Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 62/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 62
Ședința publică din 1.04.2008
COMPLET DE
PREȘEDINTE: Mircea Boar
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 3: Marian
GREFIER:
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta B, prin - Sucursala T împotriva sentinței civile nr. 1336 din 12 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată
Instanța constată depuse la dosar concluzii scrise de către reclamanta intimată T la data de 28.03.2008.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării hotărârii din data de 25.03.2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față constată că:
Prin sentința civilă nr. 1336/12.10.2007 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa admis acțiunea formulată de reclamanta T în contradictoriu cu pârâtele -DIRECȚIA T, și B având ca obiect obligația de a face, în sensul că a obligat pârâtele să vândă reclamantei imobilul situat în T,-, aflat în incinta Sportive "", constând în spațiu bufet 47,90 mp și terasă betonată de 86 mp, la un preț ce se va stabili de părți, pornind de la prețul din expertiza judiciară efectuată în cauză, respingând în rest pretențiile reclamantei și obligând pârâtele la cheltuieli de judecată în sumă de 13,3 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că între părțile aflate în litigiu s-au desfășurat raporturi contractuale începând cu anul 1994 în sensul că au fost încheiate contracte de închiriere și contracte prestări servicii în perioada estivală, respectiv lunile aprilie-mai - octombrie.
S-a arătat că deși contractele erau într-adevăr încheiate doar pentru perioada mai sus amintită, este probat faptul că spațiul în discuție era ocupat de către reclamantă și în restul perioadei, depozitând agregatele frigorifice proprietatea SC și în cursul iernii urmând a fi folosite în sezonul următor.
De asemenea, martorul audiat în cauză Gh. confirmă faptul că reclamanta avea depozitate bunurile proprietatea sa și în perioada de iarnă când nu exista încheiat un contract, existând chiar o persoană care întreținea spațiul respectiv și care îi servea pe angajații societății pârâte, arătând că această situație există de circa 8 ani. De altfel, pârâta nici nu a făcut dovada faptului că spațiul ar fi fost predat anual la încheierea contractului de închiriere proprietarei, singurul proces verbal de predare primire s-a încheiat la 25.08.2005 când a expirat ultimul contract de închiriere.
Art. 13 al.2 din nr.346/2004 definește activele disponibile ca fiind acele active ce nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni, se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an, și sunt închise operațional, numai în cazul prevăzut la art.12 al.1 lit.e din nr.346/2004.
S-a menționat că pârâta nu a făcut nici un fel de probe în sensul că ar fi deținut acest spațiu în toată perioada în care au fost încheiate contracte cu reclamanta, dimpotrivă probele conduc la concluzia că spațiul a fost în permanență deținut de către pârâtă.
Reclamanta a făcut și dovada faptului că îndeplinește condiția impusă de lege în sensul că intră în categoria -urilor cât și faptul că și-a manifestat intenția de a cumpăra spațiul în litigiu adresându-se cu o cerere pârâtei 1, care a confirmat primirea cererii, răspunzând chiar reclamantei în sensul că cererea a fost comunicată pârâtei 2 pentru ca aceasta să-și exprime punctul de vedere, pe care nu și l-a exprimat decât după ce a fost chemată în judecată, încălcând astfel disp.nr.346/2004 lege prin care se adoptă măsuri destinate creării cadrului favorabil înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și dispozițiile imperative ale art.12 pct.2 din nr.346/2004 potrivit cărora "regiile autonome, societățile/companiile naționale sunt obligate ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către -uri să încheie contracte de vânzare cumpărare sau contracte de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare cumpărare.".
S-a considerat că obligarea societăților cu capital majoritar de stat sau a regiilor autonome de a vinde activele disponibile nu încalcă dreptul de proprietate al acestora întrucât Statul în calitatea sa de acționar majoritar are obligația sa constituțională de a crea cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, de a asigura crearea economiei de piață ca premisă a asigurării libertății comerțului.
S-a menționat că pârâtele își invocă propria culpă atunci când susțin că spațiul în discuție nu poate fi vândut întrucât nu a fost trecut pe lista activelor disponibile, deși din toate probele existente la dosarul cauzei rezultă că acest spațiu are caracterul unui activ disponibil.
Instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei în ceea ce privește obligarea pârâtelor la vânzarea spațiului în litigiu, îndeplinind întrutotul condițiile pretinse de dispozițiile Legii nr.346/2004.
În ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei sentințe care să țină loc de contract de vânzare cumpărare instanța a constatat ca nefiind îndeplinite cerințele art.12 pct.c din nr.346/2004 potrivit cărora:"contractul de închiriere, la solicitarea locatarului, va fi transformat în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți".
