Spete pretentii comerciale. Decizia 131/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date - 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 131
Ședința publică din 17 iunie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Cătălin Nicolae Șerban
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea apelurilor declarate de reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și pârâta UNIVERSAL T împotriva sentinței civile nr. 178/PI/14.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamanții apelanți, consilier juridic, iar pentru pârâta apelantă,avocat.
Procedură este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care reprezentantul pârâtei apelante depune la dosar factura fiscală nr. 78/14.04.2008 în dovedirea onorariului avocațial și arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Reprezentanta reclamanților apelanți arată, de asemenea că nu mai are alte cereri de formulat în cauza de față.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul părților în dezbaterea apelurilor.
Reprezentanta reclamanților apelanți solicită admiterea apelului reclamanților astfel cum a fost formulat, în sensul admiterii în întregime a acțiunii ca temeinică și legală, respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantelor CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, a inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și a prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtă și respingerea apelului pârâtei conform motivelor arătate prin răspunsul la întâmpinare, depusă în dosar primei instanțe.
Reprezentantul pârâtei apelante solicită în principal, admiterea excepțiilor invocate conform motivelor arătate prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, iar în subsidiar, admiterea apelului pârâtei conform motivelor de apel, în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca nefondată și respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată la ambele instanțe.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 178/PI/14.03.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins excepțiile lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T, a prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, MUNICIPIUL T reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMARIA MUNICIPIULUI în contradictoriu cu pârâta UNIVERSAL
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea formulată reclamanții Municipiul T prin primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T au chemat în judecată pârâta, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum total de 327.536 lei, reprezentând diferența de chirie calculată conform nr.42/2000 pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003 în sumă de 52.574, majorări de întârziere în sumă de 271.808 lei pentru perioada 01.01.2005-31.10.2007 și penalități de întârziere în cuantum de 3.154 lei datorate pentru perioada 01.01.2005- 31.12.2005 aferente contractului de închiriere nr. 655/1999, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, în suprafață de 212,62 mp situat în T, bd. 16 1989, nr.6, înscris în CF nr.8565 T, nr.top. 17287, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că spațiul din T, bd. 16 1989 nr.6, a fost închiriat pârâtei în baza contractului de închiriere nr.655/1999.
Potrivit clauzelor contractelor de închiriere chiria lunară practicată urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale
În baza unor hotărâri chiriile au fost modificate succesiv.
Hotărârea nr.42/2000 stabilește că începând cu data de 1.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Reactualizarea chiriei a avut în vedere rata inflației cât și alți factori cu ar fi modificările impuse de cerințele de natură economică ori financiară a cum sunt nivelul chiriei pe piața internă pentru bunuri similare, zona de interes, destinația bunului închiriat.
Reclamanții au menționat că Hotărârea nr.42/2000 a fost atacată în instanță, solicitându-se anularea acesteia, litigiul fiind soluționat irevocabil prin decizia Curții de APEL TIMIȘOARA nr.471/1.10.2002, iar recalcularea chiriilor, respectiv a diferențelor de chirie, a necesitat un volum mare de lucru, motiv pentru care prin Hotărârea nr.95/22.04.2003 și nr.13/27.01.2004 s-a stabilit ca:"achitarea diferenței din anul 2001 până la 28.02.2003, fără majorări și penalități de întârziere se putea face până la data de 31.12.2004", dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Penalitățile de întârziere au fost calculate potrivit OG nr. 92/24.12.2003 privind Codul d e procedură fiscală.
S-a precizat de asemenea, că reclamanții au încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, comunicându-i pârâtei o înștiințare de plată înregistrată sub nr. SC 2007-7572/30.04.2007 prin care o invita pe pârâtă la soluționare pe cale amiabilă a litigiului însă pârâta nu a dat curs invitației.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. În situația în care se va păși spre judecarea cauzei pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a considerat ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantei întrucât perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conf. HCL nr.42/2000 începe de la data de 1.01.2001 și se încheie la data de 28.03.2003. Litigiul fiind comercial termenul de prescripție se calculează conf.art.3 din nr.167/1958 fiind de 3 ani, termen ce curge în mod separat pentru fiecare sumă datorată cu titlu de chirie.
