Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 227/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 227/
Ședința publică din 16 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Raluca Suciu
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER: -
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Administrația Finanțelor Publice A și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T împotriva sentinței comerciale nr. 2445 din 28 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Grup A, reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă și considerând pricina lămurită, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2445 din 28 septembrie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei Grup A, reprezentată prin lichidatorul judiciar Casa de Insolvență A, precum și radierea acesteia din registrul comerțului de sub nr. J-. De asemenea, instanța l-a descărcat pe practician de orice îndatoriri și responsabilități, notificând sentința Direcției Generale a Finanțelor Publice A și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea mențiunilor corespunzătoare, dispunând și publicarea acesteia în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 22 iunie 2009 lichidatorul judiciar Casa de Insolvență A, desemnat să administreze procedura insolvenței debitoarei Grup A, a relevat incidența în cauză a dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006 întrucât în averea falitei nu există bunuri. Văzând că niciun creditor nu s-a oferit să avanseze sumele necesare pentru continuarea procedurii, deși aceasta se derulează în scopul acoperirii pasivului debitorului, creditorii fiind cei interesați la mărirea averii falitului în vederea satisfacerii cât mai complet a creanțelor lor, că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința nr. 252 din 16 februarie 2009, constatând că potrivit art. 20 alin. 1 lit. i), raportat la art. 131 din lege, închiderea procedurii în condițiile în care nu există bunuri în averea debitorului și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare continuării procedurii este obligatorie, tribunalul a admis propunerea practicianului, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Administrația Finanțelor Publice A și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale.
Prima recurentă a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea ei în sensul dispunerii către lichidator să continue procedura și să formuleze plângere penală împotriva fostului administrator social, precum și o acțiune în atragerea răspunderii acestuia în temeiul art. 138 din Legea insolvenței, pentru următoarele motive:
În conformitate cu prevederile art. 5, organele care aplică procedura sunt judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, acestea trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de lege, precum și realizarea drepturilor celorlalți participanți la procedură. Potrivit art. 4 în lipsa disponibilităților în contul debitorului se va utiliza fondul de lichidare, plățile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puțin trei luni, aprobat de judecătorul-sindic.
Lichidatorul judiciar, în baza atribuțiilor legale, avea obligația să facă demersuri pentru identificarea de bunuri, impunându-se efectuarea unor verificări la registrul de carte funciară, la arhiva electronică de gajuri mobiliare, la societățile bancare, fiind de neacceptat o soluție de închidere a unei proceduri de faliment atâta timp cât nu a fost respectată o dispoziție imperativă a legii, prin aceasta ajungându-se la imposibilitatea realizării scopului declarat al legii. Împrejurarea că nu s-au primit actele societății nu poate duce la concluzia că nu sunt bunuri și că nimănui nu-i incumbă responsabilitatea pentru ajungerea în faliment. Deoarece răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății comerciale în insolvență este cea reglementată de dispozițiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins în actul constitutiv al persoanei juridice, practicianul, în considerarea retribuției primite, are datoria de a întocmi și depune un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabil acest lucru și, evident, de a cere atragerea răspunderii materiale a foștilor administratori pentru lipsa lor de diligență în conducerea activității societății.
De asemenea, în aplicarea dispozițiilor art. 147 din lege, se impunea formularea unei plângeri penale împotriva fostului administrator întrucât acesta nu a depus documentele financiare ale societății, ceea ce dovedește reaua sa credință, fiind o modalitate de împiedicare a organelor abilitate de a verifica situația contabilă a societății în insolvență. De fapt, ca urmare a lipsei documentelor contabile, nu se poate afirma cu certitudine că nu sunt bunuri sau alte resurse și, ca atare, este inoportună propunerea de închidere a procedurii întemeiată pe art. 131.
Mai mult decât atât, în derularea procedurii de lichidare judiciară adunarea generală a asociaților nu a desemnat administratorul special care să poată primi raportul final și bilanțul de închidere a procedurii, aceleași documente trebuind să fie comunicate și creditorilor, judecătorul-sindic având obligația convocării adunării creditorilor în termen de 30 de zile de la afișarea raportului final (art. 129) pentru a da posibilitatea acestora de a formula obiecții, neîndeplinirea respectivei obligații fiind un motiv de casare a hotărârii de închidere. Recurenta susține că dacă ar fi fost convocată adunarea generală a creditorilor societății în cadrul acesteia avea posibilitatea invocării motivelor care stau la baza opunerii sale la închiderea procedurii.
În drept a invocat dispozițiile art. 2, 5, 18, 131, 138 și 147 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Și creditoarea Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul ca închiderea procedurii insolvenței debitoarei Grup să se facă cu antrenarea răspunderii organelor de conducere ale societății, având în vedere următoarele motive:
Prin sentința comercială nr. 2445 din 28 septembrie 2009 tribunalul a dispus închiderea procedurii colective declanșată împotriva societății debitoare fără atragerea răspunderii materiale a organelor de conducere, cum s-a solicitat în cererea formulată de către instituția creditoare, cu motivarea că judecătorul-sindic nu poate dispune obligarea practicianului să promoveze o acțiune în răspundere patrimonială în conformitate cu art. 138 alin. 1 și 3 din Legea nr. 85/2006.
Recurenta consideră că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 138 alin. 1 lit. d) și e), în lipsa documentelor contabile, prezumându-se că administratorul nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, respectiv că a deturnat ori ascuns o parte din activul persoanei juridice, această prezumție relativă putând fi răsturnată în urma prezentării documentelor societății comerciale. e asemenea, sunt întrunite cumulativ toate condițiile impuse de art. 998-999 din Codul civil cu privire la răspunderea civilă delictuală, respectiv existența prejudiciului, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Astfel, prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanței scadente din cauza ajungerii debitoarei în încetare de plăți; aportul de cauzalitate dintre fapte și încetarea plăților rezultă din existența condiției ca faptele să fi contribuit direct la ajungerea persoanei juridice în încetare de plăți; inovăția a existat la data săvârșirii faptelor, întrucât persoanele în cauză au putut avea reprezentarea faptului ca vor împinge societatea la încetare de plăți și vor putea răspunde ulterior material pentru săvârșirea faptelor enumerate la art. 138, simpla producere sau condiționare a stării de încetare de plăți fiind suficientă pentru antrenarea răspunderii.
Atât în doctrină, cât și în practica judiciară tot mai des se acreditează ideea că ținerea unei contabilități fictive, dispariția unor documente contabile sau neținerea evidentei contabile conform legii nu sunt activități direct producătoare de prejudiciu, însă ele pot ocaziona starea de insolvență, fiind asociate cu ascunderea unor părți din active, însușirea de fonduri bănești, întârzierea în plata unor creanțe care generează dobânzi sau penalități. Pe de altă parte, neîndeplinirea de către administratori a obligației de a preda evidența contabilă lichidatorul judiciar echivalează cu neținerea acestei evidențe, prezumându-se că nu au ținut contabilitatea conform legii ori că au făcut să dispară documente contabile.
În drept a invocat prevederile Legii nr. 85/2006, art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Intimata debitoare, legal citată prin lichidator, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat, considerând că sentința tribunalului a fost pronunțată cu respectarea art. 131 din Legea nr. 85/2006.
În cauză au fost efectuate demersuri pentru identificarea bunurilor mobile și/sau imobile supuse impozitării cu care debitoarea ar figura în evidențele fiscale ale Direcției de venituri din cadrul Primăriei A, constatându-se că acestea nu există. Articolul 131 din Legea insolvenței, care a stat la baza pronunțării sentinței recurate, nu condiționează închiderea procedurii colective decât de lipsa bunurilor în averea debitoarei și de aceea ca niciun creditor să nu se ofere să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor de procedură, textul art. 138 din lege fiind respectat, de asemenea, de către tribunal. Aceasta, cu atât mai mult cu cât comitetul creditorilor putea să ceară autorizarea judecătorului-sindic pentru a introduce acțiunea în răspundere, lucru pe care nu l-a făcut.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând să le respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar Casa de Insolvență A prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanță, în special în cel de la termenul de judecată din 22 iunie 2009, în care acesta a propus închiderea procedurii de insolvență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, modificată, pe seama debitoarei Grup A întrucât societatea falită nu mai desfășoară nicio activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din aceeași lege, dispunând închiderea procedurii colective.
Textul de lege menționat statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, caz în care nu sunt aplicabile prevederile art. 129.
Având în vedere faptul că niciunul dintre cei cinci creditori înscriși pe tabelul definitiv, deși legal notificați de către practician, nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea textului art. 131, criticile recurentei Administrația Finanțelor Publice A fiind neîntemeiate. Prin acest caz de închidere a procedurii concursuale legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menținerea procedurii deschisă. Rațiunea închiderii procedurii într-o astfel de situație rezidă în aceea că scopul legii - acoperirea pasivului debitorului insolvent - nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfășurarea ei, prin asemenea cheltuieli înțelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de insolvență. Din dispozițiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiții: inexistența bunurilor în averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative și faptul că niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli. În speță ambele cerințe pretinse de legiuitor sunt îndeplinite, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite, iar cei cinci creditori înscriși la masa credală (fila 265), deși notificați de către practician pentru a arăta dacă înțelege să avanseze sumele necesare continuării administrării procedurii (filele 271-273), nu au răspuns acestei solicitări.
În atare condiții în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Este adevărat că în conformitate cu art. 5 din același act normativ, organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, respectivele organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. Însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, interpretarea dată textului legal de către recurentă fiind una eronată, legiuitorul prin art. 138 statuând cu claritate în ce condiții se poate dispune o asemenea măsură. Or, în cauză, chiar dacă nu a fost cerută de către lichidatorul judiciar aplicarea acestei norme, și comitetul creditorilor avea posibilitatea, în condițiile reglementate de alin. 3 al textului menționat, să solicite judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii prevăzută la alin. 1, respectiv dacă practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, lucru care nu s-a întâmplat.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu toate acestea, în fața primei instanțe lichidatorul judiciar Casa de Insolvență A, desemnat să administreze procedura de executare colectivă față de debitoarea Grup A, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. De asemenea, nici comitetul creditorilor nu a cerut judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea în răspundere pe motiv că practicianul ar fi omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie, iar faptul că în finalul declarației de creanță recurenta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Taa rătat că "în cazul în care sunt întrunite prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, iar administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului, persoană juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 al art. 138, să fie ea autorizată, conform alin. 3, să introducă acțiunea menționată și, ca urmare a acesteia, să se dispună ca o parte a pasivului debitorului să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență" nu poate determina o altă concluzie din cel puțin trei considerente: a) în primul rând, această "solicitare" a instituției creditoare nu reprezintă o cerere de chemare în judecată aptă să învestească tribunalul cu consecința obligației judecătorului-sindic de a se pronunța asupra pretenției creditoarei recurente, pe tot parcursul administrării procedurii colective partea nemaisusținând această cerere în condițiile art. 112 din Codul d e procedură civilă; b) în al doilea rând, la data depunerii declarației de creanță nu se putea ști care va fi traseul pe care îl va urma dosarul de sindic, respectiv dacă practicianul va omite să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului ori dacă acesta va omite să promoveze acțiunea în răspundere și aceasta va amenința să se prescrie; c) nu în ultimul rând, alin. 3 al art. 138 acordă legitimitate procesuală activă pentru a solicita autorizarea din partea judecătorului-sindic doar comitetului creditorilor, și numai în situația în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui respectivul comitet, se recunoaște acest drept oricăruia dintre cei doi creditori; or, în speță, pe tabelul definitiv sunt înscriși cinci creditori. În atare condiții, nu prezintă nicio relevanță juridică susținerile acestei recurente cu privire la presupusa îndeplinire a cerințelor art. 998 și 999 din Codul civil referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a fostului administrator social.
Pe de altă parte, recurenta Administrația Finanțelor Publice Aaa vut cunoștință despre raportul lichidatorului judiciar prin care acesta propunea închiderea procedurii colective față de debitoarea Grup A, instituția creditoare fiind notificată în acest sens, astfel cum s-a arătat mai sus. Cu toate că creditoarea consideră că lichidatorul nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul debitoarei și a fostului administrator, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită.
Din adresa nr. 74977/24.04.2009 a Primăriei A - Direcția venituri reiese că societatea intimată nu figurează în evidențele acestei instituții cu niciun fel de bunuri mobile sau imobile. De asemenea, în urma investigațiilor efectuate practicianul nu a identificat bunuri sau alte valori în averea debitoarei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligențele necesare în vederea identificării bunurilor falitei. Mai mult decât atât, recurenta nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu, mulțumindu-se să facă doar o simplă afirmație în acest sens, care însă nu poate fi luată în considerare raportat la prevederile art. 1169 din Codul civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. O eventuală verificare la registrul de carte funciară, deși nu rezultă din dosar că ar fi fost făcută, era inutilă și imposibil de realizat în considerarea faptului că potrivit art. 17 și următoarele din Legea nr. 7/1996, republicată, cărțile funciare constituie un sistem de publicitate real având la bază identitatea topografică a imobilelor, toate înscrierile făcându-se pe imobile și nicidecum pe proprietari. Doar sistemul registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni constituie un sistem personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare, aceste registre fiind ținute pe numele proprietarilor. Însă, cum în județul A se aplică sistemul cărților funciare, critica recurentei nu este întemeiată. De asemenea, nu se impuneau verificări la arhiva electronică de gajuri mobiliare sau operații de identificare a bunurilor persoanelor care au administrat societatea în condițiile în care în cauză nu s-a pus problema incidenței dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
n ceea ce privește nedesemnarea administratorului special, această împrejurare nu constituie un motiv de modificare/casare a hotărârii de închidere a procedurii la solicitarea unuia dintre creditori, cum fără temei susține recurenta Administrația Finanțelor Publice, întrucât desemnarea nu este o îndatorire a practicianului, ci un drept al asociaților/acționarilor persoanei juridice ajunsă în stare de insolvență . Nici critica referitoare la neîntocmirea raportului privitor la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței nu este întemeiată întrucât un asemenea document a fost întocmit și prezentat judecătorului-sindic, el fiind anexat raportului de activitate la termenul din 13 aprilie 2009.
Susținerile aceleiași recurente privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 din Legea nr. 85/2006 sunt nefondate motivat de faptul că în cauză închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131. Prin raportul de activitate depus la dosar practicianul a solicitat închiderea procedurii de insolvență a debitoarei Grup A întrucât din investigațiile întreprinse a rezultat că societatea nu deține bunuri în patrimoniu, astfel că acesta nu a lichidat niciun bun din averea falitei. Or, art. 129 statuează că upă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție neputând participa la ultima distribuire. De altfel, alin. 2 al art. 131 statuează expres că în această situație nu sunt aplicabile prevederile art. 129.
Nu în ultimul rând, nu i se poate reproșa practicianului lipsa de diligență în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina sa, mai exact neformularea unei plângeri penale întemeiată pe art. 147 din Legea insolvenței împotriva fostului administrator social atâta timp cât toți creditorii au dat dovadă de lipsă de rol activ în derularea procedurii de executare colectivă, după cum s-a arătat mai sus, neînțelegând să uzeze de prerogativa oferită de art. 17 alin. 1 lit. d) din lege. De asemenea, și instituția recurentă, fiind unul dintre creditorii care și-au declarat creanța la masa credală, putea să formuleze plângere penală împotriva fostului administrator social pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de acest text de lege.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile instituțiilor creditoare nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de creditoarele Administrația Finanțelor Publice A și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T împotriva sentinței comerciale nr. 2445 din 28 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Grup A, reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvență
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /24.02.2010
Dact. /25.02.2009 - 5 ex./ 3 com.
Primă instanță - Tribunalul Arad
Judecător-sindic -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Raluca Suciu, Maria