S-a arătat că în speță s-a efectuat un raport de expertiză tehnică de evaluarea imobilului care poate servi drept bază de negociere în ceea ce privește prețul la care urmează a fi vândut, însă instanța nu se poate substitui în ceea ce privește consimțământul pârâtelor privind stabilirea prețului de vânzare și consideră cererea reclamantei din acest punct de vedere ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SN B prin SN Sucursala
Prin apelul formulat pârâta apelantă a solicitat admiterea apelului schimbarea în tot a hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii în principal ca inadmisibilă iar în subsidiar ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la primul motiv de inadmisibilitate invocat, pârâta apelantă a susținut că petitul principal este inadmisibil sub aspectul faptului că se solicită obligarea la vânzarea unui spațiu ( fără a se indica temeiul juridic concret), în condițiile în care prin cererea înregistrată sub nr. 305/8386/24.08.2005, reclamanta a solicitat transformarea contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare în temeiul art. 12 lit. c din Legea nr. 346/2004. or este evident că reclamanta nu poate modifica pe calea acțiunii în justiție ceea ce inițial a solicitat pe cale administrativă.
S-a menționat că acest aspect nu a fost cercetat de instanța de fond.
În ceea ce privește al doilea motiv de inadmisibilitate s-a arătat că societatea s-a confruntat cu un număr mare de cauze legat de pretențiile foștilor săi chiriași cu privire la vânzarea spațiilor deținute în baza contractelor de locațiune și că s-a depus ca jurisprudență sentința civilă nr. 547/PI/18.05.2005 a Tribunalului Timiș, decizia civilă nr. 168/12.09.2006 a Curții de Apel Timișoara și decizia din recurs ICCJ nr. 1354/17.04.2007. În mod irevocabil s-a statuat că principal, există o necompetență a instanțelor de judecată de a interveni într-o procedură ce presupune încheierea unui contract, pe baza unei negocieri, întrucât se opune principiul consensualismului.
S-a specificat că este limpede că legea, pentru a nu aduce atingere principiului consensualismului și respectării proprietății, nu poate obliga la a vinde, cât timp există o opoziție a proprietarului de drept. Aceasta ar echivala cu o expropriere în fapt, nelegitimă. Or, tocmai acest fapt l-a constatat instanța, respectiv permanenta divergență dintre părți cu privire la transferul proprietății.
S-a considerat că instanța de fond nu a împărtășit acest raționament din moment ce a statuat că nu se poate substitui părților în ceea ce privește consimțământul pentru stabilirea prețului de vânzare. Cu toate acestea, instanța de fond nu duce raționamentul până la consecințele sale logice în sensul de a respinge integral acțiunea, ci reține acest argument numai pentru a respinge petitul referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.
Or, este neclar cum instanța nu se poate substitui consimțământului părților pentru stabilirea prețului de vânzare, dar o poate face cu privire la obligația de vânzare. Este evident că atâta timp cât prețul de vânzare este elementul esențial al unei vânzări, cele două situații se suprapun în realitate, chiar dacă instanța a încercat să creeze aparența unei distincții.
Cu privire la netemeinicie acțiunii, reclamanta apelantă a susținut că reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute în favoarea -urilor nici în baza vechii Legi nr. 133/1999 nici pe baza Legii nr. 346/2004.
Pârâta apelantă a arătat că reclamanta nu este beneficiara unui contract de închiriere cu durata cerută de lege, raportat la momentul cererii de cumpărare și a legii în vigoare la acel moment. În acest sens s-a solicitat a se observa contractul de închiriere nr. 189/1.06.2005 care a fost încheiat pe mai puțin de 3 luni.
S-a menționat că durata contractelor de închiriere de care încearcă a se prevala reclamanta era limitată la perioade scurte ce nu depășeau trei luni. În afara perioadelor de închiriere spațiul în discuție era folosit de către societatea apelantă în scopul depozitării unor echipamente, destinație pe care o are și în prezent.
S-a specificat că așa numita continuitate pe care o invocă reclamanta nu există în realitate. Astfel, conform situației anexate se poate observa limpede caracterul sezonier și lipsa de continuitate a folosirii spațiului.
Pârâta apelantă a precizat că spațiul în discuție nu este și nu poate fi calificat activ disponibil. Astfel, o dare spre folosința periodică nu poate reprezenta disponibilitatea activului, cum în mod evident se exprima și legiuitorul în art. 13 din Legea nr. 346/2004. Pe de altă parte, SN nu are active disponibile, inclusiv spațiul în litigiu fiind afectat Biroului Sisteme și Metalice ( adresa nr. 305/7907/10.08.2005).