Așa cum a arătat și reclamanta, termenul la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era cel mai târziu data de 1.10.2002 dată la care s-a pronunțat nr. 471/a Curții de APEL TIMIȘOARA.
Chiar dacă pârâta s-ar fi obligat să achite diferența de chirie, la data de 22.10.2003, data cumpărării imobilului, termenul de prescripție ar fi curs de la această dată și acțiunea ar fi apărut ca fiind prescrisă și în acest caz.
Referitor la fondul cauzei pârâta a arătat că nu putea achita diferența de chirie atâta timp cât reclamanta nu a emis o factură fiscală în acest sens.
Pârâta consideră că nu datorează penalități de întârziere decât în limitele prevederilor art.6 din contract, potrivit căruia penalitățile se achită pentru maximum 30 de zile.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune susținând că în cazul în speță nu sunt aplicabile disp.art.3,7 și 12 din nr.167/1958, ci prev. nr.OG45/2003 referitor la finanțele publice, și ale nr.OG92/2003 fiind vorba de venituri bugetare iar dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art.23.
Din probele administrate în cauză instanța de fond a reținut următoarele:
Între reclamanta Primăria mun. T și societatea pârâtă s- încheiat contractul de închiriere cu nr. 655/1999 prin care i se închiriau pârâtei spații cu altă destinație, în suprafață de 212,62 mp, pe termen de 10 ani, de la data începerii executării contractului de închiriere 18.02.1999.
La art.4 din contractul de închiriere s-a inserat clauza prin care chiria lunară pentru folosirea suprafețelor închiriate era stabilită prin fișa de calcul a chiriei ce face parte integrantă din contract, calculată pe baza nr.84/27.05.1997, chiria lunară urmând a fi reactualizată(modificată) pe durata derulării contractului prin Hotărâri ale Consiliului Local ale Mun.T. Prin urmare, pârâta a acceptat prin chiar contractele de închiriere posibilitatea modificării chiriei pe parcursul derulării contractului.
Prin Hotărârea nr.42/2000 Taî nțeles să modifice tarifele de bază pentru chiriile achitate, aferente spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință, hotărâre ce a fost atacată în instanță, cererea având ca obiect anularea acestei hotărâri.
Pe parcursul judecării cererii aplicarea hotărârii atacate a fost suspendată, litigiul fiind soluționat în mod irevocabil la data de 1.10.2002.
Faptul că hotărârea de majorare a chiriilor a fost atacată în instanță după care a urmat o perioadă în care calculul noilor chirii a presupus o perioadă mai îndelungată a determinat să emită o hotărâre cu nr.13/27.01.2004 în care se decidea posibilitatea chiriașilor de a achita diferența de chirie pentru perioada 2001 până la 28.02.2003 fără majorări și penalități de întârziere, dacă își îndeplinesc această obligație până la data de 31.12.2004. Așadar, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la această dată întrucât față de dispozițiile hotărârii mai sus amintite în cazul în care s-ar fi adresat instanței de judecată cererea putea fi considerată ca fiind prematură.
Este greșită susținerea reclamanților în sensul că, în cauză sunt incidente disp. nr.OG92/2003, care prin art.91 statuează că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, întrucât în cazul în speță Primăria T este parte în contractul de închiriere și nu apare în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unor creanțe bugetare, situație față de care sunt aplicabile prev.art.3,7 din nr.167/1958, ca atare termenul de prescripție al dreptului la acțiune fiind de 3 ani. Cum dreptul la acțiune s-a născut la data de 31.12.2004 iar acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 26.11.2007 nu se poate reține excepția prescripției dreptului la acțiune.
