Spete pretentii comerciale. Decizia 101/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 101/
Ședința publică din 05 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor promovate de pârâtul, domiciliat în Tg.-M, str.-, bloc 46,.4, jud.M, reclamanta -"", cu sediul în Târgu - M,-, jud.M și cu sediul ales în vederea comunicării actelor de procedură în B,-, jud.B, și chemații în garanție, domiciliat în,-, jud.B, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în B,-, jud.B și G,domiciliat în B,-/A/2, jud.B și cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în B,-, jud.B împotriva sentinței nr. 239 din 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților în litigiu s-a consemnat în Încheierea ședinței publice din 17 noiembrie 2008, care face parte integrantă din prezenta, pronunțarea fiind amânată pentru data de 24 noiembrie 2008, apoi la o2 2008 și la o5 2008.
CURTEA,
Prin sentința nr. 239 din 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș, s-au respins următoarele excepții:
- excepția necompetenței materiale a Tribunalului Comercial Mureș; excepția inadmisibilității acțiunii; excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M SA în contradictoriu cu pârâtul și în consecință pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 414.239,27 lei, despăgubiri, precum și dobânzi legale aferentei acestei sume; s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârât în contradictoriu cu G și, obligându-i pe aceștia din urmă să-i plătească pârâtului suma de câte 138.079,75 lei, fiecare, și dobânzi legale comerciale aferentei acestei sume; pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în sumă de 13.660 lei; chemații în garanție au fost obligați la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului în sumă de câte 6.830 lei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, excepția necompetenței materiale invocată de pârât este nefondată, deoarece obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate, conform art. 144 alin. 1 raportat la art. 72 - 73 din Legea nr. 31/1990, de dispozițiile referitoare la mandatul comercial, așa încât, în temeiul art.2 pct. 1 lit. a pr. civ. competența de soluționare a cererii reclamantei aparține Tribunalului Comercial. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa concilierii directe, instanța a respins-o pe considerentul că, în situația în care invitația la conciliere nu cuprinde temeiul legal al pretențiilor și actele justificative ale acestora, neregularitatea ar duce la anulabilitatea actului doar dacă se justifică o vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel, iar neregularitatea invocată nu poate echivala cu inexistența actului sau cu lipsa procedurii prealabile câtă vreme, procesul verbal încheiat la sediul reclamantei consemnează lipsa pârâtului. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului în formularea cererii de chemare în garanție, s-a reținut că aceasta este nefondată întrucât, în raport de art. 72 și 73 din Legea 31/1990, răspunderea administratorilor față de societate este solidară iar regula generală instituită de art. 150 din Legea 31/1990 privind condițiile în care se poate porni acțiunea în răspundere a administratorilor, nu înlătură efectele solidarității și nici nu limitează formele coparticipării procesuale reglementate de pr. civilă.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta -. SA a chemat în judecată pârâtul solicitând obligarea acestuia, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, la plata prejudiciului cauzat reclamantei, în calitatea sa de administrator al acesteia, la plata sumei de 4.351.251.467 ROL cu titlu de despăgubiri și 1.732.770.718 ROL dobândă legală aferentă. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a numiților G și, membrii și ei ai Consiliului de Administrație al reclamantei. Instanța de fond a înțeles să abordeze problema răspunderii în temeiul răspunderii contractuale derivată din de mandatul comercial al administratorilor societății.
În acest sens, cu privire laprejudiciulcauzat reclamantei, s-a constatat că în perioada 01.10.2002 - 29.02.2003 a avut loc o înrăutățire a capacității de plată a reclamantei ca urmare a neexecutării unor obligații de către 3 societăți comerciale care nu și-au onorat obligațiile de plată ce le reveneau către reclamantă sau de livrare a unor deșeuri plătite în avans. Creanțele împotriva acestor societăți nu mai pot fi recuperate, reclamanta trebuind să suporte insolvabilitatea acestora. Astfel, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că, creanța nerecuperată de la -. SRL este în cuantum de 206.122,38 RON rezultată din diferența dintre facturile emise de societate și încasări și dobândă aferentă calculată până la data de 31.12.2004 de 130.996,47 RON. Debitul -. SRL este în cuantum de 42.915,69 RON rezultată din diferența dintre facturile emise de societate în baza livrărilor efectuate și încasări, și dobânda aferentă de 25.204,73 RON. Prejudiciul suferit de reclamantă prin nelivrarea mărfii de către - SRL și achitată în avans este de 132.000.000 lei iar dobânda aferentă este de 12.810 lei.
