Spete evacuare in dreptul comercial. Decizia 23/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 1629/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.23
Ședința publică de la 18.01.2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
Grefier - -
*************
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta SC SA, în contradictoriu cu intimatul, împotriva sentinței comerciale nr.5696/7.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, după care, intimatul prin avocat solicită în temeiul art. 282 al.2 civ. calificarea căii de atac ca fiind recurs, nu apel, motivat de faptul că obiectul cauzei este obligația de a face, iar valoarea din capătul 3 al cererii este mult sub un miliard.
Apelanta prin avocat solicită respingerea cererii, întrucât reclamantul nu și-a precizat valoarea pretențiilor și nu a completat timbrajul la valoarea acestora.
Curtea deliberând, constată că prezenta cauză este apel și nu recurs, întrucât cererea principală este o cerere de evacuare, are un obiect neevaluabil în bani și nu s-a stabilit o valoare în fața primei instanțe.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea în baza art. 150 civ. constată dezbaterile încheiate și acordă cuvântul pe apel.
Apelanta prin avocat solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată, învederând că dreptul reclamantului la acțiune s-a prescris, izvorul obligației apelantei de a ridica stâlpii de poartă în litigiu îl constituie procesul verbal din 9.06.2003, iar dreptul reclamantului la acțiune s-ar fi născut la 9.07.2003, deci termenul de prescripție s-a împlinit la 9.07.2006, iar acțiunea a fost introdusă la 22.04.2008. Pe fond, arată că, acțiunea reclamantului este neîntemeiată deoarece nu există nici o dovadă a existenței stâlpilor de poartă, care să aparțină apelantei, pe terenul acestuia.
Intimatul prin avocat solicită respingerea apelului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată, învederând că la fond apelanta a renunțat la susținerea excepțiilor invocate, procesul verbal face referire la desființarea scheletului metalic, însă apelanta a mutat apoi porțile. Depune note scrise la dosar.
CURTEA,
Prin sentința comercială nr. 5696/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a VI a Comercială în Dosarul nr- s-a dispus admiterea în parte a cererii formulate de reclamantul împotriva pârâtei SC și în consecință s-a dispus obligarea pârâtei să ridice stâlpii de poartă amplasați pe terenul din B,- A, sector 2, iar în caz de neexecutare a autorizat pe reclamant să ridice stâlpii pe care au fost montate porțile, pe cheltuiala pârâtei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut în esență că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5497/867 din 29.10.1956 la notariatul de Stat al Raionului 1 Mai din B, soții au cumpărat un teren viran ( loc de casă) în suprafață de 300 mp, situat în B, Str. - - nr. 36 bis, cartierul. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 11 din 09.02.2006 eliberat de notarul public, dreptul de proprietate asupra terenului din B,- A, sector 2, în suprafață de 300 mp face parte din masa succesorală lăsată de defuncta, a cărei succesiune s-a deschis la data de 02.01.2006, iar aceasta a fost moștenită de reclamantul ( descendent de gradul I). Reclamantul și-a întabulat dreptul de proprietate asupra acestui teren în cartea funciară nr. 52237 sectorului 2 Prin sentința civilă nr. 1683/05.12.2000 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția de contencios Administrativ, devenită irevocabilă, a fost anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate 0028 seria B emis de Consiliul General al Municipiului B și s-a redus terenul atribuit pârâtei cu o suprafață de 300 mp, care este proprietatea. Conform înscrisului sub semnătură privată întocmit la data de 09.06.2003, denumit " proces-verbal" și semnat de ambele părți litigante, pârâta a predat reclamantului suprafața de teren de 300 mp ce a fost în litigiu și s-a obligat să ridice scheletul metalic de pe terenul predat, în termen de o lună de la data semnării procesului-verbal. Din raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul anterior, a rezultat că pe teren se află amplasat un schelet metalic pe o suprafață de 107 mp, restul de 193 fiind liber de construcții.
Având în vedere această situație de fapt. Precum și dispozițiile art. 480, art. 1075 și art. 1077 din civil, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit să stăpânească terenul proprietatea sa în mod efectiv, direct și nemijlocit, iar pârâtei îi revine obligația corelativă de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului. Dovada existenței scheletului metalic pe terenul reclamantului a fost făcută cu procesul-verbal evocat mai sus, iar pârâta nu a probat că a ridicat acest schelet metalic în termenul de o lună stabilit de părți.
