceasta fiind încălcate în mod evident prevederile art. 212 din Codul d e procedură civilă, fiind de necontestat că lucrarea expertului G are mai multe neajunsuri.

Este adevărat că raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, dar el nu trebuie omis când constatările expertizei nu sunt combătute prin nicio altă probă certă și pertinentă, iar concluziile sale finale și temeiurile pe care au fost fondate fac convingerea că exprimă un punct de vedere corect, după cum o recunoaște chiar pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar.

Nu se poate susține cu temei că prima instanță a respectat întocmai dispozițiile art. 212, apreciind că în cauză se impune întregirea expertizei, iar nu o contraexpertiză, în condițiile în care în cuprinsul considerentelor se arată fără echivoc că prin al doilea supliment al raportului specialistul nu a răspuns la punctele cerute de judecător, făcând doar unele considerații generale cu privire la cap. IV "Analiza datelor" din primul raport, recomandând "utilizarea actuală de teren construit", ceea ce depășește obiectivele trasate de tribunal, nedând un răspuns concret nici cu privire la valoarea terenului, motive pentru care judecătorul-sindic a constatat că raportul de expertiză judiciară, cu numeroasele completări aduse prin răspunsul la obiecțiuni și obiective suplimentare, nu aduce lămuriri instanței privind o valoare de piață credibilă a obiectivului industrial în litigiu.

De altfel, însăși pârâta cumpărătoare a arătat că pentru a aprecia că prețul tranzacției este unul just instanța de fond a înlăturat concluziile evaluării depusă de reclamantă în susținerea acțiunii, precum și cele ale raportului de expertiză administrat în cauză, judecătorul-sindic prevalându-se de dreptul de a aprecia în funcție de mai multe criterii dezechilibrul dintre prestații, în condițiile în care administratorul judiciar "nu a dovedit cu probe certe o valoare de circulație a imobilelor alienate mult superioară prețului stabilit prin contract".

Nu în ultimul rând, deși pârâta recurentă susține că prin "poziție dominantă" se înțelege existența unui drept de control asupra societății, adică cel puțin 50% din capitalul social, instanța consideră că nu o asemenea interpretare se impune a fi dată normei prevăzută de alin. 2 al art. 80 din Legea nr. 85/2006, pentru că în aceste condiții situația reglementată la litera e) nu-și mai are rostul, fiind pe deplin acoperită de cea de la litera c) - cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acționarilor, atunci când debitorul este respectiva societate pe acțiuni. Chiar dacă administratorul cumpărătoarei - dl. nu făcea parte din conducerea societății debitoarei nu înseamnăeo ipsocă nu a avut vreo influență asupra conducerii persoanei juridice vânzătoare, semnarea unor ordine de plată de către acesta nedovedind existența unor relații comerciale normale care se desfășurau între cele două societăți comerciale, ci din contră.

Curtea constată că probatoriul administrat în fața judecătorului-sindic este incomplet, iar față de motivele invocate de administratorul judiciar al debitoarei 1 T în susținerea cererii de chemare în judecată privitoare la anularea unor transferuri pretins frauduloase, afirmațiile creditoarelor interveniente, dar și pentru verificarea unor susțineri din motivele de recurs referitoarea la întrunirea, respectiv neîntrunirea condițiilor cumulative cerute de legiuitor pentru a se determina cu certitudine și dispune, eventual, în temeiul art. 80 din Legea nr. 85/2006, anularea unor acte frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, apreciază că se impune admiterea tuturor recursurilor declarate în cauză, cu excepția celui formulat de Direcția Genarală a Finațelor Publice

Astfel, în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că acțiunea practicianului fundamentată pe articolul menționat nu poate fi primită întrucât reclamantul nu a dovedit exitența vreunui caz dintre cele reglementate de Legea insolvenței, în condițiile în care tot instanța a reținut că raportul de expertiză judiciară, cu numeroasele completări aduse prin răspunsul la obiecțiuni și obiective suplimentare, nu aduce lămuriri cu privire la o valoare de piață credibilă a obiectivului industrial în litigiu. De asemenea, în privința bunurilor mobile nu a fost făcută nicio evaluare, cu toate că și referitor la aceste contracte de vânzare-cumpărare reclamanta a invocat, printre altele, și incidența cazului de la art. 61 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1995, republicată, actualul art. 80 alin. 1 lit. b) din Legea insolvenței.

Tot în mod nelegal, tribunalul nu a dat dovadă de rol activ, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. 4 și 5 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. De asemenea, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ei putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Nu în ultimul rând, în conformitate cu alin. 1 al art. 212 din același cod, acă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

În aceste condiții se impune cu necesitate continuarea administrării de probe, respectiv realizarea unei noi expertize, cu trei experți, pentru a se determina cu certitudine dacă în contractele de vânzare-cumpărare contestate prestația debitorului depășește sau nu vădit prestația primită sau, altfel spus, dacă prețul convenit de părți este sau nu un echivalent valoric al lucrului cumpărat, adică un preț care să constituie o cauză suficientă a obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor înstrăinate. Caracterul de seriozitate a prețului implică o echivalență valorică, o proporție între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a bunului, precum și un anume subiectivism al părților contractante, acest din urmă caracter având aspectul unei situații de fapt care constituie o problemă de apreciere a instanței de judecată. Or, respectivele împrejurări pot fi lămurite numai pe baza unei noi expertize tehnice de specialitate, raportat la prevederile art. 129 alin. 5 din Codul d e procedură civilă, coroborat cu art. 212 din același cod.

Pe cale de consecință, cum pentru lămurirea pricinii, din acest punct de vedere, se impune efectuarea unei lucrări de specialitate de către persoane neutre de natură a clarifica aspectele contradictorii ale cauzei, dar această probă nu poate fi administrată în fața instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile prohibitive ale art. 305 din Codul d e procedură civilă, cauza fiind examinată sub toate aspectele, potrivit art. 304¹din același cod, care statuează expres că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursurile părților, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.

În ceea ce privește recursul Direcției Generale a Finațelor Publice T instanța constată că această instituție nu a fost parte în litigul purtat în fața judecătorului-sindic, cererea de intervenție la care recurenta face referire fiind depusă de o altă instituție publică - Administrația Finanțelor Publice T care, la rândul său, are personalitate juridică distinctă, astfel că recursul său urmează a fi respins ca inadmisibil.

În principiu, hotărârea judecătorească în materie civilă are putere de lucru judecat numai între părțile litigante. Ca atare, dreptul de aoa taca cu recurs aparține, cu excepția procurorului, numai părților litigante și succesorilor în drepturi ai acestora, adică persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celui care le reprezintă. Instanța de control judiciar învestită cu judecarea acestei căi de atac este obligată să verifice calitatea procesuală a celui care a declarat recurs, respectiv dacă a figurat ca parte la judecată în prima instanță, deoarece terții care nu au fost părți în proces nu au dreptul de a face recurs. Sub acest aspect, sunt lipsite de relevanță juridică precizările formulate de instituția recurentă prin concluziile scrise depuse la dosar în care a arătat că are calitate de a ataca hotărârea tribunalului întrucât Direcția Generală a Finațelor Publice Tap reluat, în baza Ordinelor nr. 266/2007 și nr. 269/2007, toate drepturile ce reveneau Administrației Finanțelor Publice T în ceea ce privește contribuabilii mijlocii, debitoarea fiind, potrivit poziției 8098 din Anexei 1 Ordinului nr. 1356/2007, un asemenea contribuabil. Aceasta, motivat de împrejurarea că, la pct. Na A nexei nr. 1 Ordinului nr. 269/2007 - Procedura de reprezentare în fața instanțelor și de asistență legală pentru activitatea administrațiilor finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii - se arată foarte clar că reprezentarea în fața instanțelor pentru actele emise de administrațiile finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii se va realiza de serviciul juridic din cadrul direcției generale a finanțelor publice județene în cadrul căreia funcționează administrația finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii, iar asistența din punct de vedere juridic pentru activitățile administrației finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii se asigură de același serviciu juridic. Ca atare, calitatea de parte recurentă putea să o aibă doar intervenienta Administrația Finanțelor Publice T, instituție care a formulat o asemenea cerere incidentală în primă instanță, iar raportat la dispozițiile legale mai sus citate, numai reprezentarea în fața Curții a administrației finanțelor publice putea fi făcută de serviciul juridic din cadrul direcției generale a finanțelor publice județene. Or, în speță, calea de atac a fost formulată de recurenta Direcției Generale a Finanțelor Publice T în nume propriu, lucru care nu poate fi acceptat din punct de vedere al dreptului procesual civil.

Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanta Management T, în calitate de administrator judiciar al debitoarei 1 T, pârâta T, administratorul special al debitoarei 1 T și intervenientele, G H, B, precum și (), prin, împotriva sentinței comerciale nr. 1389 din 26 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu chemata în garanție Banca Comercială Română - Sucursala Județeană T și intervenientele B, precum și Societatea de Investiții Financiare M și, în consecință:

Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Respinge recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva aceleiași sentințe civile.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 16 decembrie 2006.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

Cu opinie separată în sensul reținerii cauzei spre rejudecare după casare.

GREFIER

Red. - 19.12.2008

Tehnored. - 24.12.2008

2 ex.

Prima instanță: Tribunalul Timiș

Judecător-sindic:

Opinie separată

În dezacord parțial cu opinia majoritară consider că, prin aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 4 Cod procedură civilă, potrivit cărora n caz de casare, curțile de apel și tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop, instanța de recurs ar fi trebuit, în măsura în care s‑a considerat necesară administrarea de probe suplimentare, anume efectuarea unei noi expertize tehnice într‑un colectiv format din trei experți, să procedeze la aceasta, reținând cauza spre rejudecare, soluția de trimitere în vederea rejudecării la prima instanță, fiind posibilă numai în ipotezele prevăzute de alin. 5 al articolului de lege menționat, respectiv în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata ar fi fost făcută în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, situații care însă nu se regăsesc în cauză.

Judecător

Red./Tehnored.

2 ex./19.12.2008

Președinte:Csaba Bela Nasz
Judecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Conflict de competenta Instante comerciale. Sentința 25/2008. Curtea de Apel Timisoara