Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 537/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 571/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.537
Ședința publică de la 7.12.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
Grefier - -
**************
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta - SRL, în contradictoriu cu intimata - SA S, împotriva sentinței comerciale nr.745/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr-.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la data de 16.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la 23.11.2009, apoi la 30.11.2009 și apoi la 7.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința comercială nr. 745/F/22.12.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în Dosarul nr-, s-a dispus admiterea cererii formulate de reclamanta - S împotriva pârâtei - SRL G, anularea contractului de închiriere nr. 35/17.01.2007 încheiat între părți și, pe cale de consecință, evacuarea pârâtei din cadrul fermei piscicole situată pe raza localității, comuna, județul Prin aceeași sentință s-a dispus respingerea excepțiilor ridicate de pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut cu privire la excepția lipsei de interes, excepția exercitării abuzive a dreptului reclamantei la acțiune, că acestea sunt neîntemeiate. Referitor la interes, s-a apreciat că acesta este întrunit, deoarece reclamanta a dorit prin formularea acțiunii, analizarea legalității contractului de închiriere privind mijloacele sale fixe.
În ce privește susținerea pârâtei în sensul că acțiunea de față este expresia exercitării abuzive a dreptului la acțiune, Tribunalul a apreciat că și această excepție este neîntemeiată, deoarece reclamanta, acționând prin mijloace legale, urmărește obținerea unui drept al său recunoscut de lege, accesul la justiție pentru verificarea legalității contractului de închiriere. S-a reținut buna-credință a reclamantei în exercitarea dreptului la acțiune și pentru faptul că prin decizia comercială nr. 91/2008, Curtea de Apel Bucureștia anulat hotărârea AGEA din cadrul reclamantei din 05.10.2006, precum și a actelor subsecvente acesteia, între care se înscrie și contractul de închiriere nr. 35/17.01.2007.
Pe fond, Tribunalul a reținut că în baza Hotărârii Consiliului de Administrație al reclamantei din 31.08.2006, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 35/17.01.2007. Deoarece s-a decis și adoptarea unei strategii de dezvoltare a societății pe un termen mediu de 3 ani, ce urma a fi supusă aprobării AGA, cu propunere de închiriere de active și prelungire, la maxim 10 ani. La punctul 2 al hotărârii CA s-a hotărât și convocarea AGEA pentru data de 05.10.2006, cu ordinea de zi ce cuprinde printre altele, " aprobarea strategiei pe un termen mediu ( în următorii 3 ani) respectiv închirierea de active, prelungirea la maximum 10 ani a contractelor de închiriere deja existente pentru chiriașii care au făcut investiții semnificative".
Potrivit art. 19 lit. e) din Statutul reclamantei, Anexa nr. 2 la HG nr. 1353/1990, încheierea contractelor de închiriere revine Consiliului de Administrație, însă potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, nu se regăsesc astfel de atribuții ale consiliului de administrație. Prin decizia comercială nr. 91703.03.2008, Curtea de Apel Bucureștia anulat hotărârea AGEA prin care s-a aprobat strategia de dezvoltare ce includea și închirierea de active. Cum contractul de închiriere are natura unui act subsecvent acestei hotărâri, tribunalul a dispus și anularea acestuia cu consecința evacuării pârâtei din spațiul ce a format obiectul închirierii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a Va Comercială.
În motivarea apelului se susține că sentința apelată este nelegală și netemeinică deoarece tribunalul a reținut o situație de fapt greșită, aspectele de fapt relevante constând în câteva împrejurări ce trebuiau a fi reținute:
Astfel, se arată că între părți au existat relații contractuale încă din anul 2003, iar până în anul 2007, acestea au decurs normal. Numai că reclamanta din dorința de a obține cu orice preț (în mod injust și nelegal) câștiguri mai mari din exploatarea bunurilor închiriate, prin noul său președinte, a încercat să modifice cuantumul chiriei, ceea ce nu s-a putut în mod unilateral. Cum pârâta nu a fost de acord cu aceasta, noul președinte al reclamantei a amenințat pe pârâtă că va face tot posibilul pentru a obține anularea contractului de închiriere.
