Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 11/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 11
Ședința publică de la 01 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Claudia Antoanela Susanu
JUDECĂTOR 2: Anca Ghideanu
Grefier: - -
S-a luat în examinare cererea de apel comercial formulată de " V" V împotriva sentinței civile nr. 854/ 22 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Vaslui.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, din care rezultă că dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 18 ianuarie 2010, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Din lipsă de timp pentru deliberare, văzând dispozițiile art. 260 Cod procedură civilă, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 25 ianuarie 2010 și apoi pentru data de astăzi, când:
CURTEA DE APEL
Asupra apelului comercial d e față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 854 din 22 iunie 2009 Tribunalul Vasluia respins acțiunea formulată de reclamanta " V" în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale. Tribunalul a respins excepțiile privind prematuritatea acțiunii și prescripția, invocate de pârât.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, după cum și excepțiile invocate de pârât sunt la fel de neîntemeiate.
Potrivit dispozițiilor art. 720 ind.1 Cod procedură civilă, în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanta va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă. A apreciat instanța că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, întrucât între părți nu se poartă un proces pentru rezolvarea unui conflict iscat din relații comerciale - din care obligații reciproce și pentru care, în caz de neîndeplinire unei obligații contractuale, în baza actelor recunoscute, părțile să convină sau nu asupra îndepliniri acestora - ci o acțiune în care reclamanta caută repararea unui prejudiciu, prin antrenarea răspunderii personale a însuși administratorului său.
acestei cauze este modalitatea declanșării acestei proceduri, finalizată prin anunțul în Monitorul Oficial, care dă dreptul celui vizat să conteste în instanță pentru a bloca acest demers, a constatat tribunalul.
Cât privește prescripția dreptului la acțiune, instanța a considerat că momentul de la care trebuie calculat acest termen nu poate fi altul decât cel de la care faptele au fost constatate ca abateri de către organul de control, prin adresa nr. S/9133/04.04.2008 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi V, iar primul demers făcut de reclamantă în acest sens a fost publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii nr.10/2008, prin care s-a luat decizia de formulare a acțiunii în instanță, așa încât termenul de prescripție nu este împlinit.
Pe fondul cauzei, a constatat instanța - din ansamblul actelor doveditoare depuse în cauză, susținute și de depozițiile martorilor audiați - că acțiunea este neîntemeiată. Așa cum reiese din actul de control al Camerei de Conturi a județului V, în luna decembrie 2002 reclamanta a contractat un credit de 3.500.000 USD (pentru achiziționarea de păcură pentru iarna 2002-2003) de la JP LUXEMBURG/ Bank România, conform Hotărârii de Guvern nr.1140/17.10.2002. S-a constatat că din acești bani au fost achiziționate diferite cantități de combustibil, inclusiv cantitatea de 9.100,3 tone păcură, din care 1556,1 tone au fost împrumutate la unele societăți, iar până la data controlului - 28.03.2008 - nu au fost recuperate. S-a recomandat luarea măsurilor de recuperare, implicit prin antrenarea răspunderii persoanei vinovate.
Tribunalul a reținut că printre societățile împrumutate s-au aflat și cele trei, arătate în acțiunea introductivă, cu cantitățile acolo indicate, situația de fapt descrisă fiind reală, în privința derulării relațiilor conflictuale dintre reclamantă și cele trei societăți. Reiese din același act de control, dar și din depozițiile martorilor audiați, că împrumutul combustibilului, cel puțin către - "-" SRL și - "" - V s-a datorat și achiziționării deodată a întregii cantități de combustibil, peste limita capacității de depozitare a societății reclamante, fiind iminentă soluția stocării la alte societăți, sub forma unui împrumut, care a lăsat posibilitatea celor care au primit păcura cu împrumut sau în custodie să se folosească de combustibil.