Conform prev.art.6 din contractul de închiriere nerespectarea termenului de plată se penalizează cu 5%/zi de întârziere din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice. Cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 3154 lei pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005 nu are suport legal în condițiile în care părțile de comun acord au limitat plata penalităților de întârziere la o perioadă de maximum 30 de zile după care contractul era reziliat de drept, în consecință pretențiile în ceea ce privește plata penalităților urmează a fi limitate la durata prevăzută în contractul de închiriere.
De asemenea, cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor de întârziere în sumă de 271.808 lei pentru perioada 1.01.2005-31.10.2007 este neîntemeiată, dată fiind calitatea de parte contractantă a Primăriei într-un contract de închiriere în baza căruia s-a născut raportul juridic între părțile aflate în litigiu și nu calitatea de organ al administrației de stat, raporturile juridice născute între părți fiind guvernate de dispozițiile și clauzele cuprinse în contract cu respectarea prev.art.969 civ.
Față de aceste considerente și văzând disp.art. 969, 970.civil, nr.42/2000, nr.13/27.01.2004 și ale contractelor de închiriere, instanța de fond a constatat cererea întemeiată în parte și a admis în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 52.574 lei reprezentând chirie restantă și la 262,83 lei penalități de întârziere.
A respins în rest pretențiile.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T și pârâta UNIVERSAL
Reclamanții apelanți au solicitat admiterea apelului acestora, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii în întregime a acțiunii, ca temeinică și legală pentru următoarele motive:
Pârâta apelantă nu a înțeles să respecte clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni din art. 4 al contractului de închiriere, că în speță Consiliul Local a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru aceste spații. Arată că a solicitat diferența de chirie pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 raportat la prevederile nr. 42/2001, iar reactualizarea chirie s-a făcut conform art. 4 din contractul de închiriere, astfel că suma de 52.574 lei reprezintă diferența de chirie pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, majorări de întârziere in suma de 271.808 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere in cuantum de 3.154 lei datorate pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005.
Reclamanții apelanți mai arată că temeiul de drept al majorărilor și penalităților este OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, iar întrucât din 2006 ordonanța nu mai prevede perceperea penalităților, le-a solicitat pe acestea numai pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, iar majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 până în momentul plății. Arată că, în conformitate cu art. 6 din contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată de către locator se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere pentru maximum 30 de zile, iar după această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator, iar prin nr. 182/2001 s-a modificat art. 6 în sensul că nu a mai fost precizată perioada de 30 zile pentru rezilierea contractului.
Apelanții arată că dispozițiile art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere au putere de lucru judecat între părțile contractante pe perioada existenței lor, că Hotărârea nr. 42/2000 este un act de autoritate care stă la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune, care în cazul de față este contractul de închiriere, apreciind că Hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, considerând că este inadmisibil ca unele societăți să plătească chiria în formă modificată, iar altele nu. Astfel, consideră că singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin Hotărârea nr. 42/2000, respectiv 01.01.2001.
În drept au fost invocate prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Pârâta apelantă UNIVERSAL Taf ormulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului său, și pe cale de consecință, schimbarea sentinței apelate, în principal, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile și respectiv a excepției prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar, ca urmare a constatării faptului că sentința atacată este netemeinică, să se dispună respingerea acțiunii în totalitate, cât și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului T și Primăriei Municipiului T, excepție respinsă de prima instanță, pentru următoarele motive:
Față de excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului T și Primăriei Municipiului T pe care a invocat-o, pârâta apelantă arată că având în vedere prevederile art. 23 și 27 din Legea nr. 215/2001 din care rezultă că cele două instituții nu au personalitate juridică, astfel că în temeiul art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă nu pot sta în justiție
În ce privește excepției inadmisibilității acțiunii, înainte de a sesiza instanța în scopul obligării pârâtei la plata debitului pe care reclamanta a susținut că il datorează, aceasta avea obligația potrivit art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă de a încerca o soluționare pe cale amiabilă a litigiului pe calea invitației la conciliere, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire.