În mod abuziv, susține apelanta-pârâtă, societatea împreună cu G au obținut anularea hotărârii AGEA prin decizia comercială nr. 91/1998, pentru ca după aceasta să formuleze acțiunea din cauza de față.
Netemeinicia și nelegalitatea hotărârii, consideră apelanta, rezultă din 3 motive, expuse de apelantă, după cum urmează:
În primul rând, se susține exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale de către reclamantă, cu încălcarea art. 723 din pr. civ. concretizată în 3 fapte: a) - si G, utilizând mecanismul judiciar pentru a obține o hotărâre prin care să prejudicieze un terț ( adică pe apelantă), simulând realitatea raporturilor litigioase dintre ele, au simulat în fapt procesul și au obținut decizia comercială nr. 91/03.03.2008 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGEA din 05.10.2006; b) -, cu rea-credință, dorește punerea în executare a acestei decizii, diligența sa în executarea acestei hotărâri judecătorești fiind contrară intereselor sale (în prezenta cauză, susține apelanta, intimata nu ar dobândi nici un folos practic din anularea contractului de închiriere) și c) în timpul soluționării acestei cauze în fond ( la Tribunalul Ialomița ), reclamanta a depus toate diligențele să rectifice toate erorile materiale strecurate în dispozitivul aceleiași decizii comerciale (deși aceasta avea calitatea de pârâtă).
Ca atare, susține apelanta, intenția reală a intimatei-reclamante în promovarea tuturor acestor cereri în fața instanței a fost dorința cu orice mijloc de a desființa contractul de închiriere nr. 35/17.01.2007.
Deși acționarea în justiție a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, constituie un drept, iar exercițiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilității, acesta este liber, iar titularul este liber să pornească sau nu procesul civil, ca și alegerea momentului la care să fie declanșat procesul. Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim însă constituie un abuz de drept care trebuie sancționat. Apelanta consideră că sunt întrunite cele două elemente ale abuzului de drept: elementul subiectiv constând în reaua-credință care se transformă și se identifică cu scopul, cu obiectivul vizat de autorul actului și elementul obiectiv constând în deturnarea dreptului de la funcția lui social-economică, de la finalitatea sa legală. Din datele concrete ale cauzei, susține apelanta, rezultă că cererea reclamantei a fost formulată cu rea-credință, scopul real al formulării acțiunii în anularea contractului de închiriere fiind acela de a nu mai respecta acest contract, ceea ce cauzează apelantei-pârâte prejudicii.
În ce privește modul de soluționare a excepției exercitării abuzive a drepturilor procedurale, apelanta consideră că tribunalul a analizat în mod superficial această excepție, reținând greșit lipsa relei-credințe a reclamantei.
Un al doilea motiv se referă la soluționarea greșită a excepției lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată. Se susține astfel că exercițiul acțiunii cere o justificare deosebită și după ce apelanta definește interesul, evocând definiții din doctrină, apreciază că reclamanta nu a dovedit interesul său pentru anularea contractului de închiriere. Nu a dovedit cerințele interesului: de a fi legitim ( reclamanta neurmărind realizarea unui drept subiectiv sau a unui interes ocrotit de lege); de a fi personal și direct ( reclamanta nedobândind nici un folos practic din anularea contractului de închiriere); de a fi născut și actual (reclamanta nu pretinde existența vreunui prejudiciu, iar un interes eventual nu poate fi luat în considerare de către instanță).
Pe fond, susține apelanta, cererea reclamantei era netemeinică și nelegală, deoarece anularea contractului nu se impunea ca urmare a anulării Hotărârii AGEA, deoarece acest contract s-a încheiat în baza Hotărârii Consiliului de Administrație ( din 31.08.2006) și nu în baza hotărârii AGEA ( din 05.10.2006). Consiliul de Administrație avea printre atribuțiile sale, conform art. 18 lit. e) din actul constitutiv și potrivit art. 19 lit. e) din Statut (ambele ale reclamantei) și pe aceea de a aproba încheierea, modificarea ori rezilierea de contracte civile și comerciale, iar aprobarea de către AGEA a aceleiași măsuri s-a făcut pentru o mai mare transparență.
În sprijinul acestei susțineri, apelanta invocă dispozițiile art. 113 din Legea nr. 31/1990 care nu menționează între atribuțiile Adunării Generale pe aceea de a încheia contracte de închiriere și cu atât mai puțin de a prelungi contractele de închiriere.
În afară de considerentele reținute de tribunal, netemeinice și nelegale, apelanta mai susține că unele dintre acestea sunt cel puțin bizare:
Se amintește astfel reținerea de către Tribunal a faptului că dacă hotărârea AGEA a fost anulată, atunci nici hotărârea Consiliului de Administrație nu putea să -și mai producă efectele. Interpretarea dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 31/1990 nu conducea la soluția pronunțată de tribunal, deoarece valoarea contabilă a activelor închiriate pârâtei nu depășea J din valoarea contabilă a activelor societății și de altfel, la dosarul cauzei nu existau elemente care să ducă la o atare concluzie. Mai mult, se arată, nici actul constitutiv și nici statutul societății nu conțin dispoziții excepționale pentru necesitatea convocării AGEA pentru a se lua o hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare în afara celor prevăzute de art. 113 lit. a)- l) din Legea nr. 31/1990.
De asemenea, apelanta susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra mai multor aserțiuni ale acesteia:
În primul rând, instanța nu s-a pronunțat asupra faptului că nu era aplicabil principiul anulării actului subsecvent ca urmare a actului inițial, deoarece în speță erau aplicabile alte două principii care îl anulau pe acesta: a) principiul ocrotirii bunei credințe, a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și b) principiul asigurării stabilității circuitului civil, ca și nevoie de ordin general, social. Acestea constituie excepții de la aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. Cum prin formularea acestei acțiuni, susține apelanta, reclamanta nu face altceva decât să își invoce propria culpă, cererea sa trebuia respinsă.
De asemenea, instanța nu a motivat deloc soluția de evacuare, rezumându-se doar la a arăta că acesta ( capătul doi al cererii) este întemeiat. Cum reclamanta însă nu este proprietara terenului de sub apa bazinelor piscicole, nu este proprietara resurselor/volumelor de apă utilizate pentru piscicultură, ci deține în proprietate doar unele lucrări hidrotehnice: diguri de pământ și instalații de tranzitare a apei, nu trebuia admisă cererea de evacuare. Apelanta susține că aceasta achită o redevență către Compania Națională de Administrare a Fondului pentru concesionarea terenurilor de sub ape și de sub diguri astfel că acest capăt de cerere ar fi trebuit respins ca neîntemeiat.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de apelantă prin motivele de apel, Curtea apreciază că apelul este nefundat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile referitoare la greșita soluționare a excepției exercitării abuzive a drepturilor procedurale, respectiv a dreptului la acțiune, de către reclamantă și la greșita soluționare a excepției lipsei de interes, Curtea reține că acestea sunt nefondate pentru cel puțin câteva motive:
În primul rând, Curtea constată că apelanta face mai multe referiri la exercitarea abuzivă a dreptului la acțiunea în anulare a hotărârii AGEA din 05.10.2006, ce a făcut obiectul Dosarului comercial ce a fost soluționat prin decizia nr. 91/ 2008 Curții de Apel București, decizie irevocabilă. Afirmațiile apelantei în sensul că printr-un mecanism juridic forțat intimata-reclamantă din cauza de față împreună cu Domnul G au obținut fără nici un interes, anularea hotărârii AGEA, exced cadrului procesual stabilit de reclamantă din cauza de față, astfel că nu vor putea fi luate în considerare ca apărări pertinente ce fac obiectul cauzei de față. Chiar dacă ar fi adevărate afirmațiile apelantei, acestea nu pot face obiectul judecății de către instanța de apel și nici de către prima instanță, deoarece privesc o hotărâre irevocabilă ce se bucură potrivit art. 1021 din civil și art. 166 din pr. civ. de puterea lucrului judecat, astfel că aspectele legate de anularea hotărârii AGEA evocată nu pot fi repuse n discuție în prezenta cauză.