Ceea ce este esențial, rămâne - în opinia instanței - că în cauză au fost întocmite acte justificative din partea pârâtului, respectiv procesele-verbale de predare, acte justificative avute în vedere atât la Camera de Conturi cât și de organele de urmărire penală, respectiv, atunci când a emis Rezoluția nr.5/2007. Se impută pârâtului că acesta a dispus împrumuturile de păcură peste atribuțiile sale, Consiliul de administrație având competența exclusivă să adopte astfel de decizie, și că - mai mult - împrumuturile s-au realizat fără obținerea unei garanții din partea celor trei societăți.
Tribunalul a reținut - însă - că potrivit dispozițiilor art. 143 ind.2 din Legea 31/1990 Consiliul de administrație reprezintă societatea în raporturile cu terții și în justiție, iar conform dispozițiilor art. 4 din același articol coroborat cu art. 143, Consiliul de administrație poate delega directorilor atribuțiile de conducere. Din contractul de performanță nr.2716/2002 instanța a reținut că în baza art. 1 (în urma acordului de voință dintre părți, respectiv societatea reclamantă prin Adunarea generală a acționarilor și pârât), Consiliul de administrație a încredințat directorului - în persoana pârâtului - conducerea, organizarea și gestionarea activității societății, ceea ce presupune că actele încheiate de acesta, luate în analiză, intrau în competența sa.
Instanța a considerat că obținerea de garanții în schimbul împrumuturilor nu era o obligație, ci o opțiune, și în circumstanțele date garanțiile nu puteau fi impuse societăților în cauză și nu putea să fie prevăzută starea lor de insolvență. De altfel, pârâtul a făcut demersuri de recuperare a combustibilului, situație care a făcut ca dreptul societății să nu se prescrie, el înscriindu-se cu creanțe la masa credală în cazul a două societăți și ajungând la recuperarea parțială a păcurii, de la - "" -.
În ceea ce privește societatea "" -, martorul audiat, în persoana administratorului acesteia, a adus elemente noi, tribunalul reținând că păcura s-a dat din dispoziția Primarului municipiului V, în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, acționar unic al societății reclamante, pentru acoperirea unor datorii pe care unitatea le-a acumulat în desfășurarea unor prestații din partea - "" -
Astfel, a conchis instanța că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea personală materială a pârâtului pentru actele sale, reclamanta urmând a recupera creanțele de la societățile în cauză, pe calea dreptului comun sau în cadrul procedurii insolvenței ce se derulează față de acestea.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta - " V" -, prin reprezentantul legal, arătând că sunt greșite considerentele tribunalului, conform cu care împrumutul păcurii s-a datorat achiziționării întregii cantități de păcură, peste limita capacității de depozitare a - "" -, fiind iminentă soluția stocării surplusului la alte societăți, sub formă de împrumut, ce a lăsat posibilitatea depozitarilor să se folosească de combustibil.
Apelanta învederează că în rezervoarele sale capacitatea de stocare este de 1.543,85 tone, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei - respectiv note de intrare-recepție și fișe limită-consum - reiese că exista spațiu de depozitare a păcurii în rezervoarele proprii atât la momentul împrumutului cât și ulterior. În consecință, nu era necesară depozitarea la alți agenți economici, mai ales că la două dintre societățile împrumutate, - "-" SRL și - "" -, nu existau rezervoare de depozitare, lucru recunoscut și de intimatul-pârât, la interogatoriul dat în fața instanței. În concluzie, în mod greșit a apreciat prima instanță că păcura a fost împrumutată motivat de imposibilitatea depozitării în rezervoarele proprii. putea depozita acea păcură și la momentul efectuării împrumuturilor și ulterior, când trebuiau luate toate măsurile de readucere a bunurilor în patrimoniu.
Reclamanta-apelantă susține că procesele-verbale de împrumut, ce reprezintă în speță temeiul legal al împrumuturilor de păcură, au fost întocmite într-o formă extrem de lapidară, fără a conține clauze minime obligatorii, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 469/ 09.07.2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale. Prima instanță apreciază greșit că obținerea de garanții în schimbul împrumuturilor nu era o obligație, ci o opțiune, deoarece legea menționată prevede expres obligativitatea inserării unor clauze de garantare a împrumuturilor. În interogatoriul dat, pârâtul recunoaște că nu a solicitat vreo garanție, deoarece știa că societățile sunt viabile și "a mers pe încredere". Lipsa acestor clauze minime obligatorii susține apelanta că a pus-o în postura de creditor chirografar, toate cele trei societăți împrumutate ajungând în faliment.
- " V" - contestă că actele încheiate de pârât intrau în competența sa, arătând că împrumuturile de combustibil sunt acte de dispoziție, de scoatere din patrimoniu a bunurilor proprietatea societății, iar singurul organ care are această atribuție este Consiliul de administrație ( art. 19 litera a punctul c din Actul Constitutiv, depus ca probă). că acest Consiliu de administrație poate delega directorilor atribuții de conducere, dar în limitele împuternicirilor acordate de consiliu ( Actul Constitutiv - art. 19 lit. b pct. e). Limitele sunt stabilite în procesele-verbale nr. 2 și nr. 8, înscrisuri depuse la dosar, care nu au fost luate în considerare de instanță. Din studiul acestor înscrisuri, pretinde apelanta că reiese că directorul general avea competențe doar în ceea ce privește achiziționarea materiei prime, nu avea și competența împrumutării ei, a scoaterii ei din patrimoniul societății. În consecință, pârâtul-intimat a încălcat prevederile Actului Constitutiv și ale Legii 31/1990.
Apelanta învederează că greșit a interpretat instanța de fond depoziția martorului, administrator la două din cele trei societăți împrumutate, - "-" SRL și - "" -. Acționarul unic al - " V" - este Consiliul local al municipiului V, iar reprezentanții acestuia în Adunarea Generală a Acționarilor sunt numiți și revocați prin hotărâre a Consiliului local, conform prevederilor art. 13, 14 din Actul Constitutiv. Primăria V sau Primarul, în calitate de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, nu sunt acționari ai societății. Primarul nu poate da dispoziții societății și este total irelevant - în speță - că Primăria V era datoare la - "" -.
Esențial - arată apelanta - este că administratorul a două societăți împrumutate (- "-" SRL și - "" -) a vândut cele 300 tone păcură împrumutate de la "" la - "" - și a încasat contravaloarea combustibilului, de 182.784 lei (factura fiscală ce atestă tranzacția este depusă la dosarul cauzei) fără a avea dreptul de a vinde bunul împrumutat și fără ca "" să încaseze vreun.
Reclamanta arată că sunt întrunite cumulativ cele patru condiții ale răspunderii civile: existența unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și culpa. Fapta ilicită constă în încheierea de către pârâtul-intimat a unor acte juridice prejudiciabile pentru societate, numite "procese-verbale de împrumut", care nu conțineau clauze minime obligatorii (conform Legii 469/2002) și pe care el nu avea competența să le încheie, în calitatea pe care o deținea. Singurul în măsură să încheie acele acte era Consiliul de Administrație, conform atribuțiilor înserate în Actul Constitutiv al societății.
Prejudiciul este cert, fiind demonstrat de înscrisurile depuse la dosarul cauzei și actual, el fiind deja produs la momentul introducerii acțiunii. Prejudiciul nu a fost recuperat de la societățile împrumutate (care se afla sub incidența procedurii insolvenței) din cauza poziției de creditor chirografar a reclamantei. Doar la - "-" SRL a fost închisă procedura, iar reclamantei nu i-a fost repartizată nici o sumă din contravaloarea celor 300 tone păcură împrumutată. În schimb, creditorii care au avut creanțele garantate și-au recuperat o parte din prejudiciu. Și la celelalte două societăți, la care nu s-a închis procedura, "" are aceeași poziție, de creditor chirografar, având șanse infime, chiar nule, de a recupera parte din creanță, mai arată apelanta.
de cauzalitate este evidentă, învederează reclamanta: actele juridice încheiate superficial de pârât au condus la producerea prejudiciului.
Culpa - susține apelanta - rezultă din aceea că pârâtul cu bună-știință a încheiat acte juridice fără clauze minime obligatorii, în care nu a fost prevăzută vreo garanție de întoarcere a bunului în patrimoniu, actele fiind semnate numai de dânsul, deși nu avea competența necesară. Atitudinea ulterioară, de inacțiune, de neluare a vreunei măsuri pentru a readuce bunul în patrimoniu, deși era spațiu suficient de depozitare, duce la concluzia că intenționat pârâtul a creat un avantaj nemeritat societăților împrumutate, în defavoarea societății pe care o conducea. Martora recunoaște că a găsit înțelegere la pârât, dată fiind situația economică dificilă a - "" -, declinul acestei societăți începând din 1997.
întâmpinare, intimatul-pârât solicită respingerea apelului. El arată că încheierea contractelor în discuție a fost permisă de contextul în care s-a realizat importul de păcură, în cursul anului 2002, adică în cantități foarte mari, mult peste capacitatea de depozitare a - " V" -. Acest fapt a impus ca - inițial - o parte din păcura importată să fie lăsată în custodie la importatorul - "" - și ulterior să se găsească spații de depozitare mai puțin costisitoare. În acest mod s-au încheiat contracte de custodie, respectiv împrumut, cu I, - "" - G și cu cele trei societăți comerciale enumerate în acțiune.
Intimatul pretinde că susținerile reclamantei sunt lipsite de suport probatoriu, deoarece situația de fapt reținută de prima instanță este confirmată de actele de cercetare penală întreprinse de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, în dosarul nr. 4/P/2007 (organul de urmărire penală dispunând - pe baza unei ample și temeinice motivări - neînceperea urmăririi penale față de dânsul, prin rezoluția din 15.10.2007, soluție necontestată de reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 278 indice 1 Cod procedură penală), precum și de declarațiile martorelor (audiată la cererea reclamantei) și.
Intimatul susține că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 469/2002 au caracter de recomandare, nefiind posibil, astfel cum se arată și în motivarea sentinței, ca obținerea de garanții să fie impusă societăților în cauză. De altfel, s-a stabilit în practica agenților economici și a instanțelor judecătorești că acest act normativ instituia o normă paralelă în raport cu prevederile dreptului comun în materia obligațiilor, fără ca edictarea unui cadru normativ special să fie justificată de vreun efect favorabil asupra circuitului comercial, iar impunerea unor obligații în sarcina comercianților reprezintă limitări substanțiale ale libertății contractuale, fapt ce a condus la abrogarea sa expresă prin Legea nr. 246/2009.
Intimatul învederează că reclamanta a prezentat situația de fapt în mod părtinitor. Stabilirea de raporturi contractuale cu societățile comerciale "-" SRL, "" - și "" - a fost scoasă din context, omițându-se că aceste raporturi nu au fost încheiate în condițiile speciale, ci se alătură altor contracte asemănătoare, încheiate în perioada de referință, a căror legalitate nu a fost pusă în discuție.
Esențial, în raport cu obiectul acțiunii, rămâne faptul că s-au încheiat contracte în formă scrisă și acte justificative de predare-primire, au fost luate măsuri pentru conservarea drepturilor societății, prin obținerea de înscrisuri confirmative și angajamente privind îndeplinirea obligațiilor de restituire din partea beneficiarilor și că s-au făcut demersuri pentru recuperarea combustibilului.
susține că - contrar susținerilor reclamantei - din actele și lucrările dosarului nu rezultă că încheierea actelor juridice la care se face referire s-ar fi făcut cu încălcarea unei dispoziții legale, a unei prevederi a actului constitutiv sau a unei hotărâri a adunării generale a acționarilor. În opinia reclamantei, contractele în discuție reprezintă acte de dispoziție ce intră în atribuțiile Consiliului de administrație, acesta fiind singurul organ în măsură să adopte o asemenea decizie, conform art. 19 litera a și c din actul constitutiv. Afirmația este eronată, deoarece potrivit prevederilor art. 143 indice 2 coroborat cu art. 143 din Legea nr. 31/1990, ale art. 19 litera b alineat 1 și alineat 2 litera e din actul constitutiv și ale art. 1 din contractul de performanță nr. 2716/2002, directorul general reprezintă societatea în raporturile cu terții și încheie acte juridice în numele și pe seama acesteia, în baza împuternicirii date de Consiliul de administrație, astfel că actele juridice în cauză intrau în competența sa, pretinde intimatul.
Este necontestat că acționarul unic al - " V" - este municipiul V, prin Consiliul Local, unitatea administrativ-teritorială fiind persoană juridică cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale: "Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție". În acest context, este vădit că voința acționarului unic, manifestată prin reprezentantul său legal nu poate fi ignorată, acesta fiind îndreptățit să ia măsurile pe care le consideră oportune pentru administrarea patrimoniului său, susține.
Sub acest aspect declarațiile martorului, însușite de reclamantă în ceea ce privește realitatea situației de fapt expuse, aduc o serie de clarificări ale raporturilor economice stabilite de unitatea administrativ-teritorială, deosebit de pertinente în raport cu obiectul acțiunii și apreciate în mod corect, din punct de vedere legal, de către instanța de fond.
Răspunzând întâmpinării, apelanta - " V" - reia argumentele din motivarea apelului, referitoare la existența în permanență a spațiului disponibil pentru depozitarea combustibilului în cadrul societății. Apelanta învederează că soluția de neîncepere a urmăririi penale - dată de - nu înseamnă că pârâtul nu a încheiat acte prejudiciabile pentru societate, cu intenție. - " V" - pretinde că dispozițiile Legii nr. 469/2002, aplicabile la data înstrăinării păcurii, aveau un caracter imperativ, pentru un administrator care gestiona bunul altuia, acesta având obligația contractuală de bun manager.
Apelanta mai susține că actele de dispoziție asupra patrimoniului societății nu puteau fi delegate decât de Consiliul de Administrație al societății și că pârâtul nu a făcut dovada împuternicirii sale, în ce privește împrumuturile de păcură.
În apel nu s-a solicitat, de părți, refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță și nici administrarea de probe noi, conform articolului 295 alineat (2) Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, în aplicarea articolului 295 alineat (1) Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:
Reclamanta - " V" - a solicitat Tribunalului Vaslui atragerea răspunderii fostului director general, pârâtul, pentru prejudiciul cauzat societății prin împrumutul către trei societăți comerciale a cantității totale de 615,7 tone păcură, evaluată la 1.147.369,26 lei.
Curtea de apel constată că acțiunea în răspundere a directorului unei societăți pe acțiuni are o dublă natură: legală (fiind reglementată de articolele 152 și 155 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale) și contractuală (rezultând din încălcarea mandatului dat de societate directorului respectiv). Pârâtul-intimat a fost numit director general al - " V" - prin Hotărârea nr. 4 din 24 iunie 2002 Adunării Generale a Acționarilor și a fost numit în Consiliul de Administrație al reclamantei prin Hotărârea nr. 56 din 12 iunie 2002 Consiliului Local al municipiului
De asemenea, între părți s-a încheiat, la 28 februarie 2003, un contract de performanță, potrivit OUG nr. 79/ 2001, în vigoare la acel moment.
Instanța de apel constată că - de principiu - răspunderea directorilor societăților pe acțiuni este guvernată de regulile mandantului.
Pentru angajarea răspunderii directorului general, ca mandatar al reclamantei, trebuie verificată întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:
1. faptul ilicit;
2. prejudiciul;
3. culpa;
4. legătura de cauzalitate dintre faptul ilicit săvârșit cu vinovăție și prejudiciu.
În speță, curtea reține că nu sunt întrunite elementele răspunderii directorului pârât, dar pentru considerente diferite de cele arătate de tribunal. Instanța de apel constată că împrumutul păcurii în discuție a presupus un transfer de proprietate, deoarece privea un lucru consumptibil și fungibil (fiind aplicabile prevederile art. 1576 și 1577 Cod civil).
Acest act de dispoziție nu putea fi luat de director, ci de Consiliul de Administrație al - " V" -, apelanta invocând judicios prevederile articolului 19 litera A punctul c) din Actul constitutiv al societății. În legătură cu acest aspect curtea consideră că este greșită reținerea - de tribunal - a delegării către directorul dreptului de dispoziție. Conform articolului 19 litera B punctul (2) - e, din același constitutiv, directorul general al - " V" - nu putea încheia acte juridice - în numele și pe seama societății - decât în limitele împuternicirilor acordate de Consiliul de Administrație, iar din procesele-verbale al Consiliului de Administrație, depuse în copie la dosar, nu rezultă că ar fi primit o asemenea împuternicire. De altfel, acordarea cu împrumut a unor cantități de combustibil lichid reprezintă o operațiune atipică pentru un agent economic cu obiectul de activitate al reclamantei, astfel încât nu se poate încadra în formularea: "încheierea contractelor comerciale", utilizată în procesele-verbale ale Consiliului de Administrație.
Alăturat depășirii limitelor competenței sale, curtea de apel reține că și în situația - insuficient dovedită - imposibilității stocării păcurii în rezervoarele reclamantei, soluția de a da combustibilul cu împrumut nu este una proprie unui bun manager, atât timp cât păcura putea fi lăsată în depozit, cum de altfel s-a și procedat, inițial, în raporturile cu - "" V (a se vedea contractul de livrare în custodie).
Ca atare, se poate stabili existența faptului ilicit, în sarcina pârâtului. În ce privește vinovăția, curtea de apel reține că - potrivit articolului 1540 cod civil - mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol ci și de culpa comisă în exercitarea mandatului. În speță, pârâtul-intimat, care trebuia să-și exercite mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator, conform articolelor 152 (1) și 144 indice 1 alineat (1) din Legea nr. 31/1990, a acționat cel puțin neglijent atunci când a împrumutat păcura, fără garanție de restituire.
Instanța de apel constată - însă - că nu este îndeplinită în cauză (sau cel puțin nu a fost dovedită de reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, potrivit regulii generale înscrise în articolul 1169 Cod civil), condiția existenței unui prejudiciu, pentru a se verifica - ulterior - raportul de cauzalitate. Este de principiu că prejudiciul, ca element al răspunderii civile, trebuie să fie cert și nu eventual. Un prejudiciu viitor poate fi considerat cert doar atunci când realizarea sa este ineluctabilă. Or, în speță, prejudiciul reclamat de apelantă nu îndeplinește condiția certitudinii. Curtea de apel constată că însăși motivarea cererii de chemare în judecată pune sub semnul întrebării caracterul cert al prejudiciului. Reclamanta - " V" - a învederat că toate cele trei societăți comerciale către care a fost împrumutată păcura în discuție se află în procedura insolvenței și că este înscrisă la masa credală în fiecare dintre cele trei proceduri, pretinzând - însă - că nu există șanse reale de recuperare a pagubei de la împrumutați. Nu s-a făcut nici o dovadă în sensul celor susținute, sarcina probei revenind - după cum s-a mai arătat - reclamantei. Mai mult, apelanta a omis să precizeze, în cauza de față, că în dosarul de insolvență al - "-" SRL (-) fostul administrator a fost obligat să suporte din averea proprie creanțele ce nu au putut fi acoperite în procedura de lichidare, - " V" având titlu executoriu (sentința nr. 74/F/13 februarie 2008 Tribunalului Vaslui, irevocabilă) împotriva acestei persoane.
Curtea de apel constată că atât timp cât nu se stabilește un prejudiciu cert al societății reclamante nu poate fi atrasă răspunderea fostului director general, apelul urmând a fi respins. Conform art. 296 teza I Cod procedură civilă se va păstra sentința tribunalului, ale cărei considerente sunt în parte corectate de cele ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de reclamanta " V", prin reprezentanții legali, împotriva sentinței civile nr. 854 din 22 iunie 2009 Tribunalului Vaslui, hotărâre pe care o păstrează.
Definitivă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 01 februarie 2010.
Președinte Judecător
- - - - -
Grefier
- -
Red.
2 ex.
16.02.2010
Tribunalul Vaslui: -
Președinte:Claudia Antoanela SusanuJudecători:Claudia Antoanela Susanu, Anca Ghideanu