Pârâta apelantă a arătat că a invocat și excepția prescripției acțiunii față de perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform HCL nr. 42/2000 începe la data de 1.01.2001 și se încheie la data de 28.02.2003, termenul de prescripție în această materie fiind acela de 3 ani, iar acest termen curge în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanța pe care intimatul o solicită este în prezent prescrisă în întregime.
De asemenea, termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era, cel mai târziu, data de 1.10.2002, dată la care s-a pronunțat în dosar nr. 2564/CA/2001, decizia civilă nr. 471 de către Curtea de APEL TIMIȘOARA.
S-a arătat că instanța de fond a înțeles să invoce ca argument faptul că prin HCL nr. 13/27.01.2004 " se decidea posibilitatea chiriașilor de a achita diferența de chirie pentru perioada 2001 până la data de 28.02.2003 fără majorări și penalități de întârziere dacă își îndeplinesc această obligație până la data de 31.12.2004".
Or, prin acest fel de afirmații, instanța nu a făcut altceva decât să adauge la contractul încheiat între părți.
Se arată că acest contract, care potrivit prevederilor legii civile, reprezintă legea părților, nu conferea intimatului vreun drept de a modifica în mod unilateral altceva decât chiria, astfel modificarea unilaterală a condițiilor în care se efectuează această plată este întru totul lipsită de eficacitate, aceste condiții rămânând în continuare cele prevăzute de contract și anume " lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata".
Așa cum rezultă din fișa de calcul întocmită de către reclamantă și acceptată de pârâtă, începând cu data de 1.11.2002, părțile au convenit, facturat și respectiv, plătit, o chirie majorată în conformitate cu dispozițiile invocate de reclamantă. Astfel, perioada pentru care s-ar fi putut calcula eventuale diferențe ar fi trebuit să se încheie la data de 1.11.2002 și nu la data de 28.02.2003.
Pentru a pretinde plata diferențelor de chirie, ar fi trebuit să se conformeze prevederilor legislației fiscale, care îi impunea emiterea unor facturi fiscale pentru sumele pretinse la plată. Până în prezent, reclamanta nu a procedat la emiterea unor facturi fiscale în acest sens, astfel că pârâta nu ar fi putut achita aceste sume în lipsa unor documente justificative din punct de vedere contabil și fiscal.
În ceea ce privește penalitățile, deși instanța de fond a reținut în mod corect faptul că " reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală", îi acordă acestuia penalități de întârziere contractuale, pe care, de altfel, reclamantul nu le-a solicitat, mărginindu-se să solicite doar penalități calculate conform Codului d e procedură fiscală.
De asemenea, pârâta apelantă arată că instanța de fond nu a observat că societatea sa nu a căzut în pretenții și în ce privește capătul de cerere, privind pretențiile bănești, trebuind să facă aplicațiunea art. 276 Cod procedură civilă, admițându-i acesteia cel puțin în parte cheltuielile de judecată solicitate.
În drept au fost invocate prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea la apelul reclamanților, pârâta apelantă a solicitat, în principal, excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții pe care le-a invocat și ca motive de apel formulat de aceasta.
În motivarea întâmpinării sale, pârâta apelantă a arătat că susținerea reclamantei conform căreia prin nr. 182/2001 s-ar fi modificat art. 6 din contract nu poate fi primită, întrucât acest argument a fost invocat pentru prima dată în apel, neputând fi susținut prin raportare la principiul conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, prevăzut la art. 969 cod civil că, printr-un act administrativ de autoritate ulterior momentului încheierii contractului, s-ar fi putut modifica pe cale unilaterală o clauză a acestuia stabilită prin liberul acord de voința părților.