Exercitarea abuzivă a dreptului la acțiunea în anularea contractului de închiriere, invocată de apelanta-pârâtă nu poate fi reținută deoarece din modul cum a fost formulată acțiunea și din modul cum s-a desfășurat judecata în fața primei instanțe, nu rezultă întrunirea cumulativă a condițiilor necesare pentru constatarea și sancționarea abuzului de drept procesual.
Astfel, susținerea apelantei în sensul că anularea contractului de închiriere nu este justificată de un interes legitim, nu poate fi reținută, deoarece interesul reclamantei decurge din necesitatea ca aceasta să obțină eliberarea fermei piscicole de către pârâtă, în vederea unei eventuale exploatări mai avantajoase și, mai ales, din necesitatea restabilirii unei legalități existente înainte de anularea hotărârii AGEA ce a stat la baza încheierii contractului de închiriere. Cu alte cuvinte, aplicarea principiului efectelor nulității resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis este justificată și de un interes prezumat de consecințele oricărei nulități a actului juridic civil, deoarece părțile unui act juridic ce a fost anulat, justifică întotdeauna un interes de a solicita și anularea unui act juridic considerat subsecvent celui primar, deoarece prin efectele repunerii părților în situația anterioară actul.
De aceea, formularea acțiunii nu constituie prin ea însăși, cum încearcă apelanta să acrediteze ideea, un abuz de drept procesual, deoarece anularea contractului reprezintă un element al restabilirii situației anterioare adoptării hotărârii AGEA din 05.10.2006, ce a fost anulată în mod irevocabil, prin decizia Curții de Apel București.
Or, invocând un drept al său, reclamanta își valorifică în același timp și un interes legitim, material, personal și direct, de a reintra în posesia legitimă a fermei piscicole închiriate pârâtei în temeiul unei hotărâri a ce a fost anulată.
Din această perspectivă, instanța de apel nu va repune în discuția părților, așa cum susține apelanta, modul cum s-a solicitat anularea hotărârii AGEA ( părțile care au cerut acest lucru, efectele prejudiciatoare cauzate unui terț, adică pârâtei etc) deoarece s-ar încălca puterea lucrului judecat a deciziei comerciale nr. 91/03.03.2008 pronunțată de Curtea de Apel București ).
Referitor la întrunirea celor două elemente ale abuzului de drept procesual, afirmată de apelantă, respectiv a elementului subiectiv constând în reaua credință a reclamantei și elementul obiectiv, constând în deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută.
În ce privește elementul subiectiv al abuzului de drept procesual, Curtea are în vedere că buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale ( inclusiv a dreptului la acțiune) se prezumă, prezumția reglementată de dispozițiile art.1899 din civil fiind extinsă și pe plan procesual, în planul întregului proces civil și cu privire la multitudinea de drepturi procedurale ce alcătuiesc acțiunea civilă în ansamblul său. Prin urmare, reaua-credință alegată de apelantă trebuia să fie dovedită, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză. Speculațiile pe care apelanta le face cu privire la modul cum au acționat - SA și Domnul G nu sunt de natură a dovedi reaua-credință în formularea acțiunii de față, deoarece în cea mai mare parte, acestea privesc împrejurări petrecute într-o altă cauză civilă ( ce a avut ca obiect anularea hotărârii AGEA din 05.10.20006), astfel că apreciem că prin acestea ( simple prezumții bazate pe unele silogisme ) nu s-a răsturnat prezumția bunei-credințe în exercitarea dreptului la acțiune de către reclamantă.