Ca atare, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului de obligare a pârâtei la ridicarea stâlpilor de poartă amplasați pe terenul proprietatea sa este întemeiată și a dispus admiterea acesteia.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în daune compensatorii pentru lipsirea sa de folosința terenului, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat deoarece prejudiciul nu poate fi evaluat prin prisma probelor administrate, astfel că nu a admis acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a Va Comercială.
În motivarea apelului se arată că sentința apelată este criticabilă deoarece a reținut instanța că procesul-verbal din 09.06.2003 ar constitui izvorul pretențiilor reclamantului, împrejurare față de care apelanta-pârâtă invocă prescripția extinctivă a dreptului de a solicita executarea obligației de a ridica stâlpii. Cum dreptul de creanță al reclamantului corelativ obligației de a face se prescrie în 3 ani, apelanta susține că s-a prescris acest drept, deoarece cererea a fost introdusă la data de 22.04.2008.
Pe fond, susține apelanta, acțiunea reclamantului era neîntemeiată deoarece nu există la dosar nicio dovadă a existenței unor stâlpi de poartă. Procesul-verbal din 09.06.2003 se referă la scheletul metalic al unei construcții aflată pe terenul predat și nu la porți sau garduri, ca și notificarea reclamantului și răspunsul său la această notificare. Ca atare, consideră apelanta, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte existența unor stâlpi de poartă.
În mod greșit, consideră apelanta, a fost obligată la plata sumei de 1008, 30 lei cheltuieli de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată nu a fost admisă în întregime.
În drept se invocă dispozițiile art. 282 din pr. civ.
În dovedirea apelului se solicită proba cu martori, înscrisuri, interogatoriu și expertiză tehnică.
La termenul de judecată din 18.01.2010, care a constituit prima zi de înfățișare în apel, apelanta nu a mai solicitat probe, astfel că s-a procedat la judecata apelului.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor invocate de apelantă în motivele de apel, Curtea apreciază că apelul este nefundat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În ce privește prima critică referitoare la incidența prescripției extinctive cu privire la dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la ridicarea stâlpilor de poartă de pe terenul proprietatea sa, aceasta este nefondată, deoarece dreptul de proprietate este un drept real imprescriptibil extinctiv, iar caracterul său absolut și opozabil erga omnes, conferă exercitarea atributelor oricând și față de oricine. Cu alte cuvinte, obligația generală corelativă dreptului de proprietate, care incumbă tuturor subiecților pasivi în raport cu titularul dreptului de proprietate, nu se stinge prin prescripție, iar față de cele reținute de către prima instanță, ca urmare a existenței hotărârii judecătorești irevocabile prin care pârâta era obligată să predea porțiunea de teren pe care se află amplasați și stâlpii metalici în cauză, rezultă că acțiunea a fost admisă tocmai pentru reținerea ca atare a dreptului reclamantului.
Chiar dacă nu este vorba de o acțiune în revendicare, în speță, dreptul reclamantului de a beneficia de folosința nestingherită, netulburată, absolută asupra terenului său, se circumscrie tot dreptului de proprietate, fiind o obligație de a face corelativă exercitării dreptului de proprietate, care nu are un caracter prescriptibil în termenul general de 3 ani. Dacă am accepta susținerea apelantei ar însemna că neexercitarea dreptului de solicita instanței ridicarea unor bunuri mobile de pe terenul proprietatea reclamantului în termenul de 3 ani ar conduce la nașterea chiar a unei posesii legitime asupra acestuia, ceea ce nu poate fi acceptat.
Mai mult, așa cum susține și intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă în apel (filele 14-17 din dosarul), sentința civilă nr. 1683/05.12.2000 prin care s-a dispus obligarea pârâtei la predarea terenului către reclamant a rămas irevocabilă la data de 13.01.2009, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 78, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, de la această dată fiind născut dreptul la acțiune al reclamantului. Practic, titlul reclamantului a fost consolidat începând cu această dată (13.01.2009) astfel că dreptul său de a solicita obligarea pârâtului la ridicarea stâlpilor de pe terenul său, nu s-a prescris.
Nu poate fi reținută susținerea apelantei în sensul că prima instanță a reținut ca unic izvor al obligației pârâtei, procesul-verbal din 09.06.2003, instanța având în vedere și hotărârile judecătorești pronunțate între părți cu privire la dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în cauză.
Referitor la critica apelantei referitoare la lipsa unor dovezi ale existenței stâlpilor de poartă, grefată pe susținerea că, în realitate, nu este vorba de niște stâlpi, ci de un schelet metalic, și aceasta este nefondată, deoarece indiferent de denumirea mai mult sau mai puțin exactă pe care reclamantul a dat-o bunurilor mobile pe care pârâta, deși are obligația de a le ridica, nemaiavând nici un drept asupra terenului reclamantului ( după pronunțarea hotărâri irevocabile, în special), nu și-o îndeplinește, rezultă că invocarea unei astfel de susțineri este făcută cu rea-credință.
Astfel, speculația apelantei în sensul că nu sunt" stâlpi de poartă"ci" un schelet metalic",nu prezintă suficientă relevanță astfel încât să conducă la respingerea cererii, mai ales că ambele obiecte sunt din metal și se află pe terenul proprietatea reclamantului. În procesul-verbal din 09.06.2003 (fila 29 din dosarul Judecătoriei sectorului 2, constituit înainte de declinarea competenței) se menționează că este vorba de "construcția schelet metalic", însă nu rezultă din acesta modul de alcătuire al construcției, adică nu este exclusă configurația acesteia de" stâlpi de poartă",așa cum a reținut prima instanță. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză rezultă că cele două denumiri au fost utilizate de părți pentru a desemna același lucru, respectiv bunurile mobile pe care pârâta nu a înțeles să le ridice de pe terenul proprietatea reclamantului.
Reținând și buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale, ca un principiu de desfășurare a procesului civil, decurgând din dispozițiile art. 723 din pr civ. și din art. 129 alin. 1 din pr. civ., Curtea consideră că o atare susținere este formulată cu rea-credință, astfel că o va sancționa cu lipsirea de efecte juridice, considerând că este o simplă speculație " de text" lipsită de relevanță cu privire la drepturile și obligațiile deduse judecății.
În fine, referitor la soluția dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, Curtea apreciază că și aceasta este legală și temeinică, deoarece față de caracterul principal al cererii întemeiată pe obligația de a face și de importanța acestuia în raport cu capătul de cerere privind despăgubirile, care apare chiar ca un subsidiar al primului, în condițiile art. 1077 din civil, culpa procesuală a pârâtei a fost corect sancționată în condițiile art. 274 din pr. civ. cu obligarea la toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamant.
În acest sens, procesuală a reclamantului a fost legată în special și preponderent de capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a elibera terenul proprietatea sa, astfel că nu se impunea neapărat, reducerea cheltuielilor, mai ales că nu se poate stabili un procent de reducere a acestora în raport cu conținutul capetelor de cerere. Dispozițiile art. 276 din pr. civ. lasă la latitudinea judecătorului atunci când pretențiile părții au fost încuviințate numai în parte, în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor, în raport cu culpa procesuală a fiecăreia.
Or, din modul cum a decurs litigiul în fața primei instanțe, rezultă culpa procesuală exclusivă a pârâtei, care, deși avea obligația generală de a nu stingheri pe reclamant în exercitarea dreptului său de proprietate recunoscut prin hotărâre irevocabilă, a refuzat în mod nejustificat respectarea dreptului acestuia, reclamantul fiind nevoit chiar să susțină apărarea în calea de atac a apelului. Cu alte cuvinte, rezistența cu care pârâta s-a opus la respectarea dreptului reclamantului, este un element al culpei procesuale care justifică obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată, chiar dacă un capăt de cerere al acestuia nu a fost admis ( culpa procesuală fiind un element al modului cum pârâta a înțeles să aibă o poziție față de dreptul subiectiv de proprietate al reclamantului recunoscut prin hotărâre irevocabilă).
În apel, intimatul a fost nevoit, de asemenea, să avanseze plata unor sume de bani pentru a-și formula și asigura apărarea în raport cu apelul declarat de apelanta-pârâtă, astfel că și în apel, intimata a fost în culpă procesuală, astfel încât în temeiul art. 296, art. 298 rap. la art. 274 din pr. civ., va obliga pe apelanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta SC SA, cu sediul în B,--29 sector 2, în contradictoriu cu intimatul, domiciliat în B,-,. 7.. 1,. 2,. 8 sector 5, împotriva sentinței comerciale nr.5696/7.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Obligă apelanta la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată azi, 18.01.2010, în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
RED/DACT/RE/4 EX./
Sentința comercială nr. 5696/7.04.2009
Tribunalul București -Secția a VI a Comercială
Dosarul nr-
Jud. fond: -
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu
