Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 118/2008. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept comercial (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

SECȚIA COMERCIALĂ

Operator date - 2928

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR. 118/

Ședința publică din data de 09 iunie 2008

PREȘEDINTE: Anca Buta

JUDECĂTOR 2: Magdalena Mălescu

GREFIER: - -

S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanta - - și de pârâta Societatea Națională - prin Direcția T împotriva sentinței civile nr. 1458/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantă avocat în substituire avocat, pentru pârâtă consilier juridic și avocat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, reprezentanta reclamantei depune la dosar copia minutei deciziei civile nr. 467/2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, învederând că a fost admis recursul reclamantei, a fost casată sentința prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului - SRL.

Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea apelului.

Reprezentantul pârâtului, avocat, solicită admiterea apelului său, schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, respingerea apelului reclamantei, cu cheltuieli de judecată, arătând că acțiunea nu putea fi admisă,m că instanța nu se putea substitui părților în stabilirea prețului, că prețul trebuia stabilit pornind de la un preț negociat, că există o hotărâre cu nr. 1131 Curții de Apel Timișoara, prin care sunt obligate părțile la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, considerând că prețul nu putea fi stabilit de către instanță doar pentru că au eșuat negocierile cu privire la acesta. Pe de altă parte, se arată că s-au cerut 300.000 Euro, sumă pe care - SRL a acceptat-o, sub rezerva calculării unui procent peste această sumă pentru investițiile efectuate, dar aceste investiții au fost compensate prin acordarea unei scutiri la plata chiriei pe o perioadă de 10 ani, astfel că acestea nu mai pot face obiectul discuției la acest moment. De asemenea, investițiile au fost limitate de către părți prin contract, apreciind că în aceste condiții o acțiune pentru plata sumei de 44.000 Euro este nelegală. Se susține că prin precizarea de acțiune formulată în 2004 de către reclamanta apelantă - SRL, rezultă că prin redimensionarea cadrului procesual, nu au solicitat și teren, constatare pe care Tribunalul Timișa argumentat-o pe larg.

Reprezentantul pârâtului, consilier juridic, pune aceleași concluzii.

Reprezentanta reclamantului solicită admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței Tribunalului Timiș, în sensul obligării pârâtei la vânzarea și a imobilului teren, apreciind că instanța în mod greșit nu s-a pronunțat asupra vânzării terenului. Solicită respingerea apelului pârâtei, menținerea hotărârii atacate cu privire la suma de 44.000 Euro, cu cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Arată că Legea 133/1999 vorbește despre terenul aferent, că prin învoiala părților s-a ajuns la suma de 300.000 Euro, raportată la decembrie 2003, după care îmbunătățirile au ajuns să reprezinte 80% din valoarea imobilului, construcția fără îmbunătățiri fiind evaluată la acel moment la 44.000 Euro. Arată că în conformitate cu art. 12 din Legea 133/1999 se deduc investițiile la vânzare, că prețul a pornit de la o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În subsidiar, reprezentanta reclamantului solicită de asemenea desființarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare.

Reprezentantul pârâtului, avocat, precizează că solicită desființarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare, arătând că nu solicită cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Reprezentantul pârâtului, consilier juridic, precizează că în speță cheltuielile în apel au fost de 2266,40 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 5 lei.

CURTEA

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1458/11.12.2007 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timiș Admite acțiunea formulată de reclamanta - în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ prin DIRECȚIA T, având ca obiect contestare drept de proprietate; a obligat pârâta să vândă reclamantei imobilul situat în T, Calea, nr.14 A, la prețul de 44.070 euro și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 4.465 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanta - T, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ prin DIRECȚIA T solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului față de care s-a dispus prin decizia civilă nr. 345/2001 obligarea pârâtei la vânzare către reclamantă.

Prin precizarea de acțiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea imobilului situat în T, Calea nr. 14, la prețul de 44.070 euro, reprezentând 14,69% din prețul imobilului, în subsidiar obligarea pârâtei la plata către reclamantă a valorii actuale a îmbunătățirii imobilului reprezentând o creștere de 85,31%, cu motivarea că prin procesul verbal din 5.04.2004 încheiat cu pârâta s-a stabilit valoarea de circulație a imobilului la suma de 300.000 euro, iar prin decizia civilă nr.1531/2003 a Curții de Apel Timișoaras -a constatat că valoarea de circulație a imobilului se ridică la suma de 2.905.153.820 lei, iar investițiile realizate de către reclamantă se cifrează la suma de 2.478.552.764 lei. Astfel, procentual îmbunătățirile realizate de reclamantă reprezintă 85,31% din valoarea imobilului.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că în baza Legii nr. 133/1999 a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei să încheie contract de vânzare cumpărare în leasing a imobilului din T, Calea nr.14 A, pentru care deține un contract de închiriere și asociere.

Prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus vânzarea activelor pentru care s-a efectuat o expertiză tehnică în ceea ce privește clădirile existente, urmând a se dispune introducerea unui expert tehnic în situația în care instanța nu va avea în vedere actul de vânzare cumpărare încheiat între și - GRUP SRL.

În cauză, în dosarul de fond, a fost efectuată o expertiză tehnică specialitatea topo.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția prematurității acțiunii, considerând că reclamanta nu poate cere constatarea ca fiind existent un drept pe care-l va obține în viitor, în urma executării dispozițiilor hotărârilor invocate în susținerea sa: decizia civilă nr. 345/A/2002 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 1531/2003 a Curții de Apel Timișoara, prin care instanța a dispus obligarea pârâtei să vândă imobilul la prețul negociat.

În ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat că din conținutul hotărârilor invocate de către reclamantă nu rezultă existența unui drept de proprietate în favoarea acesteia, prin decizia stabilindu-se doar că pârâta va fi obligată să vândă imobilul la un preț negociat și nu certifică și nici nu acordă un drept de proprietate reclamantei, dimpotrivă confirmă dreptul de proprietate al pârâtei atunci când stabilește obligația de a-l vinde la un preț negociat. Se susține că pârâta nu a refuzat să vândă imobilul, întrucât hotărârile judecătorești stabilesc obligația sa de a vinde, dar la un preț negociat. Faptul că s-a procedat la negocierea prețului rezultă din procesele verbale de negociere, fără a se ajunge însă la un consens întrucât deși pârâta a propus un preț apropiat de cel al pieței reclamanta a oferit un preț derizoriu, ceea ce a împiedicat ajungerea la un acord în privința prețului de vânzare, culpa aparținându-i reclamantei.

Referitor la terenul aferent construcțiilor, pârâta a arătat că acesta nu a fost pus în discuție și că reclamanta a obținut doar dreptul de a cumpăra clădirea la un preț negociat.

Cu privire la precizarea de acțiune pârâta a înțeles să combată susținerile reclamantei, considerându-le neîntemeiate, arătând că atât valoarea investițiilor - SRL în imobil cât și modul de compensare al acestora au fost stabilite de părți prin contractul de asociere nr-, respectiv anexa nr-, iar conform înțelegerii părților valoarea îmbunătățirilor este de 48.535 USD, investiție compensată prin acordarea unui drept de folosință în modul arătat în contract, deci în situația încasării prețului integral al clădirii nu mai poate fi vorba de îmbogățirea pârâtei fără just temei. - SRL, în baza îmbunătățirilor realizate la clădire, a beneficiat de o cotă parte în asociere conform aceluiași contract în procent de 87,43% cotă parte pe care a valorificat-o obligând pârâta la plata acesteia, situație în care reclamanta nu mai poate pretinde un drept de creanță ce ar viza despăgubiri rezultate din îmbunătățirile clădirii sau ca urmare a exploatării clădirii.

Reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor de 255.930 euro, însă cererea a fost respinsă întrucât reclamanta nu a făcut proba dreptului său de creanță. Consideră că cererea înaintată instanței de către reclamantă prin care solicită fixarea unui preț de vânzare pentru imobil nu poate fi admisă în condițiile respectării dispozițiilor Lege nr. 133/1999 care la art. 12 arată că activele disponibile se vor vinde la un preț negociat, orice altă interpretare prin care se încearcă stabilirea unui preț fix de vânzare nu ar putea fi acceptat.

Se susține că, considerentele deciziei civile nr.1531/2003, pe care o invocă reclamanta, nu au autoritate de lucru judecat în ceea ce privește prețul la care se va vinde imobilul și nici în ceea ce privește valoarea îmbunătățirilor aduse de către reclamantă clădirii.

Făcând referire la precizarea de acțiune în care reclamanta arată că valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la 300.000 euro, pârâta a interpretat această susținere ca reprezentând un acord asupra valorii reale a imobilului la data negocierilor de vânzare, conform procesului verbal încheiat în 5.04.2004 și nu în momentul de față, apreciind că interpretarea dată de către reclamantă privind procentul reprezentat de îmbunătățirile aduse clădirii este forțată, profitându-i doar reclamantei.

În subsidiar, pârâta a solicitat a se avea în vedere suma de 48.535 USD ca valoare a îmbunătățirilor efectuate de către reclamantă și suma de 300.000 euro ca preț de piață al imobilului, determinându-se astfel prețul negociat al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 649/11.04.2005 pronunțată în dosar nr.4399/C/2004 al Tribunalului Timiș, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta - SRL, cu obligarea pârâtei să vândă reclamantei imobilul compus din construcții în valoare de 44.070 euro și teren în suprafață de 1453 mp în valoare de 46555 euro, conform expertizei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se că, după pronunțarea deciziei civile nr. 1531/19.06.2003 a Curții de Apel Timișoara, părțile au purtat mai multe discuții privind vânzarea imobilului construcție și teren aferent însă pârâta a pus în discuție efectuarea unei alte expertize decât cea efectuată în instanță și a condiționat vânzarea imobilului de achitarea de către reclamantă a unor debite ce nu au făcut obiectul dosarului nr. 4033/C/2002 al Curții de Apel Timișoara și întrucât pârâta nu a înțeles să execute voluntar obligația stabilită prin hotărâre judecătorească, ce nu poate fi pusă în executare silită, singura posibilitate a reclamantei de a-și valorifica dreptul recunoscut în termenul general de prescripție a fost promovarea unei acțiuni în instanță.

Instanța de fond a interpretat noțiunea de "activ" în sensul definirii acesteia în dicționarul explicativ al limbii române, considerând că noțiunea de activ implică atât construcția cât și terenul aferent necesar exploatării normale și eficiente a acestuia.

Împotriva sentinței Tribunalului Timiș a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei, criticând soluția instanței de fond și arătând că obligarea sa la vânzarea imobilului la prețul stabilit de instanță nu este justificată întrucât reclamanta nu poate dovedi ca având un drept de proprietate asupra cotei de 85,31% din imobil deși în acțiunea inițială revendică acest drept și nici un drept de creanță rezultând din valoarea investițiilor care sunt exagerate în ceea ce privește cuantumul lor.

În ce privește modul prin care s-a soluționat capătul de cerere al reclamantei privind obligarea pârâtei la vânzarea terenului aferent și stabilirea prețului de vânzare al acestuia pârâta arată că terenul nu a făcut obiectul cererii și că stabilirea prețului acestuia apare ca fiind prematur formulată și totodată inadmisibilă raportat la faptul că reclamanta nu a formulat cererea prevăzută de Legea nr.133/1999 în ceea ce privește vânzarea terenului. Prețul terenului stabilit prin expertiză și delimitarea acestuia au fost contestate de către pârâtă, formulându-se obiecțiuni la care însă expertul a refuzat să răspundă.

Sentința a fost criticată și pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se culpa procesuală a acesteia, deși din probatoriul administrat rezultă că atât reclamanta cât și pârâta au făcut demersuri pentru executarea deciziei civile a Curții de Apel Timișoara, angajând negocieri pentru vânzarea imobilului.

Prin încheierea nr. 1751/30.09.2005 pronunțată în dosar nr.7247/2005 a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și trimiterea dosarului Tribunalului Timiș pentru soluționare, invocându-se disp.art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 133/A/15.02.2006 pronunțată în dosar nr.11985/C/2005 s-a admis apelul formulat de către pârâtă, s-a desființat sentința apelată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei Timișoara, cu motivarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra precizării de acțiune de la file 35 și pe cale de consecință a dispus desființarea hotărârii atacate în temeiul art.297 al.1 Cod procedură civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Timișa formulat recurs reclamanta - SRL, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că în baza art.12 din Legea nr.133/1999. Societatea a înțeles să se adreseze cu o cerere intimatei pârâte pentru vânzarea imobilului situat în Cl. nr.14 A, însă pentru motivul că nu s-a ajuns la o înțelegere s-a recurs la formularea unor cereri de chemare în judecată astfel că prin decizia civilă nr.1531 pronunțată în dosar nr.4033 al pârâta a fost obligată la vânzarea imobilului la un preț negociat pornind de la suma stabilită prin dispozitivul acestei decizii, după care au urmat negocieri între părți, ajungându-se la un preț al imobilului cuprins în procesele verbale încheiate.

Prin decizia civilă nr. 1137/11 mai 2006 pronunțată de în dosar nr. 1963/C/2006 s-a admis recursul declarat de către reclamanta - SRL, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza Tribunalului Timiș pentru rejudecarea apelului, reținând că instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului cauzei și nu a soluționat cererea în temeiul unei excepții care ar fi fost invocată de către părți.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr- și prin decizia civilă nr. 266/A/3.04.2007 Tribunalul Timișa admis apelul declarat de către pârâta, a anulat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara, stabilind că tribunalul a soluționat cauza în primă instanță cu încălcarea dispozițiilor legale în materie de competență și că potrivit dispozițiilor art.1 și 2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă, competența de soluționare a cauzei în primă instanță îi revine Judecătoriei Timișoara și nu tribunalului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs - SRL, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel Tribunalului Timiș.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr.761/12.09.2007 pronunțată în dosar nr- a admis recursul declarat de către reclamanta - SRL TM, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei Tribunalului Timiș - Secția Comercială pentru judecarea cauzei în primă instanță, reținând caracterul comercial al litigiului raportat la art.7, art.4 și 56 Cod comercial, cât și natura comercială intrinsecă a cauzei juridice invocate respectiv art.12, 13 din Legea nr.133/1999, respectiv Legea 346/2004 ce reglementează leasingul imobiliar ca opțiune pentru întreprinderile mici și mijlocii de dobândire a proprietății a unor active deținute de regii, societăți sau companii cu capital majoritar de stat.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș în primă instanță sub nr. 6976/30/26.09.2007.

Raportat la acestea, Tribunalul Timișa reținut că între părțile aflate în litigiu s-a încheiat un contract de asociere cu nr.66/7699/19.11.1992 pentru folosirea clădirii fostului corp de gardă de pe Calea nr.14 A și un contract de închiriere încheiat sub nr.67/5.07.1995, având ca obiect închirierea spațiului situat în Calea nr.14 A, parterul și subsolul clădirii respective.

La data de 2.11.1998 reclamanta - SRL s-a adresat pârâtei cu cererea înregistrată sub nr.703 prin care a solicitat cumpărarea în sistem leasing a imobilului deținut în baza contractului de asociere și închiriere.

Prin adresa nr. 301/5030/11.11.1999 pârâta SN i-a comunicat reclamantei că nu are active disponibile și întrucât s-a opus vânzării imobilului reclamanta s-a adresat instanțelor de judecată care interpretând disp.art.13 din Legea nr.133/1999 au considerat că acest act normativ stabilește cu exactitate care sunt activele disponibile și care este obligația societăților deținătoare a acestor active și în cazul în care acestea există să se întocmească o listă în care să fie evidențiate. Instanțele au hotărât că imobilul în discuție are caracterul de activ disponibil chiar dacă societatea pârâtă nu l-a inclus pe lista acestor active și ca atare poate fi vândut în condițiile art.12 din Legea nr.133/1999.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 1531/19.06.2003 pronunțată în dosar nr.4033/C/2002 a admis recursul declarat de pârâta, modificând în parte decizia civilă nr. 345/A/13.03.2002 pronunțată de Tribunalul Timiș și a obligat pârâta să încheie cu reclamanta un contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în T, Calea nr.14 A, în prezent-, la preț negociat, pornind de la prețul stabilit prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză în sumă de 426.601.056 lei.

Curtea de Apel Timișoara ca și celelalte instanțe a menținut obligația pârâtei de încheia cu reclamanta contractul de vânzare cumpărare asupra imobilului în discuție, împotriva voinței pârâtei care s-a opus de fiecare dată la vânzarea acestui activ, considerând că prin aplicarea art.12 și 13 din nr.133/1999 nu este lezat dreptul de proprietate garantat și ocrotit de Constituție potrivit art. 41 al.1 și art.135 și nici principiul libertății contractuale întrucât scopul Legii nr.133/1999 este acela de a veni în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii însuși Statul prin societățile și regiile cu capital majoritar de stat.

După pronunțarea deciziei Curții de Apel Timișoara este adevărat că pârâta nu și-a mai menținut poziția de respingere încheierii contractului de vânzare cumpărare, susținând permanent că este de acord cu încheierea acestui contract, fără însă a căuta o soluție în îndeplinirea obligației stabilită prin hotărâre judecătorească aceea de negociere a prețului.

Pârâta a susținut că expertiza care a fost efectuată în cauză și la care decizia Curții de Apel Timișoara face trimitere nu are nici o valoare juridică, contestând-o în continuare. Este nejustificată această interpretare întrucât Curtea de Apel reține în considerentele deciziei faptul că prin expertiză s-a stabilit valoarea de circulație a imobilului la suma de 2.905.153.820 lei iar investițiile realizate de reclamantă la suma de 2.478.552.764 lei, diferența dintre aceste valori fiind de 426.601.056 lei. Curtea de Apel a avut în vedere aceste valori nu numai în considerentele hotărârii, ci chiar în dispozitivul deciziei, se precizează textual: "admite recursul declarat de pârâta A. în sensul că obligă pârâta să încheie cu reclamanta - SRL T contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în T, Calea nr.14 A, în prezent -, la preț negociat, pornind de la prețul stabilit prin expertiza tehnico judiciară efectuată în cauză".

Față de această dispoziție expresă conținută în dispozitivul deciziei prin care se arată că negocierea pornește de la prețul stabilit prin expertiza efectuată în cauză trebuie acceptat că această dispoziție este obligatorie. Atunci când Curtea de Apel stabilește ca preț de referință suma de la care trebuie să pornească negocierea, respectiv suma de 426.601.056 lei, se întemeiază tocmai pe expertiza efectuată în cauză și pe care pârâta o contestă în continuare.