În privințafaptelor care au cauzat aceste prejudicii,instanța de fond a făcut o amplă analiză a obligațiilor care revin administratorilor în calitate de mandatar în temeiul contractului de mandat comercial. Astfel, obligațiile de prudență și diligență impuneau luarea unor măsuri luarea unor măsuri adecvate asigurării rentabilității, reducerea riscurilor în activitatea comercială și asigurarea în permanență a capacității de plată a societății. În acest sens, obligațiile de mai sus presupuneau stabilirea unor reguli de prudență în încheierea contractelor comerciale și selectarea partenerilor contractuali sau alte formalități care să reducă riscul neîncasării creanțelor, să analizeze contractele neperformante. Delegarea unora dintre atribuții directorului general nu exonerează de răspundere membrii Consiliului de Administrație.
Pornind de la aceste aspecte, instanța a constatat că, potrivit uzanțelor comerciale, reclamanta nu încheia contracte scrise cu partenerii contractuali, pentru a favoriza circulația mărfii, raporturile comerciale se derulau în baza unor comenzi urmate de executare,emiterea facturilor și avizelor de expediție de către furnizor și stingerea obligațiilor de plată prin compensare. În acest sens, în opinia instanței de fond, fluxul documentelor și al livrărilor se derulau astfel: Combinatele -. SA H și -. Câmpia SA, în calitate de vânzători, livrau produse către -. SA, în calitate de cumpărător, marfa fiind eliberată pe baza comenzilor și a delegațiilor emise de -. B SA și a dispozițiilor de livrare și a facturilor emise de cele 2 combinate. Ulterior, mărfurile erau refacturate de -. SA către -. M, care, la rândul său, refactura marfa către parteneri contractuali, având avizele de însoțire a mărfii emise de -. SA. În condițiile în care, cu ocazia expertizei, expertului nu i-au fost puse la dispoziție de către reclamantă toate documentele necesare, nu s-a putut stabili persoana care dispunea în concret asupra destinației mărfurilor provenite de la combinate și refacturate de -. SA către -. Contractele erau încheiate și negociate tot de -. SA. Tot ca stare de fapt, instanța a constatat că, în condițiile în care -. SA era acționarul majoritar al reclamantei -. M, politica comercială a acestuia s-a manifestat printru-un dirijism comercial și decizional. Pârâtul, în calitate și de director al -. M, lua deciziile după consultarea celorlalți membri ai CA, chemații în garanție, care erau totodată și membrii în CA al -. SA. Nerecuperarea creanțelor de la -. SRL și -. SRL, societăți având ca reprezentant pe au rămas nerecuperate datorită culpei pârâtului cu acordul celor doi chemați în garanție care, așa cum rezultă din materialul probator, emiteau facturile în urma comenzilor telefonice ale pârâtului, chiar și după refuzarea de către bancă a unei file CEC pentru lipsa disponibilităților din cont.
Vinovăția administratorilora fost reținută de instanță în contextul în care aceștia răspund nu numai pentru dol dar și pentru culpă simplă. Consiliul de Administrație al reclamantei era alcătuit din pârâtul - președinte și chemații în garanție G și, membrii. Totodată pârâtul a fost împuternicit, ca director general, să exercite conducerea operativă a societății. În această calitate, pârâtul a dat dovadă de neglijență în exercitarea atribuțiilor care îi reveneau în temeiul contractului de mandat, și, nesocotind avertizările directorului economic cu privire la calitatea de debitoare rău platnice ale celor două societăți, a continuat menținerea relațiilor comerciale cu acestea, livrând marfă doar în baza promisiunilor verbale de plată ale lui. În privința chemaților în garanție, s-a reținut că aceștia au impus reclamantei o politică de prețuri și un circuit al mărfurilor stabilită de acționarul majoritar -. SA, fără a permite reclamantei să desfășoare o activitate comercială bazată pe rentabilitate și libertatea comerțului. Aceștia puteau și trebuiau să prevadă necesitatea stabilirii unor reguli de disciplină contractuală și de urmărire a unor creanțe restante, respectiv că lipsa acestora poate conduce la nașterea unor raporturi juridice prejudiciabile pentru societate.
Cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a raporturilor juridice derulate cu - SRL ca urmare a achitării prețului de achiziție în avans, s-a constatat că, la rândul său aceasta a contractat cu un terț tăierea de fier vechi pe care urma să îl livreze reclamantei, însă cum acest ultim raport juridic nu s-a mai derulat din motive independente de voința - SRL, aceasta nu și-a mai putut îndeplini obligația asumată în contul avansului primit, intrând totodată sub incidența legii falimentului. Instanța a apreciat că nu se poate reține culpa administratorilor pentru fapta culpabilă a terțului care a întrerupt relațiile comerciale cu - SRL.
Reținând și existența raportului de cauzalitate între faptele administratorilor și prejudiciul cauzat reclamantei, instanța s-a pronunțat ca atare.
Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta, pârâtul și chemații în garanție.
În această cale de atac, pârâtul a solicitat, în principal, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii introductive ca nefondată, iar în subsidiar, obligarea celor doi chemați în garanție pentru întreaga sumă stabilită în sarcina sa. În motivare se arată că de vreme ce instanța de fond a reținut a reținut că ceilalți doi administratori ai -. M SA, acționari majoritari și administratori la -. B SA, aceasta din urmă acționar majoritar (80%) la -. M SA, era evident că nu se mai putea reține și culpa sa. Reclamanta recunoaște chiar prin acțiune că acționarul majoritar -. B SA prin Consiliul de Administrație, a constatat, în perioada 1.10.2002-28.02.2003 o înrăutățire continuă a capacității de plată a -. M SA, pe baza datelor economico-financiare puse la dispoziție de directorul general în cadrul ședințelor Consiliului de Administrație. Prin urmare, a informat ceilalți membri ai CA despre dificultățile prin care trece societatea însă aceștia nu au luat nici o măsură iar el și-a dat demisia la 15.03.2003. Din raportul cenzorilor rezultă că marfa era trimisă de la B direct celor două firme, -. SRL și -. SRL, fiind "aranjamentul" acestora și nici chiar după 15.03.2003 nu au luat nici o măsură pentru recuperarea debitelor. În ceea ce privește -. SRL, au înaintat la instanța din G cerere pentru emiterea somației de plată care a fost însă respinsă iar reclamanta nu a cunoscut că încă din 2001 aceasta era în procedura de lichidare, prin încheierea din 29.09.2002 (neînregistrată la ORC), dispunându-se închiderea procedurii. Cu privire la -. SRL arată că s-a obținut somația de plată la 16.05.2003 însă nu s-a luat nici o măsură pentru executarea silită sau să se declanșeze procedura falimentului împotriva societății pentru a se putea atrage răspunderea administratorului. Apelantul apreciază că din nota de constatare a lui și a raportului de expertiză rezultă clar circuitul mărfii și a documentelor, el neavând nici un rol în încheierea și susținerea contractelor cu cele 2 societăți. Situația financiară a reclamantei era adusă la cunoștința celor din B lunar, așa cum rezultă din materialul probator și nu se justifică introducerea prezentei acțiuni abia după ce apelantul și-a dat demisia. Mai arată că el nu avea ca și atribuții încasarea prețului și virarea acestora către -. B SA și este evident că cei doi chemați în garanție aveau puterea de decizie în -. M SA.
În completarea motivelor de apel, sentința este criticată și sub aspectul faptului că, deși instanța de fond a reținut în considerente că dobânda se datorează de la data pronunțării hotărârii, ceea ce ar fi presupus un cuantum de 249.038,078 lei, în dispozitiv a fost obligat la plata cu acest titlu a sumei de 414.239,27 lei, adică suma solicitată de reclamantă.
În esență, reclamanta -. M SA a arătat în apelul său că în mod greșit prima instanță nu a obligat pârâtul la plata întregului prejudiciu cauzat împreună cu dobânda legală aferentă. Deși s-a reținut temeinicia pretențiilor, instanța de fond a acordat dobânda doar de la data pronunțării hotărârii întrucât anterior reclamanta mi deținea o creanță certă, lichidă și exigibilă. Răspunderea administratorilor fiind reglementată atât de Legea nr. 31/1990 cât și de principiile generale ale răspunderii civile presupune acoperirea integrală a prejudiciului ceea ce cuprinde și dobânda care curge de la data producerii prejudiciului. Sentința este criticată de această apelantă și prin prisma soluționării de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale active a pârâtului în a formula cererea de chemare în garanție. În realitate, formulând această cerere, pârâtul a uzat de o acțiune în atragerea răspunderii administratorilor care este rezervată de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 doar Adunării Generale a Acționarilor societății.
Apelanții G și critică sentința sub aspectul admiterii cererii de chemare în garanție considerând că în mod netemeinic li s-a reținut răspunderea. În acest sens, apelanții susțin că nu au avut nici o legătură cu operațiunile demarate de pârât cu cele 3 societăți comerciale. Modul de executare/neexecutare a contractelor a fost supravegheat exclusiv de pârât în mod direct dar și clandestin. Conducerea operativă a societății a fost încredințată pârâtului iar în ședințele CA nu erau prezentate rapoarte pe fiecare client în parte. Nici din raportul de expertiză și nici din declarațiile martorei care participa direct la aceste ședințe nu rezultă că informările președintelui CA cuprindeau problemele cu care se confrunta societatea în raporturile comerciale cu cele 3 societăți. Se mai arată că nu poate fi vorba despre o răspundere solidară câtă vreme nu au fost încălcate niciuna dintre obligațiile prevăzute la art. 73 din Legea nr. 31/1990. În mod eronat instanța de fond a reținut ca temei al răspunderii o presupusă atitudine de toleranță și indiferență față de contractele neperformante și față de gestiunea activității în condiții de rentabilitate. Motivul pentru care nu au acționat mai devreme l-a constituit faptul că până la demiterea pârâtului nu au cunoscut existența creanțelor care le+a produc prejudicii nerecuperabile. După această dată au acționat energic însă era prea târziu, toate societățile fiind deja în insolvență. Apelanții consideră, de asemenea, că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului în a formula cererea de chemare în garanție, o astfel de cerere contravenind dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990.
Reclamanta-apelantă -. M SA a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelantul pârât solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Sintetizând, se arată că apelantul nu a înțeles să conteste realitatea faptelor care au cauzat prejudiciul ci să transfere întreaga responsabilitate către ceilalți administratori. Aceeași poziție procesuală au adoptat și apelanții G și în întâmpinarea depusă la apelul pârâtului.
La rândul său, pârâtul apelant a formulat întâmpinări la apelul reclamantei și a celor doi chemați în garanție, solicitând respingerea acestora.
Examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate dar și a principiului devolutiv al acestei căi de atac, instanța constată:
În ceea ce privește apelul formulat de, acesta se dovedește a fi nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut corect temeiul juridic al răspunderii acestuia, ca fiind o răspundere derivată din contractul de mandat comercial, conform art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, corect au fost stabilite prejudiciul și faptele care au condus la producerea acestuia precum și vinovăția apelantului. Susținerile acestuia în privința lipsei culpei sale la producerea prejudiciului în condițiile în care instanța de fond a constatat maniera în care au acționat chemații în garanție G și, nu pot fi luate în considerare. Astfel, potrivit art. 1421alin. 5 din Legea nr. 31/1990, în societatile care au mai multi administratori raspunderea pentru actele savarsite sau pentru omisiuni nu se intinde si la administratorii care au facut sa se consemneze, in registrul deciziilor consiliului de administratie, impotrivirea lor si au incunostintat despre aceasta, in scris, pe cenzori sau auditorii interni si auditorul financiar.
În lipsa unor asemenea consemnări, susținerile pârâtului cum că nu a făcut decât să urmeze "îndrumările" celorlalți membrii ai Consiliului de Administrație, nu sunt de natură a-l exonera de răspundere. Pe de altă parte, derularea raporturilor comerciale cu -. SRL și -. SRL, respectiv cu administratorul acestora, numitul, l-a avut în prim plan pe. Astfel, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, numitul, angajat al reclamantei, este cel care i-a vorbit pentru prima dată acestuia despre, ulterior apelantul pârât aducând la cunoștința celor din B despre oferta acestuia, relațiile comerciale derulându-se, așadar, după obținerea acordului celorlalți administratori și nu în urma "aranjamentelor" acestora. Că există o culpă evidentă în îndeplinirea obligațiilor cu bună credință, cu prudența și diligența unui bun proprietar, rezultă cu evidență din atitudinea manifestată de apelant în raporturile directe cu administratorul celor două societăți, atitudine care depășea atribuțiile sale de serviciu. Inițial, raporturile comerciale s-au desfășurat cu -. SRL, prima livrare de marfă având loc în 10.07.2001. Pentru a garanta plata, -. SRL a lăsat o filă CEC în alb, care contrar dispozițiilor legale în materie, nu a fost depusă în casa de bani, ci a fost ținută de pârât asupra sa. Deși se acumulau datoriile acestei societăți, doar la 1.10.2001 CEC-ul a fost completat, însă cu o sumă mult mai mică față de cuantumul datoriei ( fila 190 vol. V), întrucât, așa cum pârâtul a declarat martorei, doar acest sold ar fi existat în contul societății, după cum îi comunicase reprezentantul societății. CEC-ul a fost refuzat la plată pentru lipsa de disponibilități, dar cu toate acestea, pârâtul a continuat livrarea de marfă. Mai mult, cum societatea -. SRL a intrat în interdicție bancară, pârâtul a acceptat ca plățile în numerar să se efectueze prin intermediul soției sale, căreia îi erau expediați banii. De asemenea, deși această societate nu și-a achitat datoriile care le avea, pârâtul a acceptat derularea afacerii prin intermediul unei alte societăți a lui, respectiv -. SRL, fără să manifeste nici cea mai mică diligență în bunul mers al afacerilor societății ale cărei interese se presupunea că le reprezintă. Pârâtului i-a fost atrasă atenția, asupra acumulării unor datorii mari de către cele două societăți de către directorul economic al societății, cerându-i-se să nu mai livreze marfă, însă cu ușurință, acesta a luat în considerare promisiunile verbale de plată ale lui. Aceleași promisiuni verbale de plată au fost invocate și atunci când consilierul juridic al societății a vrut să declanșeze procedura de recuperare a datoriilor, procedură întârziată astfel cu 6 luni (fila 203 vol. V). Tot acest comportament al apelantului pârât, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost impus de către ceilalți administratori și nici exonerarea sa de răspundere în condițiile art. 1421alin. 5 din Legea nr. 31/1990, relevă cu prisosință culpa apelantului pârât în derularea unor afaceri comerciale, cu depășirea riscului inerent ce implică o asemenea activitate, cu parteneri rău platnici în detrimentul societății al cărui administrator și director era.
Conform art. 1441alin. 1,membrii consiliului de administratie isi vor exercita mandatul cu prudenta si diligenta unui bun administrator.
(2) Administratorul nu incalca obligatia prevazuta la alin. (1), daca in momentul luarii unei decizii de afaceri el este in mod rezonabil indreptatit sa considere ca actioneaza in interesul societatii si pe baza unor informatii adecvate.
Din starea de fapt reținută nu rezultă în nici un fel că apelantul, la momentul luării deciziilor de continuare afacerilor cu cele două societăți a fost, în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății, câtâ vreme îi erau cunoscute informațiile cu privire la neplata datoriilor acestora către societate.
Nu prezintă relevanță faptul că la data când apelantul și-a depus demisia creanțele nu erau prescrise sau că din data de 1.10.2002 și până la 15.03.2003 Consiliul de Administrație nu a luat nici o măsură deși a fost informat despre situația economico-financiară a societății. Acțiunea în răspundere promovată de reclamantă este una subsidiară și a fost introdusă doar după ce s-a dovedit că prejudiciul suferit este imposibil de recuperat de la cele trei societăți. Criticile pe care apelantul pârât le aduce reclamantei cu privire la modul în care a acționat pentru recuperarea debitelor nu prezintă relevanță câtă vreme el însuși nu a efectuat nici un demers și nu a depus nici o diligență în vederea gestionării și administrării patrimoniului societății prin acțiuni judiciare sau prin simplul fapt al opririi livrării de marfă către firmele lui. Așadar, se poate constata că apelantul nu contestă realitatea faptelor reținute de judecătorul fondului, ci doar încearcă să transfere întreaga culpă în producerea prejudiciului în sarcina celorlalți doi administratori pentru conduita lor, atât înainte de data de 15.03.2003 cât și ulterior, până la data introducerii acțiunii.
Cât privește răspunderea celorlalți membrii ai Consiliului de Administrație și modul de soluționare de către instanța de fond a cererii de chemare în garanție, acestea urmează a fi analizate în apelul formulat de G și.
Față de cele de mai sus, în mod temeinic și legal prima instanță a constatat că, în calitatea sa de președinte al Consiliului de Administrație și de director general, pârâtul, în exercitarea atribuțiilor ce-i reveneau în temeiul mandatului încredințat, a încălcat obligațiile de prudență și diligență în administrarea corespunzătoare a patrimoniului societății reclamante.
Critica apelantului pârât cu privire la contrarietatea dintre dispozitiv și considerente în privința dobânzilor acordate, este nefondată pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din raportul de expertiză ( fila 306 vol. V), suma de 414.239,27 lei acordată de instanță cu titlul de despăgubiri, cuprinde atât debitele datorate de -. SRL și -. SRL cât și dobânda calculată de la data scadenței și până la data de 31.12.2004. Este evident că despăgubirile pentru prejudiciul real cauzat reclamantei trebuie să se compună atât din prejudiciul efectiv suferit ( damnum emergens),debitul nerecuperat, cât și din câștigul nerealizat (lucrum cessans), respectiv, dobânzile aferente (art.1084-1086. civil). Cum în raport de dispozițiile art. 43. com, în materie comercială datoriile produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, în mod legal instanța a acordat și dobânda de la data scadenței debitelor și până la data 31.12.2004, așa cum au fost calculate potrivit raportului de expertiză. Pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, dobânda se datorează și în continuare până la achitarea integrală a sumei datorate. Se constată astfel că, contrar susținerilor apelantului, nu există contrarietate între considerentele și dispozitivul sentinței.
Pentru acestea, apelul formulat de va fi respins ca nefondat.
Și apelul declarat de -. M SA urmează a fi respins. Astfel, modul în care a fost soluționată problema dobânzilor acordate de instanța de fond, mod criticat în cererea de apel, au fost prezentate mai sus considerentele pentru care se impune menținerea soluției date în hotărârea atacată. Cealaltă critică adusă de apelantă vizează modul în care a fost soluționată de către instanță excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului în formularea cererii de chemare în garanție precum și fondul cererii de chemare în garanțe. Se apreciază că apelanta nu dovedește nici un interes în a critica hotărârea sub acest aspect, întrucât, solidaritatea reținută de către judecătorul fondului este instituită de legiuitor în favoarea creditorului și cum recuperarea prejudiciului reprezentă interesul primordial pentru societate, șansele de sunt mult mai mari în această situație. De precizat că prin apelul formulat, nu este motivat în niciun fel modalitatea prin care instanța de fond a înțeles să soluționeze pretențiile acesteia referitoare la prejudiciul produs de - SRL.
Cât privește apelul formulat de chemații în garanție G și, acesta este fondat pentru următoarele:
Conform art. 73, 155 și 1551din Legea nr. 31/1990, calitate procesuală activă de a promova acțiunea în răspundere împotriva organelor de administrare și control: adunarea generală, ca și organ de decizie al societății, asociații care reprezintă, împreună sau individual, cel puțin 5% din capitalul social, consiliul de supraveghere pentru acțiunea în răspundere a membrilor directoratului, iar creditorii, doar în cadrul procedurii insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006. Așadar, acțiunea în răspundere este estre o acțiune socială, iar interesul, ca element al acțiunii civile, trebuie să fie unul social și nu un interes personal al unui acționar sau al administratorilor (alții decât cei acționați în instanță).
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 155 alin 1 din Legea nr. 31/1990, iar adunarea generală a acesteia a decis, în condițiile art. 112 din actul normativ de mai sus, formularea acțiunii doar împotriva unui dintre administrator,.
Într-adevăr dispozițiile art.60 alin. 1. pr. civ. prevăd posibilitatea ca,partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul cand ar in pretentiuni cu o cerere in garantie sau in despagubiri,însă, în raport de dispozițiilor legii nr. 31/1990 arătate mai sus, acestea au un caracter general. În condițiile în care adunarea generală a reclamantei a decis acționarea în răspundere doar a unuia dintre admnistratori, nu este îngăduit ca pe calea cererii de chemare în garanție pârâtul să se substituie voinței societare și astfel, indirect, să-i atragă în proces.
Dispozițiile imperative ale art. 155 din Legea nr, 31/1990 nu pot fi înfrânte de considerentele reținute de instanța de fond, respectiv, calitatea de adiminstratori a celor doi apelanți, solidaritatea membrilor Consiliului de Administrație și culpa acestora în îndeplinirea obligațiilor legale și convenționale ce le revin în calitate de administratori în cadrul societății reclamante. Cum art. 73 alin. 1 lit. e prevede că, administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru:. stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, nu se poate nega dreptul administratorului chemat în judecată de a se îndrepta împotriva celorlalți adminisratori pentru partea din prejudiciu ce revine fiecăruia, însă de această cale acesta poate beneficia doar printr-o acțiune distinctă de cea în răspundere.
Față de aceste considerente, instanța de apel apreciază că pârâtul nu are calitate procesuală activă în cadrul acestei acțiuni speciale pentru formularea unei cereri de chemare în garanție și a altor administratori. În aceste condiții, motivele de apel care vizează fondul cererii de chemare în garanție nu mai necesită a fi analizate.
Pentru acestea, se va admite apelul formulat de chemații în garanție G și iar sentința atacată va fi schimbată în parte în sensul că se va admite excepția lipsei calitatății procesuale active a pârâtului și, pe cale de consecință, se va respinge cererea de chemare în garanție și se vor înlătura din dispozitiv obligațiile de plată a apelanților către pârât.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de, domiciliat în Târgu-M, str. -, bloc 46,.4, județul M și -""A, cu sediul în Târgu-M,-, județul M și cu sediul ales în vederea comunicării actelor de procedură în B,-, județul B, împotriva sentinței nr. 239 din 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș în dosarul nr-.
Admite apelurile formulate de G, domiciliat în B,-/A/2, județul B și, domiciliat în,-, județul B, împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului și în consecință respinge cererea de chemare în garanție formulată împotriva chemaților în garanție G și.
din dispozitivul hotărârii obligarea celor doi să plătească pârâtului suma de câte 138.079,75 lei fiecare și dobânzi legale comerciale aferente acestei sume începând de la data pronunțării hotărârii și până la data punerii în executare a acesteia, precum și a sumei de 6.830 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Obligă apelantul să le plătească apelanților G și câte 3.161 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 1: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/9ex
Jud.fond:
-28.01.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