De asemenea, din modul de redactare a clauzei contractuale de la art. 4 alin. 2 rezultă că părțile au prevăzut modificarea chiriei prin reactualizarea acesteia, adică prin aplicarea indicelui de inflație, singurul criteriu prevăzut de lege pentru actualizarea unei sume de bani, câtă vreme nu s-a stabilit un alt criteriu având în vedere că părțile au stabilit cu privire la modificarea chiriei, că se va realiza prin hotărâri ale consiliului local, individualizându-se organul abilitat de lege în acest sens, fără ca aceasta să însemne că locatarul a fost de acord cu modificarea unilaterală a contractului de închiriere. Pentru acest motiv, la art. 11 alin.2 lit. a, părțile au stabilit că locatorul are dreptul să solicite rezilierea contractului de închiriere în situația în care locatarul nu va fi de acord cu actualizarea chiriei.
S-a mai precizat că solicitarea unor accesorii cu caracter fiscal la o creanță de drept privat apare ca vădit inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât cocontractanții au stabilit o clauză penală care reprezintă o evaluare prealabilă convențională menită să acopere orice eventual prejudiciu survenit pe perioada derulării contractului și în prezența căreia orice altă pretenție de natură compensatorie devine inadmisibilă.
În drept s-au invocat prevederile art. 115 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Examinând apelul declarat de pârâta UNIVERSAL prin prisma motivelor invocate și probelor administrate, Curtea constată conform considerentelor ce se vor expune mai jos că apelul declarat este fondat.
În ceea ce privește critica apelantei vizând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, Curtea o găsește neîntemeiată urmând aoî nlătura. Procedura prealabilă obligatorie la conciliere este prevăzută de legiuitor în cuprinsul art. 7201.proc.civ. pentru procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani. Întrucât cererea reclamantului nu este evaluabilă în bani, petitele principale fiind reprezentate de capetele de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere și evacuare, celelalte capete de cerere fiind subsidiare, procedura prealabilă de conciliere nu este obligatorie, astfel că în mod just prima instanță a respins excepția invocată.
Analizând însă decizia atacată prin prisma criticilor formulate de apelantă în ceea ce privește greșita respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr. 655/1999, nr. 42/2000 și nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie,lato sensu,a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).
Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.
Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.
Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanta a susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.
În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.
Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la respingerea excepției prescripției extinctive.
În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de APEL TIMIȘOARA.
În același sens, Curtea înlătură susținerea instanței de fond conform căreia prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).
Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.
Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare.
Acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 14.12.2007 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.
Reclamanta a solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere. Aceste cereri sunt nefondate, întrucât au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Așa fiind, în temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune Curtea dispensată de a mai analiza restul excepțiilor invocate precum și susținerile și apărările pe fond ale părților, în baza art. 296 Cod procedură civilă urmează respinge ca nefondat apelul declarat de Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, având sediul în T, Bd. - nr. 1, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 178/PI/14.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- și pe cale de consecință se va admite apelul formulat de pârâta UNIVERSAL T, cu sediul în T, Bd. 16 1989, nr.6, jud. împotriva aceleiași sentințe.
Curtea, urmează să schimbe în tot sentința apelată în sensul că va admite excepția prescripției extinctive ridicată de pârâta și va respinge acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului.
Făcând și aplicarea dispozițiilor art. 274.proc.civ. reținând culpa procesuală a reclamanților, Curtea de Apel obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 6957 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, având sediul în T, Bd. - nr. 1, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 178/PI/14.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Admite apelul formulat de pârâta UNIVERSAL T, cu sediul în T, Bd. 16 1989, nr.6, jud. împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite excepția prescripției extinctive ridicată de pârâta și respinge acțiunea formulată de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului.
Obligă reclamanții la plata sumei de 6957 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2008.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR
, aflat în -
Președinte secție
GREFIER
Red./Tehnored./
4 ex.- 16.07.2008
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:.
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Cătălin Nicolae Șerban