Potrivit proceselor verbale depuse la dosarul cauzei filele 9,10,11 s-a constatat că părțile au purtat negocieri în privința stabilirii prețului pentru vânzarea imobilului ce face obiectul litigiului.

S-a mai reținut că prin procesul verbal cu nr. 305/9257/25.09.2003 pârâta, în calitate de proprietară a imobilului, a propus ca preț de vânzare suma de 300.000 euro cu mențiunea că în funcție de poziția pe care o va adopta - SRL în ceea ce privește datoriile și pretențiile pe care le are față de pârâtă, este dispusă la o scădere a prețului. La aceeași întâlnire reclamanta prin reprezentanții săi, a propus drept preț de vânzare suma de 40.000 euro, arătând că această sumă reprezintă cota parte a DIRECȚIEI din prețul stabilit prin contractul de asociere.

au fost amânate și la data de 16.10.2003 părțile au avut o nouă întâlnire, când reprezentanții pârâtei au precizat că își mențin poziția în ceea ce privește prețul clădirii, cu mențiunea că este posibilă o reevaluare a prețului în cazul în care - SRL înțelege să-și plătească datoriile rezultate din chiria neplătită pentru spațiul închiriat în această clădire. Prin această precizare, pârâta a lăsat să se înțeleagă faptul că în prețul de 300.000 euro propus la prima negociere ar fi incluse și anumite datorii pe care reclamanta le-ar avea față de aceasta, rezultate din chiriile pentru anumite spații pe care le folosește.

Ulterior, la data de 5.04.2004 părțile au o nouă negociere, s-a încheiat un proces verbal și se consemnează poziția pârâtei care arată că își menține propunerea făcută anterior în vederea vânzării la prețul de 300.000 euro, după care părțile poartă în continuare corespondență fără însă a-și consemna în scris o înțelegere fermă în ceea ce privește prețul de vânzare cumpărare al imobilului.

ce s-au purtat între părți cu privire la prețul de vânzare au avut loc la o distanță foarte scurtă în timp, aproximativ 4 luni de la pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel prin care pârâta a fost obligată să încheie contractul de vânzare cumpărare și care a avut în vedere un preț total al imobilului la suma de 2.905.153.820 lei nu se poate trage o altă concluzie referitoare la prețul de 300.000 euro propus de către pârâtă, decât că acesta reprezintă valoarea întregului imobil (altfel diferența dintre valoarea totală a imobilului stabilită prin expertiză și suma propusă de către pârâtă ar fi uriașă)cu atât mai mult cu cât la una dintre negocieri pârâta sugerează că este posibilă scăderea prețului având în vedere unele datorii.

Prin cererea subsidiară pe care a formulat-o pârâta prin întâmpinare și prin care a menținut prețul de piață al imobilului la 300.000 euro, a arătat că este de acord cu scăderea valorii îmbunătățirilor pe care o apreciază însă la suma de 48.535 USD, astfel încât pentru îmbunătățiri a menținut valoarea stabilită prin anexa la contractul de închiriere nr. 66/1993 de către părți, deci în urmă cu peste 10 ani față de introducerea cererii în instanță, în schimb crește valoarea imobilului la 300.000 euro chiar fără a face dovezi că aceasta este valoarea reală de piață.

Întrucât prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a acceptat prețul total al imobilului de 300.000 euro, se constată că prețul a fost negociat în sensul că ambele părți au fost de acord cu această sumă.

Tribunalul Timișa mai reținut că prin expertiza efectuată în cauză și pe care Curtea de Apel Timișoaraa avut-o în vedere în pronunțarea deciziei, s-a stabilit un preț total al clădirii și o valoare a investițiilor, astfel încât traducând în procente aceste sume se constată că investițiile reprezintă un procent de 85,31% din valoarea totală a imobilului, pârâta având un procent de 14,69%, respectiv 44.070 euro din prețul propus de 300.000 euro, sumă pe care o datorează reclamanta cu titlu de preț.

Astfel, tribunalul a apreciat prețul ca fiind negociat, urmând a se încheia contractul de vânzare cumpărare la prețul de 44.070 euro, dând astfel eficiență unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, prin care pârâta era obligată să încheie contractul de vânzare cumpărare, fiind în faza de executare a acestei hotărâri.

În sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, faza de executare a unei hotărâri judecătorești face parte din procesul civil. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești poate în mod indirect să ducă la lăsarea fără conținut a dreptului la acces în justiție. S-a considerat că pârâta tergiversează încheierea contractului de vânzare cumpărare, și pornind de la obligația negocierii prețului stabilită prin hotărâre judecătorească, lansează fără să justifice un preț de 300.000 euro, deși prin corespondența purtată a arătat că este necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii imobilului, expertiză pe care nu a înțeles să o ceară în cursul soluționării actualei cereri. Având în vedere obiectul precizării de acțiune, prin care se solicită obligarea pârâtei la vânzarea imobilului situat în T, Calea nr.14 A, cât și procesele verbale încheiate cu ocazia negocierilor purtate rezultă cu certitudine că discuțiile au fost purtate doar în legătură cu imobilul - clădiri și în nici un caz cu terenul aferent. În procesul verbal încheiat la 16.10.2003 s-a consemnat că pârâta "în calitate de proprietară a clădirii ce face obiectul negocierilor de vânzare" își menține poziția privind prețul, proces verbal semnat de către reprezentanții societății reclamante se stabilește cu exactitate obiectul vânzării. Însăși reclamanta la negocierea din 25.09.2003 propune "drept preț al clădirii suma de ".

Astfel, Tribunalul Timișa constatat că reclamanta nu a formulat o cerere expresă în sensul vânzării terenului aferent, vorbind doar despre imobilul care a făcut obiectul contractului de asociere dintre părțile aflate în litigiu și care nu a inclus în obiect și terenul aferent, și că nefiind sesizată cu asemenea cerere nu se poate pronunța asupra vânzării terenului.

Împotriva sentinței civile nr. 1458/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- au declarat apel atât reclamanta - -, cât și pârâta Societatea Națională - prin Direcția

Prin apelul formulat reclamanta - - a solicitat în principal desființarea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să se pronunțe și cu privire la vânzarea terenului în suprafață de 1453 mp, aferentă construcției și în subsidiar, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării pârâtei la vânzarea către reclamantă și a terenului aferent construcției în suprafață de 1453 mp, la prețul de 46.555 euro.

În motivarea apelului s-a arătat că soluția primei instanțe este neconformă realității, întrucât reclamanta a timbrat acțiunea la suma de 90.625 euro, compusă din 44.070 euro valoarea imobilului clădire și 46.555 euro contravaloarea terenului în suprafață de 1453 mp, aferent construcției din T, Calea nr. 2. Consideră că atâta timp cât a timbrat acțiunea și a calculat taxa de timbru raportat și la valoarea terenului, reclamanta și-a manifestat instanția ca instanța să se pronunțe și pentru vânzarea terenului aferent construcției la prețul de 46.555 euro, instanța apreciind netemeinic că reclamanta nu a solicitat și terenul aferent, reclamanta solicitând prin acțiunea introductivă și acest teren, așa cum arată că rezultă din actele dosarului de fond și din expertiza efectuată.

Prin apelul formulat pârâta Societatea Națională - prin Direcția Tas olicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, criticând obligarea sa la plata către reclamantă a imobilului construcție la prețul de 44.070 euro. Arată că prin decizia nr. 1531 fost obligată să încheie contract de vânzare cumpărare pornind de la prețul negociat de 426.601.056 lei, în temeiul art. 12 din Legea 13/1999, iar urmare a faptului că părțile nu au ajuns la un acord, reclamanta a formulat acțiunea introductivă. Consideră că textul legal este imperfect întrucât obligația de vânzare este greu conciliabilă cu instituția negocierii prețului, prețul fiind elementul cel mai important al contractului.

Pârâta apelantă Societatea Națională - prin Direcția T consideră că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, considerând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, aspect cu privire la care instanța de fond nu s-a pronunțat. Consideră că nu se putea admite acțiunea pentru că instanța nu se poate substitui părților, întrucât decizia nr. 1531 nu putea decât cel mult obliga pârâta să poarte negocieri cu privire la vânzare, astfel că a obliga la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pornind de la un preț negociat înseamnă cel mult impunerea obligației de a negocia vânzarea, respectiv a stabili prețul vânzării, apreciind că nu se poate spune că prețul a fost irevocabil stabilit de decizia nr. 1531 Curții de Apel Timișoara. Învederează instanței că acordul de vânzare este dependent de prețul obținut și că obligația de negociere este singurul aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat și trebuia respectat.

Pârâta susține că faptul că negocierile au eșuat nu dau dreptul - SRL la obligarea pârâtei să încheie un contract, câtă vreme nu i se poate imputa nici o culpă. Arată că a solicitat în cadrul negocierii doar prețul pe care-l consideră real, față de amplasamentul imobilului, pieței imobiliare și interesului pârâtei, susținând că decizia nr. 1531 se bucură de autoritate de lucru judecat și în privința faptului că este inadmisibilă fixarea prețului de vânzare de către instanță, arătând că instanța de recurs a cenzurat opinia Tribunalului Timiș care în dosarul nr. 11.679/C/2001 s-a pronunțat în sensul fixării prețului de vânzare.

Pârâta consideră de asemenea, că nu se putea admite acțiunea pentru că reclamanta a acceptat prețul cerut de pârâtă, arătând că deși prețul propus la negociere este de 40.000 euro, prin acțiune reclamanta a solicitat obligarea sa la plata sumei de 44.070 euro, fără a cunoaște fundamentul acestei sume. Arată că pârâta a propus suma de 300.000 euro pentru clădire, iar 14,69 % - procent invocat de reclamantă, aplicat la suma de 300.000 euro duce la suma de 44.070 euro, concluzionând că astfel, reclamanta a acceptat prețul de 300.000 euro. Consideră că această acceptare rezultă și expres din mențiunile depuse olograf de reprezentantul reclamantei simultan cu semnarea procesul verbal de negociere din 16.10.2003, instanța constatând că prețul de 300.000 euro ar fi cel negociat.

De asemenea, pârâta SN -, prin Sucursala T consideră că nu se putea acțiunea pentru că obligația de a face nu se poate executa silit, că în lipsa consimțământului său la vânzare, rectificarea cărții funciare a imobilului nu se va putea opera, că hotărârea judecătorească nu poate ține loc de contract, obligația de a face fiind dificil de executat, în speță neexistând un alt temei al înscrierii în cartea funciară. Astfel, consideră că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, în condițiile în care acțiunea reclamantei este nefondată, iar instanța de fond nu a răspuns argumentelor pârâtei referitor la netemeinicie, pe care pârâta le reiterează în apel.

Pârâta apelantă arată că prețul de 300.000 euro este esențial din punctul său de vedere pentru a-și da acordul și pentru a semna contractul de transfer de proprietate, că în speță consimțământul său nu poate fi suplinit de către instanță, că în aceste condiții acțiunea ar deveni inadmisibilă, iar pronunțarea unei hotărâri care să o oblige să vândă la prețul de 44.070 euro, nelegală. Consideră că prețul de 300.000 euro nu poate fi diminuat, că din moment ce părțile au acceptat acest preț nu are importanță că nu s-a cerut o expertiză de către pârâtă pentru stabilirea valorii imobilului, întrucât aceasta ar fi nerelevantă și că proprietatea chiar împovărată de pretinsele datorii poate avea un preț mai mare prin simplul fapt al existenței, un drept real fiind mai bine prețuit decât dreptul de creanță.

Analizând actele și lucrările dosarului în baza art. 294 și următoarele Cod procedură civilă, în raport de motivele invocate în apel, de susținerile părților, Curtea constată că apelul formulat de pârâta SN -, este neîntemeiat și urmează a fi respins, iar față de apelul declarat de reclamanta - SRL, Curtea constată că acesta este întemeiat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente comune ce vor fi expuse în continuare.

Starea de fapt, pe scurt, reținută de instanța de fond, arată că prin procesele verbale depuse la dosarul cauzei filele 9,10,11 s-a constatat că părțile au purtat negocieri în privința stabilirii prețului pentru vânzarea imobilului ce face obiectul litigiului, pârâta, în calitate de proprietară a imobilului, a propus ca preț de vânzare suma de 300.000 euro, cu mențiunea că în funcție de poziția pe care o va adopta - SRL în ceea ce privește datoriile și pretențiile pe care le are față de pârâtă, este dispusă la o scădere a prețului, iar reclamanta prin reprezentanții săi, a propus drept preț de vânzare suma de 40.000 euro, arătând că această sumă reprezintă cota parte a DIRECȚIEI din prețul stabilit prin contractul de asociere.