S-a menționat că totodată, acesta nu a fost publicat în rândul activelor disponibile, astfel cum prevede legea ( art. 13 alin. 4-5), ca și condiție sine qua non a calificării unui activ ca fiind disponibil.
Referitor la expertiza efectuată în cauză s-a susținut că este incompletă cât timp nu s-a procedat la identificarea spațiului obținut de reclamantă. Expertul face precizarea că nu deține competența de a se pronunța în mod definitiv asupra acestei chestiuni. S-a arătat că o expertiză topografică nu a fost încuviințată.
Pârâta apelantă a arătat că expertul redactor al expertizei nu are calificarea tehnică pentru a se pronunța asupra prețurilor practicate, într-o zonă anumită, cu privire la valorificarea imobilelor, cât timp această activitate presupune evaluare, de resortul unui alt corp profesional ( - Asociația Națională a ).
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta intimată a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
Examinând apelul declarat de pârâta SN B prin SN Sucursala T prin prisma motivelor de apel invocate, a dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, cât și din oficiu, se reține că este neîntemeiat urmând să fie respins pentru următoarele considerente:
În motivarea excepției inadmisibilității acțiunii, pârâta apelantă a susținut că reclamanta nu poate modifica pe calea acțiunii în justiție ceea ce inițial a solicitat pe cale administrativă.
Se reține că această motivare nu poate fi luată în considerare deoarece Legea nr. 346/2004 nu condiționează promovarea unei acțiunii în justiție prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea spațiului comercial deținut în baza contractului de închiriere nr. 189/2005, de forma și conținutul cererii nr. 8386/24.08.2005 prin care reclamanta și-a exprimat intenția de a cumpăra respectivul spațiu.
Referitor la al doilea motiv de inadmisibilitate invocat de pârâta apelantă, instanța reține că pârâta apelantă face confuzie între inadmisibilitate și netemeinicie.
Astfel, în susținerea celui de-al doilea motiv de inadmisibilitate, pârâta apelantă a criticat hotărârea apelată sub aspectul încălcării principiului consensualismului și al nerespectării dreptului de proprietate.
Se reține că în cauză nu s-a analizat de către instanță dacă sunt întrunite condițiile de valabilitate ale unei convenții ci doar dacă reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 346/2004 pentru a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În mod nefondat pârâta apelantă a susținut că legea pentru a nu aduce atingere principiului consensualismului și respectării proprietății nu poate obliga la a vinde, cât timp există o opoziție a proprietarului de drept și că aceasta ar echivala cu o expropriere în fapt nelegitimă.
Referitor la aceste critici ale pârâtei instanța reține că prin Decizia nr. 864/28.11.2006 pronunțată de Curtea Constituțională în dosar nr. 2113D/2006 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. 1 lit. b și art. 13 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii excepție ridicată de Societatea Națională prin Direcția T în dosar nr- al Curții de Apel Timișoara - Secția Comercială și de contencios Administrativ, s-a specificat faptul că măsurile pe care textele de lege criticate le dispun privesc proprietatea statului în calitatea sa de acționar majoritar la diverse regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale iar transferul dreptului de proprietate asupra activelor ce fac obiectul reglementării în patrimoniul întreprinderilor mici și mijlocii solicitante are loc ca urmare a perfectării contractului de vânzare - cumpărare, iar nu ca efect al exproprierii.
În ceea ce privește celelalte critici invocate de pârâta apelantă se reține că în mod corect prima instanță a reținut că deși contractele de închiriere au fost încheiate între părți doar pentru perioada estivală, spațiul în discuție a fost ocupat de reclamantă și în restul perioadei, aceasta depozitând agregatele frigorifice proprietatea și în cursul iernii urmând a fi folosite în sezonul următor.
Martorul G audiat în cauză a declarat că societatea reclamantă își desfășura activitatea începând din primăvară până în iarnă iar în timpul iernii era permanent câte o persoană care întreținea spațiul respectiv.
Martorul audiat în cauză a confirmat faptul că reclamanta a folosit spațiul de circa 8 ani.
S-a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit că pârâta nu a făcut nici un fel de probe în sensul că spațiul din litigiu ar fi fost predat anual proprietarei la expirarea contractului de închiriere, din probele de la dosar rezultând că spațiul a fost deținut de către reclamantă începând cu anul 1999, atât pe perioada estivală cât și în timpul iernii pentru depozitarea diferitelor agregate frigorifice.
În mod legal instanța a apreciat că reclamanta a făcut dovada faptului că îndeplinește condițiile impuse de prevederile Legii nr. 346/2004 în sensul că intră în categoria - urilor cât și faptul că și-a manifestat intenția de a cumpăra spațiul în litigiu adresându-se cu o cerere pârâtei.
Pârâta apelantă și-a invocat propria culpă atunci când a susținut că spațiul în litigiu nu poate fi vândut întrucât nu a fost trecut pe lista activelor disponibile, deși din probele de la dosar a rezultat că spațiul respectiv are caracterul unui activ disponibil.
În ceea ce privește susținerea pârâtei apelante în sensul că expertul tehnic nu are calificarea tehnică pentru a se pronunța asupra prețurilor practicate într-o anumită zonă, cu privire la valorificarea imobilelor, se reține că expertul tehnic judiciar a răspuns la obiecțiunile pârâtei în sensul că a precizat că este membru prin Confirmarea Consiliului Director al din data de 5.12.2003.
Față de cele reținute, hotărârea primei instanțe este temeinică și legală și în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul declarat de pârâta, cu sediul în B,-, sector 5, prin Sucursala T, cu sediul ales în T,- împotriva sentinței civile nr. 1336 din 12 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția Comercială și de Contencios - Administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, cu sediul în T,-, județul
În baza art. 274 Cod procedură civilă va obliga pârâta apelantă B prin Sucursala T să-i plătească reclamantei intimate 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de pârâta, cu sediul în B,-, sector 5, prin Sucursala T, cu sediul ales în T, str. -, nr. 1 împotriva sentinței civile nr. 1336 din 12 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția Comercială și de Contencios - Administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, cu sediul în T,-, județul
Obligă pârâta apelantă B prin Sucursala T să-i plătească reclamantei intimate 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 1.04.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
,
cu opinie separată
în sensul admiterii apelului,
schimbării hotărârii și
respingerii acțiunii.
GREFIER
Red. - 1.05.2008
Tehnored. - 5.05.2008/ 5 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător: a
OPINIE SEPARATĂ:
Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 346/2004, cu modificările ulterioare, întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispozițiilor legale privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și, când este cazul, a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanțe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în condițiile art. 13 din lege, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare,
Că în conformitate cu textele legale menționate, activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat iar în cazul contractelor de locație de gestiune și asociere în participațiune, asociatul/locatarul, întreprindere mică sau mijlocie, poate solicita și încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, în aceleași condiții,
Că regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și societățile comerciale cu capital majoritar de stat sunt obligate ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către întreprinderile mici și mijlocii, să încheie contractele de vânzare-cumpărare, contractele de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare sau să asigure accesul prioritar la închirierea, concesionarea ori leasingul activelor disponibile,
Că însă, în acest scop este necesar ca adunările generale și consiliile de administrație ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale, precum și ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat să adopte hotărâri privind vânzarea, închirierea, leasingul sau concesionarea activelor aflate în situația prevăzută de lege, cu informarea prealabilă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, ministerelor de resort, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale sau autorităților publice locale, după caz iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ministerele de resort, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale sau autoritățile publice locale, după caz, au obligația să urmărească derularea valorificării activelor,
Consider că în situația în care nu există o hotărâre a adunărilor generale și consiliilor de administrație și un acord de voință al părților cu privire la prețul vânzării care nu a fost negociat de către părți, lipsa acestora nu poate fi suplinită de instanță,
Că de altfel necesitatea adoptării unor hotărâri în acest scop în adunările generale sau consiliile de administrație ale regiilor autonome, societăților ori companiilor naționale, precum și a societăților comerciale cu capital majoritar de stat, sub supravegherea autorităților menționate este în acord cu principiile economiei de piață, potrivit cărora legiuitorul nu poate dispune de dreptul de proprietate al unor societăți comerciale asupra bunurilor din patrimoniul acestora decât atunci când pe baza pachetului de acțiuni sau a cotei de participare la constituirea capitalului social poate exprima un vot majoritar și poate obține astfel, în organele de conducere ale acestora, o hotărâre în favoarea respectivei măsuri de privatizare,
Că în aceste condiții, fără a mai fi necesară cercetarea celorlalte motive invocate, apelul fiind întemeiat, trebuia admis, procedându‑se în temeiul art. 296 Cod procedură civilă la schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
Judecător
Red./Tehnored. MB
5 ex./6.05.2008
Președinte:Mircea BoarJudecători:Mircea Boar, Maria Ofelia Gavrilescu, Marian