Referitor laelementul obiectival abuzului de drept procesual, de asemenea, Curtea consideră că nici acesta nu este întrunit. Scopul declarat al formulării acțiunii de față este acela al restabilirii situației anterioare anulării hotărârii AGEA din 05.10.2006, prin anularea și a actului subsecvent, respectiv contractul de închiriere nr. 35/17.01.2007. Din susținerile reclamantei și din probele administrate în cauză a rezultat că acesta a fost scopul urmărit prin formularea acțiunii, scop ce nu a fost deturnat nici o clipă în cursul procesului. Dreptul subiectiv al reclamantei de a obține restituirea fermei piscicole închiriate pârâtei, ca urmare a unor împrejurări survenite după încheierea contractului ( cum ar fi anularea hotărârii AGEA prin care s-a decis închirierea către pârâtă) nu poate fi negat și acesta rezultă din întreaga construcție logică cuprinsă în acțiunea introductivă.
Scopul unei acțiuni în nulitate este, de regulă, acela de a restabili legalitatea încălcată prin încheierea unui act juridic civil încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale edictate pentru încheierea sa valabilă. De aici decurg și principiile ce guvernează efectele nulității, între care se înscrie și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, recunoscut și sub forma adagiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. Din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta a urmărit un alt scop decât acela de a anula contractul de închiriere, cu consecința eliberării fermei piscicole ( a evacuării pârâtei ), ci tocmai acesta a fost obiectivul final al exercitării dreptului la acțiune. Nu există elemente din care să rezulte că reclamanta ar fi urmărit alt scop decât cel recunoscut de lege pentru o acțiune în anulare.
Cu privire la legitimitatea interesului în formularea acțiunii, așa cum corect reține și tribunalul, reclamanta justifică un interes ce decurge din folosul practic urmărit de aceasta de a desființa un contract de închiriere cu privire la care, în urma anulării hotărârii AGEA din 05.10.2006, se consideră a fi nelegal, astfel că urmare a aplicării principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, reclamanta este îndreptățită ( din punctul de vedere al interesului legitim) să solicite și anularea acestuia.
Interesul reclamantei este personal și direct, deoarece posesia (detenția) asupra fermei ce a făcut obiectul închirierii se întoarce în patrimoniul său ( chiar dacă este o stare de fapt, posesia se bucură de o protecție juridică specială, care îi conferă caracterul unui interes legitim), iar nu în patrimoniul unei terțe persoane, ca efect al anulării contractului de închiriere.
Cu privire la susținerile apelantei pe fondul cauzei, Curtea apreciază de asemenea, că acestea sunt nefondate, deoarece din contractul de închiriere nr. 35/17.01.2007 ( filele 15-21 din dosarul Tribunalului) nu rezultă că acesta s-ar fi încheiat în baza Hotărârii Consiliului de Administrație, ambele hotărâri ( atât Hotărârea AGEA din 05.10.2006, cât și Hotărârea Consiliului de Administrație din 31.08.2006, fiind anterioare contractului).
Mai mult, potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată cu modificări" Consiliul de Administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acționarilor",textul sintetizând aici ideea că acesta ( consiliul de administrație)are calitatea de simplu mandatar al acționarilor și al adunării generale a acționarilor.Cu alte cuvinte, dacă prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor s-a decis o anumită strategie de dezvoltare a societății, în cadrul căreia s-a hotărât parcurgerea anumitor pași, între care și închirierea activelor societății (operațiune efectuată prin contractul a cărui anulare s-a solicitat), iar hotărârea adunării generale a fost anulată, rezultă că și mandatul conferit consiliului de administrație pentru efectuarea acestei operațiuni ( cuprins în însuși contractul de închiriere) este lovit de nulitate. De aceea, considerăm că adunarea generală a acționarilor, în calitate de organ deliberativ a decis mandatarea Consiliului de Administrație, printre altele, pentru încheierea contractului de închiriere, deoarece aceasta a stabilit strategia de dezvoltare a societății. Cu alte cuvinte, adunarea generală putea mai mult ( să decidă) astfel că putea și mai puțin, ceea ce conduce la concluzia că susținerea apelantei în sensul că nu adunarea generală, ci consiliul de administrație avea în atribuții încheierea contractului de închiriere, nu poate fi primită, neexistând dispoziții în Legea nr. 31/1990 din care să rezulte că unele aspecte privind activitatea societății comerciale pe acțiuni pot fi decise, efectuate doar de Consiliul de Administrație și ar fi excluse din activitatea Adunării Generale. De altfel, Hotărârea Adunării Generale din 05.10.2006 cuprinde însăși voința societății comerciale, ca element al consimțământului la încheierea actului juridic ( contractul de închiriere), iar activitatea consiliului de administrație reprezintă doar manifestarea concretă a acesteia (conform împuternicirii date tot de adunarea generală).
