Reziliere contract comercial Spete. Decizia 130/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date - 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 130
Ședința publică din 17 iunie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Cătălin Nicolae Șerban
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea apelurilor declarate de reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și pârâta UNIVERSAL T împotriva sentinței civile nr. 159/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect reziliere contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamanții apelanți consilier juridic, pentru pârâta apelantă avocat.
Procedură este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, reprezentantul pârâtei apelante depune la dosar delegație de reprezentare și taxa de timbru în sumă de 603,48 lei, 5 lei timbru judiciar prin chitanțele nr.-, nr. -, conform dispoziției instanței din citație și arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Reprezentanta reclamanților apelanți arată de asemenea că nu mai are alte cereri de formulat în cauza de față.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea apelurilor.
Reprezentanta reclamanților apelanți solicită admiterea apelului reclamanților astfel cum a fost formulat, respingerea apelului pârâtei conform motivelor arătate prin întâmpinare și răspunsului la excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâtă, depuse în dosar primei instanțe.
Reprezentantul pârâtei apelante solicită admiterea apelului pârâtei conform motivelor de apel, casarea hotărârii apelate, cu trimitere spre rejudecare și respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 159/PI/11.03.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, MUNICIPIUL T reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMARIA MUNICIPIULUI în contradictoriu cu pârâta UNIVERSAL
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea formulată reclamanții Municipiul T prin primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T au chemat în judecată pârâta, solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr.596/1999 încheiat între Primăria Municipiului T și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul cu altă destinație decât cea de locuință situat în T,-, în suprafață de 122,46 mp, înscris în CF nr.1 T, nr.cadastral 17077, obligarea pârâtei la plata diferenței de chirie, majorări și penalități de întârziere în cuantum de 108.115 lei, respectiv pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, în sumă de 17.354 lei, majorări de întârziere in suma de 89.720 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere in cuantum de 1.041 lei datorate pentru perioada 01.01.2005- 31.12.2005, aferente contractului de închiriere nr. 596/1999, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că, potrivit clauzelor contractului de închiriere nr. 596/1999 cuprinse la art.4 al.2, chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr.42/2000 se stabilește la art.1 că "începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a fost închiriat.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 969 - 970, 1020 -1021 cod civil și ale nr.OG92/24.12.2003 privind Codul d e procedură fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, respectiv 01.01.2005 și până la stingerea sumei datorate iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și / sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate raportat la diferența de chirie în cuantum de 108.115 lei calculată pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003.
Prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, pârâta a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, incidente fiind dispozițiile art.3 (1), art.7 și 12 din Decretul 167/1958, potrivit cărora, dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de creanță se prescrie în termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, excepție care face de prisos cercetarea fondului pricinii, față de care instanța se va pronunța mai întâi, solicitând astfel, constatarea împlinirii termenului de admitere excepției prescripției extinctive aplicabil în cazul creanțelor de tipul celor pretinse și drepturilor subsecvente creanței principale, derivând din aceasta și pe cale de consecință să fie admisă excepția prescripției extinctive, respingându-se cererea reclamanților, fără a mai fi necesară cercetarea fondului cauzei.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții au considerat că excepția este neîntemeiată, apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare, invocând prevederile OG 45/2003, care prevăd că veniturile publice fiind definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și cele prevăzute la art. 5 alin. 1 lit. b-d din actul normativ anterior menționat, iar sumele încasate din concesionarea sau închirierea de bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ - teritoriale, reprezintă creanțe bugetare, sunt evidențiate în Anexa nr. 1 din OG 45/2003.
Reclamanții au mai arătat că Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, înregistrându-se ca și venituri la bugetul local, iar practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2001 constituie creanțe bugetare. În susținerea acestor afirmații au fost invocate prevederile art. 91 din OG 92/2003 republicată, arătând că pretențiile sale nu sunt prescrise nici dacă s-ar raportat la termenul de prescripție de 3 ani, întrucât prescripția a fost întreruptă, invocând astfel prevederile art. 1865 pct. 1 și art. 1867 Cod civil. Arată că Hotărârea HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanță de Asociația din Comerț, Alimentație Publică și Turism, solicitând anularea acesteia, hotărâre care a făcut obiectul dosarului nr. 317/2001, în care prin sentința civilă nr. 24/PI/2001 s-a admis acțiunea și s-a anulat hotărârea atacată, iar urmare a recursului formulat de reclamanții din prezentul dosar, recurs ce a fost admis, hotărârea instanței de fond a fost modifică și menținută HCLMT nr. 42/2000. Arată că pe perioada derulării acelui proces, HCLMT nr. 42/2000 a fost suspendată, iar chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință au rămas nemodificate.
Reclamanții au menționat că termenul scadent de plată pentru diferențele de chirie, calculate conform HCLMT nr. 42/2000 a fost prorogat de mai multe ori, până la 31.12.2004, dată până la care se puteau plăti fără a se calcula majorări și penalități de întârziere, iar sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului T reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr.571/2003 și este un termen special de 5 ani.
Instanța de fond, sintetizând, a constatat că părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat la 31.12.2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001.
Prin urmare, văzând și art. 6 din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenței (31.12.2004), respectiv 30.01.2005.
Față de data introducerii cererii de chemare în judecată (14.12.2007), s-a observat că termenul de prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în raport cu Decretul nr. 167/1958 (3 ani, așa cum a susținut pârâta) sau în raport cu nr.OG 92/2003 (5 ani, așa cum a susținut reclamantul).
În consecință, respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Examinând fondul cauzei, instanța de fond a considerat că acțiunea reclamanților este întemeiată în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în parte în privința capătului de cerere constând în pretenții.
Astfel, potrivit art. 1439 al. 2.civ. în caz când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.
La dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform HCLMT nr. 42/2000.
Ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 596/30.04.1999 încheiat între părți.
Referitor la capătul de cerere constând în evacuarea pârâtei, se observă că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios.
În consecință, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în mun. T,-, jud. T, înscris în CF nr. 1 T, nr. cadastral 17077, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 122,46.
În privința capătului de cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a majorărilor și a penalităților, instanța de fond a considerat că pretențiile reclamanților sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în diferențele de chirie și penalitățile.
Conform art. 1429.civ. locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite.
Din înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul de fond a rezultat că acesta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379.pr.civ.
Debitul constând în chirie are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului T prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe, în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la HCLMT nr. 42/2000.
Pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pârâta datorează o diferență de chirie de 17.354 lei.
S-au înlăturat susținerile reclamanților conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei sunt aplicabile disp. nr.OG 92/2003 deoarece veniturile din chirii ar constitui creanțe bugetare. Astfel, tribunalul a observat că aplicabilitatea Codului d e procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte deoarece atâta vreme cât între părți există un contract valabil încheiat acesta își produce efectele potrivit clauzelor sale, iar pe de altă parte deoarece, chiar dacă veniturile din chirii constituie creanțe bugetare, această împrejurare nu implică și caracterul fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de egalitate juridică între părți, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță, raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legii civile.
A rezultat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală.
Reclamanții sunt însă îndreptățiți la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cum penalitățile se calculează la suma datorată iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150 % din debit. Art. 4 al. 3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă pe care reclamanții o pot pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 17.354 lei. Dar, reclamanții au solicitat penalități doar în cuantum de 1.041 lei, situație în care își găsește aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în disp. art. 129 al. 6.pr.civ. potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Prin urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma totală de 18.395 lei, din care 17.354 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 1.041 lei reprezintă penalități de întârziere.
A fost respinsă în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 89.720 lei majorări de întârziere.
Văzând și disp. art. 274.pr.civ. pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, aceasta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată, reprezentând timbre judiciare (2 x 0,3 lei) și taxe judiciare de timbru (2 x 8 lei).
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și pârâta UNIVERSAL
Reclamanții apelanți au solicitat admiterea apelului acestora, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii în întregime a acțiunii, ca temeinică și legală pentru următoarele motive:
Pârâta apelantă nu a înțeles să respecte clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni din art. 4 al contractului de închiriere, că în speță Consiliul Local a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru aceste spații. Arată că a solicitat diferența de chirie pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 raportat la prevederile HCLMT nr. 42/2001, iar reactualizarea chiriei s-a făcut conform art. 4 din contractul de închiriere, astfel că suma de 17.354 lei reprezintă diferența de chirie pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, majorări de întârziere in suma de 89.720 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere in cuantum de 1.041 lei datorate pentru perioada 01.01.2005- 31.12.2005,
Apelanții mai arată că temeiul de drept al majorărilor și penalităților este OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, iar întrucât din 2006 ordonanța nu mai prevede perceperea penalităților, le-a solicitat pe acestea numai pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, iar majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 până în momentul plății. Arată că, în conformitate cu art. 6 din contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată de către locator se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere pentru maximum 30 de zile, iar după această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator, iar prin HCLMT nr. 182/2001 s-a modificat art. 6 în sensul că nu a mai fost precizată perioada de 30 zile pentru rezilierea contractului.
Apelanții arată că dispozițiile art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere au putere de lucru judecat între părțile contractante pe perioada existenței lor, că Hotărârea nr. 42/2000 este un act de autoritate care stă la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune, care în cazul de față este contractul de închiriere, apreciind că Hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, considerând că este inadmisibil ca unele societăți să plătească chiria în formă modificată, iar altele nu. Astfel, consideră că singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin Hotărârea nr. 42/2000, respectiv 01.01.2001.
De asemenea, s-a mai arătata că s-a făcut o confuzie între penalități de întârziere și majorări de întârziere și anume, penalitățile de întârziere se percep pentru perioada 1.01.2005 - 31.12.2005 ( nr.OG 92/24.12.2003) fiind 0,5% lună din suma datorată, în timp ce majorările de întârziere se percep la data de 1.01.2005 până la data plății (HCLMT nr. 182/2001) reprezentând 0,5% zi de întârziere din suma datorată.
În drept au fost invocate prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Pârâta apelantă UNIVERSAL Taf ormulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului său, desființarea hotărârii apelate în sensul casării hotărârii și trimiterii spre rejudecare și respingerea apelului reclamanților ca neîntemeiat pentru următoarele motive:
Prin întâmpinarea pe care a depus-o în dosarul de fond, a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune față de pretențiile solicitate de reclamanții, excepție ce face de prisos cercetarea fondului cauzei și față de care instanța se va pronunța mai întâi, sumele de bani ce reprezintă chirii fiind supuse termenului de prescripție general de 3 ani specific creanțelor de drept comun.
Prima instanță a încălcat dispozițiile imperative ale Codului d e procedură civilă prin aceea că nu a acordat cuvântul pârâtei pentru concluzii, nu a pus în discuție în prezența părților excepția invocată de pârâtă prin întâmpinare și nici nu a comunicat pârâtei răspunsul la întâmpinare depus la dosarul de fond de către reclamanți.
De asemenea, instanța de fond nu a dispus unirea excepției invocate cu fondul cauzei, urmând ca funcție de soluția pronunțată pe excepție, să respingă acțiunea pe cale de excepție, sau să dea termen pentru probatoriu și dezbateri pe fondul cauzei, astfel privând dreptul la apărare și de a propune probe al pârâtei apelante.
Pârâta apelantă a arătat că instanța de fond a avut în vedere și a luat în considerare prevederile contractului de închiriere nr. 600 ( pagina 6 alin. 6 dosar fond), diferite de cele ale contractului nr. 596/1999, fiind investită să se pronunțe și să dispună doar față de contractului nr. 596/1999.
Examinând sentința atacată prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, excepție invocată de către pârâta apelantă UNIVERSAL T Curtea constată că această excepție este întemeiată și urmează a fi admisă în baza următoarelor considerente:
Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr. 596/1999, HCLMT nr. 42/2000 și HCLMT nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie,lato sensu,a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).
Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.
Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.
Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanta a susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.
În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.
Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la respingerea excepției prescripției extinctive.
În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin HCLMT nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva HCLMT nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, HCLMT nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de APEL TIMIȘOARA.
În același sens, Curtea înlătură susținerea instanței de fond conform căreia prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).
Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.
Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare.
Acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 14.12.2007 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.
Reclamanta a solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere. Aceste cereri sunt nefondate, întrucât au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Așa fiind, în temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune Curtea dispensată de a mai analiza susținerile și apărările pe fond ale apelantelor, urmează a respinge pretențiile reclamanților.
Constatând prescrisă acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului referitoare la pretențiile solicitate privind plata chiriei restante a penalităților și a majorărilor de întârziere pe cale de consecință se vor respinge și capetele de cerere privind rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți și evacuarea pârâtei din spațiul închiriat căci acestea nu pot fi privite decât în mod interdependent cu capătul de cerere referitor la pretenții deoarece atât rezilierea unui contract cât și evacuarea din spațiul închiriat ca urmare a rezilierii contractului sunt o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului încheiat între părți, ori în speță s-a demonstrat prin probatoriile administrate că nu este vorba de culpa pârâtei pentru a fi atrase aceste sancțiuni.
Pentru toate aceste considerente expuse succint mai sus, apelul declarat de pârâtă apare ca fondat urmând a fi admis în baza art. 296.proc.civ. iar apelul reclamanților va fi respins ca nefondat.
În consecință, se va schimba în tot sentința apelată, în sensul că se va admite excepția prescripției extinctive și se va respinge acțiunea formulată de reclamanți.
Făcând și aplicarea dispozițiilor art. 274.proc.civ. reținând culpa procesuală a reclamanților, Curtea de Apel obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 613 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, având sediul în T, Bd. - nr. 1, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 159/.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Admite apelul formulat de pârâta UNIVERSAL T, cu sediul în T,--21, jud. împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite excepția prescripției ridicată de pârâta UNIVERSAL T și respinge acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului.
Obligă reclamanții la plata sumei de 613 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2008.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR
, aflat în -
Președinte secție
GREFIER
Red./Tehnored.M/
6 ex. - 16.07.2008
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Cătălin Nicolae Șerban