Ulterior, la data de 16.10.2003 părțile au avut o nouă întâlnire, când reprezentanții pârâtei au precizat că își mențin poziția în ceea ce privește prețul clădirii, cu mențiunea că este posibilă o reevaluare a prețului în cazul în care - SRL înțelege să-și plătească datoriile rezultate din chiria neplătită pentru spațiul închiriat în această clădire. Prin această precizare, pârâta a lăsat să se înțeleagă faptul că în prețul de 300.000 euro propus la prima negociere ar fi incluse și anumite datorii pe care reclamanta le-ar avea față de aceasta, rezultate din chiriile pentru anumite spații pe care le folosește și la data de 5.04.2004 părțile au o nouă negociere, s-a încheiat un proces verbal și se consemnează poziția pârâtei care arată că își menține propunerea făcută anterior în vederea vânzării la prețul de 300.000 euro, după care părțile poartă în continuare corespondență fără însă a-și consemna în scris o înțelegere fermă în ceea ce privește prețul de vânzare cumpărare al imobilului.

Curtea constată că prin expertiza efectuată în cauză și pe care Curtea de Apel Timișoaraa avut-o în vedere în pronunțarea deciziei, s-a stabilit un preț total al clădirii și o valoare a investițiilor, astfel încât traducând în procente aceste sume se constată că investițiile reprezintă un procent de 85,31% din valoarea totală a imobilului, pârâta având un procent de 14,69%, respectiv 44.070 euro din prețul propus de 300.000 euro, sumă pe care o datorează reclamanta cu titlu de preț, urmând a se încheia contractul de vânzare cumpărare la prețul de 44.070 euro, dând astfel eficiență unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, prin care pârâta era obligată să încheie contractul de vânzare cumpărare, fiind în faza de executare a acestei hotărâri.

Prima instanță a mai apreciat că, raportat la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, faza de executare a unei hotărâri judecătorești face parte din procesul civil. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești poate în mod indirect să ducă la lăsarea fără conținut a dreptului la acces în justiție. S-a considerat că pârâta tergiversează încheierea contractului de vânzare cumpărare, și pornind de la obligația negocierii prețului stabilită prin hotărâre judecătorească, lansează fără să justifice un preț de 300.000 euro, deși prin corespondența purtată a arătat că este necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii imobilului, expertiză pe care nu a înțeles să o ceară în cursul soluționării actualei cereri, poziție procesuală pe care a menținut-o și în apel.

În ceea ce privește cererea de vânzare și a terenului aferent clădirii, solicitată de reclamanta - SRL, Curtea constată că prima instanță trebuia să admită și acest petit și că opoziția constantă a pârâtei de a vinde, în general, raportată la imobilul în litigiu, compus din clădire și teren, este manifestată nejustificat, încă din 2001 când a început procesul inițial între aceleași părți, având ca obiect încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului din Calea, nr. 14 A, continuată cu neînțelegerea asupra prețului.

Art. 12 din nr. 364/2004 stabilește, în mod aproape identic cu dispozițiile anterioare [1] că: întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, în următoarele condiții:

a) întreprinderile mici și mijlocii au acces prioritar la închirierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, în condițiile art. 13, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare;

b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat.

Pentru a stabili dacă imobilul ce face obiectul litigiului de față, este compus numai din clădire sau din clădire și teren și, implicit, dacă pentru a funcționa activul (în sensul legii), reclamanta are nevoie de ambele componente, sens în care a formulat cererea dedusă judecății, ne raportăm la dispozițiile, art. 13 din nr. 364 care stabilește că prin active se înțelege unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen ce pot fi organizate să funcționeze independent.

Nici în varianta veche și nici în cea nouă nu există o definiție clară a compunerii unui activ disponibil, ci doar a modului în care se poate încadra în una din enumerările date în dispozițiile legale, un activ (art. 13, în ambele forme ale legii), în general ( conform definiției date de de afaceri -online), este, "din punct de vedere juridic, bunurile economice ca obiecte de drepturi și obligații, din punct de vedere economic, activul reflectă modul de întrebuințare al capitalului și din punct de vedere financiar, reprezintă valorile economice, bunurile în care s-au investit fondurile unității patrimoniale".

acestuia este diferită, dar, independent de clasificare, destinația acestuia este de a servi activităților economice, în scopul realizării de profit. Ori, așa cum s-a reținut din raportul de expertiză, terenul stabilit ca aferent clădirii este necesar bunei funcționări a clădirii, accesului la aceasta și aprovizionării.

Prin cererea introductivă, înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 4399/C/2004, reclamanta - SRL, a solicitat instanței să dispună vânzarea imobilului situat în T, Calea, nr. 14/A, asupra căruia, între părți s-a încheiat un contract de asociere și unul de închiriere (fila 1 dosar și preluată în procesul verbal de la fila 9, 10).

În acest sens, instanța inițial investită cu soluționarea cauzei, soluție parțial preluată, dar întemeiată pe aceleași probe, de sentința atacată în acest ciclu procesual, a adoptat varianta medie de suprafață și preț din cele trei prezentate de expert și reținând dispozițiile hotărârii nr. 1531/2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cu aplicarea disp. art. 12 și 13 din nr. 133/1999 a admis cererea, stabilind prețul de vânzare.

Deși, prin sentința civilă nr. 1458/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, s-a apreciat că numai imobilul clădire face obiect al cererii, în apel, Curtea apreciază că argumentele reținute de prima hotărâre pronunțată în cauză sunt cele pertinente.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în dos. nr. 4399/2004 al Tribunalului Timiș, depus la 83 și urm. respectiv la 110 și urm. expertul precizează că, la solicitarea pârâtei a stabilit suprafața de teren aferentă imobilului în litigiu, pe care acesta l-a și evaluat.

Astfel, rezultă din chiar susținerile făcute de reprezentantul pârâtei în prima fază procesuală, că a făcut obiect al cererii și implicit al expertizei atât clădirea cât și terenul aferent acesteia.

În apel, pârâta SN -, prin Sucursala T nu a solicitat efectuarea nici unei probe din care ar putea rezulta o altă valoare de circulație pentru imobil sau din care să rezulte că activul disponibil poate funcționa efectiv doar compus fiind din clădire, deși critică soluția primei instanțe atât raportat la stabilirea prețului cât și la dispoziția de a vinde și terenul aferent construcției.

În esență, pârâta nu este de acord cu prețul prea mic, cu faptul că instanța nu poate stabili în locul părților și că s-ar substitui acordului de voință pe care ar trebui să îl exprime vânzătoarea și în fine, nici cu vânzarea terenului.

În ceea ce privește prețul, așa cum am arătat, acesta a fost stabilit de către un expert având în vedere că părțile nu au ajuns la un consens. Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă atât modalitatea de calcul, cât și raportarea la disp. art. 12 din ambele legi mai sus citate, în sensul deducerii investițiilor efectuate. De asemenea, în privința terenului, expertul s-a raportat atât la cererea reclamantei cât și la obiectivele formulate de reprezentantul pârâtei.

Critica adusă instanței privind imposibilitatea ca aceasta să stabilească în locul pârâtei și pentru aceasta dacă vinde și la ce preț, este esența susținerilor făcute de pârâtă care astfel, tinde la o reinterpretare a normelor juridice aplicabile, în contra celor stabilite prin lege, în mod imperativ și nu dispozitiv, cum greșit apreciază pârâta, fiind, din acest punct de vedere, nepertinentă.

În acest sens, am redat dispozițiile cuprinse în art. 12 care stabilește cu titlu imperativ că activele disponibile vor fi vândute, fără a lăsa la latitudinea vânzătorilor opțiunea de a vinde ori nu un activ stabilit ca fiind disponibil.

Aceste critici au fost susținute și în cadrul deciziei nr. 444/2005 a Curții Constituționale, însă apreciate ca fiind nefondate.

Prin hotărârea Curții Constituționale s-a apreciat că dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004 stabilesc căile de sprijin și accesul întreprinderilor mici și mijlocii la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat. Astfel, activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau a asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, iar contractul în cauză va înceta sau se va transforma, la cererea deținătorului, în contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare. Potrivit art. 12 alin. (2) din legea criticată, contractele de vânzare-cumpărare sau de leasing cu clauză irevocabilă, menționate la alin. (1) lit. b) al aceluiași articol, trebuie încheiate în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către întreprinderile mici și mijlocii.

Curtea a constatat că textele de lege criticate reprezintă măsuri strategice de reformă economică menite a accelera procesul de privatizare prin stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, statul având obligația, în virtutea art. 135 din Constituție, să asigure "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție", "protecția concurenței loiale", precum și "protejarea intereselor naționale în activitatea economică". Astfel, statul, în calitate de acționar majoritar, urmărește vânzarea activelor disponibile deținute de regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale către diferiți agenți economici, întreprinderi mici și mijlocii care au utilizat aceste active în baza unor contracte. Activele se oferă spre vânzare cu respectarea drepturilor creditorilor și doar în măsura în care acestea nu aparțin proprietății publice și asupra lor nu este instituit sechestru asigurător. Contractul de vânzare-cumpărare parcurge etapele specifice unei asemenea tranzacții, cu singura deosebire, justificată, de altfel, prin specificul de reglementare al Legii nr. 364/2004, că operațiunile trebuie finalizate în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către întreprinderile mici și mijlocii.

Acest termen nu a fost respectat din culpa pârâtei, fapt care justifică intervenția instanței atât în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de vânzare ( încadrarea întreprinderii cumpărătoare în categoria vizate de lege, existența contractului anterior cererii, imobilul disponibil) cât și în ceea ce privește stabilirea prețului, în baza unei expertize de specialitate, în cazul în care părțile nu ajung la un consens.

Așadar, susținerile potrivit cărora dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004 contravin prevederilor art. 44 alin. (1), alin. (2) teza întâi și alin. (3) din Constituție nu pot fi reținute pentru că textele legale atacate nu aduc atingere dreptului de proprietate privată, întrucât măsurile pe care acestea le dispun privesc proprietatea statului în calitatea sa de acționar majoritar la diverse regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că transferul dreptului de proprietate asupra activelor disponibile din patrimoniul regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat în patrimoniul întreprinderilor mici și mijlocii solicitante are loc ca urmare a perfectării contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în condițiile legii, și nu ca efect al exproprierii, așa cum susține autorul excepției de neconstituționalitate.

Într-o hotătâre [2] pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se arată că scopul pentru care e impozitează cu 90% veniturile obținute în baza contractele de închiriere și asociere în participațiune încheiate de societăți comerciale la care statul este acționar majoritar, având ca obiect active disponibile în sensul art.12 și 13 din Legea nr.133/1999, în cazul în care acestea sunt încheiate cu alți agenți economici decât întreprinderi mici și mijlocii, reprezintă o sancțiune prevăzută de legiuitor în scopul de a determina accesibilizarea activelor disponibile de către întreprinderile mici și mijloci, astfel cum se prevede la art.12 din Legea nr.133/1999 (ecizia nr.4121 din 28 iunie 2005).

Aceeași instanță apreciază că: "în situația în care aceste societăți, nu înțeleg să vândă aceste active și spații închiriate, legiuitorul a stabilit în sarcina acestora impozitul-sancțiune de 90% aplicat asupra veniturilor obținute din astfel de contracte, în scopul de a descuraja astfel de practici și a determina vânzarea activelor către întreprinzătorii mici și mijlocii.

Reținând că art.13 al legii precizează că "în înțelesul prezentei legi se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate" de către vânzător, în sensul ca aceste active disponibile trebuie să nu fie utilizate, în activitatea proprie a societății comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat deținătoare ale spațiilor. În situația în care aceste active și spații sunt puse la dispoziția altor societăți comerciale mici sau mijlocii spre a fi utilizate în baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere în participațiune, cum este cazul în speță, aceste active rămân în continuare active disponibile potrivit dispozițiilor art.12 alin.(1) lit.a) din Legea nr.133/1999. Faptul că intimata reclamantă a oferit aceste active și spații spre închiriere altor societăți denotă că activele și spațiile în cauză sunt disponibile pentru aceasta, nefiindu-i necesare pentru desfășurarea propriei activități.

Instanța de fond a nesocotit însuși scopul urmărit de legiuitor prin dispoziția legală cuprinsă, în art.38 alin.5 al legii.

În situația în care aceste societăți, nu înțeleg să vândă aceste active și spații închiriate, legiuitorul a stabilit în sarcina acestora impozitul-sancțiune de 90% aplicat asupra veniturilor obținute din astfel de contracte, în scopul de a descuraja astfel de practici și a determina vânzarea activelor către întreprinzătorii mici și mijlocii."

Am expus mai sus considerentele reținute în cele două decizii pentru a sublinia scopul pentru care cele două legi au fost adoptate, acela de a stimula activitatea unei categorii specifice de întreprinderi, iar pentru realizarea acestuia și pentru a permite accesul la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, s-a instituit o procedură specifică, obligatorie pentru cea de-a doua categorie de societăți menționată, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale de către prima categorie. Ca urmare, dispoziția prevăzută de legiuitor în scopul de a determina accesibilizarea activelor disponibile de către întreprinderile mici și mijloci, astfel cum se prevede la art.12 din Legea nr.133/1999 și din nr. 364/2004, a fost încălcată în succesiunea de raporturi juridice derulate între părțile din litigiu, de către pârâtă.

În speța noastră, părțile au derulat un contract de asociere în participațiune încă din anul 1992, astfel că este îndeplinită și condiția disponibilității spațiul, compus din clădirea deja vândută și terenul necesar desfășurării activității, nu au fost folosite direct în activitatea pârâtei SN -, prin Sucursala

Față de aceste aspecte de fapt și de drept, Curtea va respinge apelul declarat de pârâta SN -, prin Sucursala T, declarat împotriva sentinței civile nr. 1458/2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, va admite apelul declarat de reclamanta - SRL împotriva aceleiași hotărâri, pe care o schimbă în parte, în sensul că va admite în tot acțiunea formulată de reclamanta - SRL, împotriva pârâtei SN -, pe care o va obliga să vândă reclamantei și terenul în suprafață de 1453 mp, în valoare de 46.555 EUR, conform variantei 3 din raportul de expertiză întocmit de expertul, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, teren situat administrativ în T, Calea nr. 14/A (expertiză efectuată în dosarul nr. 4399/2004 al Tribunalului Timiș ) urmând să mențină, în rest, dispozițiile din sentința apelată.

Raportat la dispozițiile art. 274 Cpc, va obliga pârâta la plata sumei de 1705 RON către reclamantă, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de pârâta SN -, prin Sucursala T, declarat împotriva sentinței civile nr. 1458/2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.

Admite apelul declarat de reclamanta - SRL împotriva aceleiași hotărâri, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Admite în tot acțiunea formulată de reclamanta - SRL, împotriva pârâtei SN -, pe care o obligă să vândă reclamantei și terenul în suprafață de 1453 mp, în valoare de 46.555 EUR, conform variantei 3 din raportul de expertiză întocmit de expertul, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, teren situat administrativ în T, Calea nr. 14/A (expertiză efectuată în dosarul nr. 4399/2004 al Tribunalului Timiș ).

Menține, în rest, sentința apelată.

Obligă pârâta la plata sumei de 1705 RON către reclamantă, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

Definitivă și executorie.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 09.06.2008.

PRESEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

Red./09.07.2008

Tehn./09.06.2008/2 ex.

Primă instanță: Tribunalul Timiș

Judecător:

[1] ART. 12 din nr. 133/1999

(1) Întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și ale regiilor autonome, în următoarele condiții:

a) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legivor fi vândute, la solicitarea deținătorului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilorefectuate în activ de către chiriaș;

[2] Prin acțiunea întregistrată la 19 martie 2004, "" a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș ( Timiș)și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea notei de constatare din 17 decembrie 2001 încheiată de pârâți și a deciziei nr.47/23 februarie 2004 emisă de pârâtul II, privind obligarea sa la plata sumei de 9.719.751.751 lei, cu titlu de impozit pe venit calculat într-un procent de 90% asupra veniturilor realizate din închirieri și asociație în participațiune, în temeiul art.38 alin.5 din Legea nr.133/1999. Curtea de Apel Timișoara - Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.398 din 27 septembrie 2004, admis în parte acțiunea și a anulat actele atacate, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 9.661.086.693 lei.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și pârâta Timiș, apreciate ca fiind fondate și admise de ÎCCJ, Secția de Contencios Administrativ, reținând în motivare, printre altele, că: art.13 al legii precizează că "în înțelesul prezentei legi se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate". Însă aceste active disponibile trebuie să nu fie utilizate, în activitatea proprie a societății comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat deținătoare ale spațiilor. În situația în care aceste active și spații sunt puse la dispoziția altor societăți comerciale mici sau mijlocii spre a fi utilizate în baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere în participațiune, cum este cazul în speță, aceste active rămân în continuare active disponibile potrivit dispozițiilor art.12 alin.(1) lit.a) din Legea nr.133/1999. Faptul că intimata reclamantă a oferit aceste active și spații spre închiriere altor societăți denotă că activele și spațiile în cauză sunt disponibile pentru aceasta, nefiindu-i necesare pentru desfășurarea propriei activități.

Instanța de fond a nesocotit însuși scopul urmărit de legiuitor prin dispoziția legală cuprinsă, în art.38 alin.5 al legii.

Astfel, întreaga Lege nr.133/1999 cuprinde dispoziții în sprijinul acestor întreprinderi mici și mijlocii, iar art.12 obligă chiar societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, să vândă direct, sau indirect prin contract de leasing cu clauză irevocabilă de cumpărare, spațiile și activele închiriate acestor întreprinderi mici și mijlocii.În situația în care aceste societăți, nu înțeleg să vândă aceste active și spații închiriate, legiuitorula stabilit în sarcina acestora impozitul-sancțiune de 90% aplicat asupra veniturilor obținute din astfel de contracte,în scopul de a descuraja astfel de practici și a determina vânzarea activelor către întreprinzătorii mici și mijlocii.

Președinte:Anca Buta
Judecători:Anca Buta, Magdalena Mălescu

#Judecator Anca Buta

Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 118/2008. Curtea de Apel Timisoara

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 118/2008. Curtea de Apel Timisoara