Din această perspectivă, Curtea reține că acest contract (de închiriere) are natura unui act subsecvent Hotărârii AGEA din 05.10.2006, astfel că acestuia i se va aplica efectul nulității recunoscut sub forma adagiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
În ce privește incidența în cauză a celor două excepții de la aplicarea principiului evocat mai sus, respectiv protecția bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil și principiul asigurării stabilității circuitului civil, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută deoarece cele două excepții se aplică doar atunci când este vorba de înstrăinarea unor imobile (vânzare), iar nu și contractelor de închiriere.
În primul rând, este de reținut că nu există un text de lege expres care să consacre cu titlu de principiu general, excepția privind menținerea actului juridic cu titlu oneros subsecvent, în cazul bunei-credințe a subdobânditorului ( existând doar unele dispoziții în materii speciale referitoare la aplicarea acestei excepții), astfel că apelanta nu își întemeiază critica pe o dispoziție legală. În al doilea rând, nici în doctrină și jurisprudență nu se vorbește despre aplicarea acesteia și în cazul contractelor de închiriere, deoarece acesta privește nu înstrăinarea dreptului de proprietate, ci transmiterea temporară a folosinței, obiect care excede eventualei excepții de la aplicarea nulității actului subsecvent.
În al doilea rând, principiul asigurării siguranței circuitului civil nu este reglementat ca atare de dispoziții legale exprese, iar crearea sa de către doctrină și jurisprudență este justificată de considerente de echitate și utilitate socială, decurgând tot din acele acte juridice translative de proprietate ( în special vânzare-cumpărare), iar nu din acte privind folosința ( cum este contractul de închiriere dedus judecății). Apelanta-pârâtă nu are nicidecum calitatea de terț achizitor, ci aceasta este un simplu chiriaș al fermei piscicole, care nu îi conferă atributele dreptului absolut de proprietate asupra acesteia.
În ce privește susținerea apelantei cu privire la ceea ce s-a transmis prin contractul de închiriere și la soluția greșită privind evacuarea, Curtea consideră de asemenea că o atare critică este nefondată, deoarece soluția instanței privește doar ceea ce s-a închiriat, adică mijloacele fixe date spre exploatare ( ferma piscicolă ca atare având natura unui mijloc fix) - a se vedea contractul de închiriere - filele 15-21 din dosarul Tribunalului, astfel că nu se încalcă limitele obiectului închiriat prin soluția atacată. Aserțiunea apelantei în sensul că doar digurile și instalațiile de tranzitare ar fi fost închiriate, iar nu și bazinele piscicole utilizate pentru piscicultură, nu poate fi primită, deoarece din contractul de închiriere rezultă că s-au închiriat acele mijloace fixe aferente bazinelor piscicole, în scopul exploatării acestora, al valorificării de către chiriaș, în caz contrar, apărând ca imposibilă exploatarea unui dig și a unei instalații de tranzitare de sine stătătoare, fără bazinele piscicole deservite de acestea.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 296 din pr. civ. va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta - SRL, cu sediul în G,-, -. 47, Județ G, în contradictoriu cu intimata - SA, cu sediul în S, str. - -, -. A,. 2,. 5, Județ I, împotriva sentinței comerciale nr.745/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr-.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată azi 7.12.2009, în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored.
4 ex.
Tribunalul Ialomița
Judecător fond:
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu
