Spete pretentii comerciale. Decizia 1217/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA nr. operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1217
Ședința publică din 22 octombrie 2009
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE: Magdalena Mălescu
JUDECĂTOR 2: Cătălin Nicolae Șerban
JUDECĂTOR 3: Marian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul formulat de către pârâtul Municipiul T prin Consiliul Local al Municipiului T împotriva deciziei civile nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu - SB SRL T, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat pentru reclamanta intimată și consilier juridic în reprezentarea pârâtului recurent.
Procedură legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, iar în subsidiar, modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii recursului și schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii reconvenționale.
Reprezentantul reclamantei intimate pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în măsura în care sunt dovedite.
CURTEA
Deliberând constată:
Prin sentința civilă nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât MUNICIPIUL T reprezentat prin CONSILIUL LOCAL, împotriva sentinței civile nr. 11135 / 13.11.2007 pronunțată de JUDECĂTORIA TIMIȘOARA în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă - SB SRL
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut următoarele:
Referitor la prima critică adusă hotărârii primei instanțe, în sensul greșitei respingeri a excepției prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul reține că, în mod corect prima instanță a constatat că termenul de prescripție a dreptului de a cere contravaloarea lucrărilor începe să curgă de la data la care locatarul pierde folosința spațiului ce face obiectul locațiunii, nicidecum de la data executării lucrărilor, cum în mod greșit a apreciat apelantul. Pe de altă parte, se observă că reclamanta a ocupat terenul pe care a realizat lucrările în baza contractului încheiat cu pârâtul la data de 26 februarie 2001 (77 ds. fond), prin care pârâtul locator a pus la dispoziția reclamantei locatar terenul viran în scopul amenajării unei piețe de vânzare de animale și alte produse și a unui spațiu de parcare auto, iar prin sentința civilă nr.311/PI/25.02.2000 pronunțată de Tribunalul Timiș pârâta a fost obligată să elibereze terenul, dispoziție executorie de la data pronunțării deciziei civile nr.7560/12.12.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Comercială (51 ds. Fond), de admitere a recursului, cu consecința respingerii apelului și menținerii soluției primei instanțe. Împrejurarea că locatorul - apelant în cauza de față - nu a înțeles să solicite executarea silită a acestei hotărâri judecătorești, locatarul continuând să ocupe terenul, nu poate constitui un argument de respingere a pretențiilor reclamantei, cât timp locatorul nu a contestat, anterior prezentului litigiu, obligația sa de despăgubire a locatarului cu contravaloarea lucrărilor ce-i profită, recunoscând dreptul în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Totodată, s-a reținut că, în mod corect și în considerarea clauzelor contractuale, prima instanță a reținut obligația pârâtului locator de a plăti contravaloarea lucrărilor executate de către locatar, obligație ce-i revine în temeiul art. 9 Contract, potrivit căruia "în eventualitatea în care contractul nu va fi prelungit, locatorul îl despăgubește pe locatar cu contravaloarea amenajărilor efectuate". Or, prin sentința civilă nr.311/PI/25.02.2000 pronunțată de Tribunalul Timiș, menținută prin decizia civilă nr.7560/12.12.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Comercială s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că, contractul a fost reziliat, conform art. 1436.civ. constatându-se lipsa acordului părților - în speță a locatorului - în ce privește prelungirea contractului.
Cu referire la cuantumul despăgubirilor astfel cum a fost precizat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a constatat că și această critică este nefondată, cât timp apelantul nu a uzat în prima instanță de dreptul de a solicita efectuarea unei contraexpertize, iar prin cererea de apel a solicitat o nouă expertiză "în situația în care expertul își menține valoarea din cadrul expertizei și după trimiterea obiecțiunilor noastre", fără a susține administrarea unor probe suplimentare în apel, conform art. 292. proc. civ.
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în temeiul art. 296.pr.civ. Tribunalul a respinsapelul ca nefondat.
Reținând culpa procesuală a apelantului, în temeiul art. 274.proc.civ. îl obligă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.619,30 lei, reprezentând taxe de timbru și onorariu avocațial avansate în dosarele nr- al Tribunalului Timiș, nr- al Curții de APEL TIMIȘOARA, și a respins cererea privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtului Municipiul T prin Consiliul Local al Municipiului T, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, iar în subsidiar, modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii recursului și schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii reconvenționale.
În motivarea cereri de recurs se arată că atât prima instanță cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri netemeinice si nelegale, interpretând în mod cu totul eronat dispozițiile legale aplicabile în speța si neținând cont de probatoriul administrat si situația faptica existenta.
În mod greșit JUDECĂTORIA TIMIȘOARAa admis acțiunea formulata de către " SB", reținând faptul ca aceasta acțiune este fundamentată pe temeiul de drept invocat prin precizarea făcută pentru termenul din 13.11.2007, anume: art.9 lit. d alin. 2 din contractul de închiriere nr. 5930/1991 încheiat între Primăria Municipiului T și aceasta precum și art. 969.civ.
Învederează instanței de recurs faptul că acel contract de închiriere încheiat în 01.03.1991 între pârâtă și societatea reclamantă trebuie de plano considerat reziliat de drept, atâta vreme cât " SB" nu și-a respectat obligația expresă de a executa lucrările de amenajare pentru piața de animale și alte produse, în termenul prevăzut de părțile contractante (un an) câtă vreme a reieșit fără putință de tăgadă din declarația martorului audiat în cauză - martor propus de societatea reclamantă - faptul că acesta, la data respectivă, avea calitatea de distribuitor de materiale de construcții pentru " SB", distribuind acesteia din urmă materiale precum gresie, faianță, lavoare, mobilier pentru tabere școlare, tavane false etc. în vederea "amenajării" pieței, lucru ce nu s-a mai realizat nici până în prezent. Ori, în această situație scopul pentru care a fost încheiat contractul de închiriere din anul 1991 nu și-a găsit transpunere în practică, motiv pentru care în temeiul prevederilor exprese inserate în acesta (art.3) un astfel de contract nu-și poate produce efectele fiind considerat reziliat de drept.
Raportat la acest considerent, contractul de închiriere încheiat la 01.03.1991 nu poate da naștere nici unui fel de efect/consecință juridică, devenind inaplicabilă orice prevedere inserată în acest contract, astfel că art.9 lit.d alin.2 din Cap.VI nu își găsește nici un suport legal și nu poate fi considerat temei de drept pentru acțiunea demarată de societatea reclamantă, devenind inaplicabil în speța dedusă judecății.
Un alt aspect la care instanța a făcut referire în motivarea sentinței prin care a admis acțiunea civilă precizată de societatea reclamantă se referă la buna credință a - în speță a " - instituție care nu este incidență în prezenta cauză.
Recurenta solicită să se observa faptul că prin "constructor de bună credință" se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau o altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa. De regulă, buna credință rezultă din existența unui titlu asupra terenului, titlu ale cărui vicii nu sunt cunoscute de către dobânditor. Ori, " SB" nu a fost nici un moment în situația de bună credință câtă vreme aceasta avea cunoștință despre adevăratul proprietar al terenului, în speță Statul Român, iar prin contractul de închiriere încheiat între pârât și reclamantă s-a tranșat în mod definitiv problema calității celor două părți contractante: Statul Român prin Municipiul T - locator, iar " SB" - locatar.
Mai mult decât atât, învederează instanței de recurs faptul că, instanța de fond și cea de apel, s-au aflat într-o gravă eroare apreciind că în cauză ar fi incidență și aplicabilă instituția îmbogățirii fără justă cauză, atâta vreme cât societatea reclamantă exercită și în prezent folosința terenului pe care sunt edificate construcțiile proprietatea acesteia, folosință exercitată fără nici un titlu legal, în mod cu totul șicanator și abuziv față de pârâtă, având în continuare și posesia construcțiilor, acestea fiind închiriate unor terțe persoane și de pe urma cărora încasează sume de bani. De asemenea, terenul în speță este ocupat de diverse materiale de construcții iar proprietarii acestor materiale achită o taxă de închiriere către -.TRIMA SB"SRL, prin reprezentanții acesteia. Ori, în aceste condiții, câtă vreme reclamanta folosește construcțiile în litigiu, nu poate pretinde plata contravalorii acestora în avans, întrucât este singura căreia îi profită posesia și folosința exclusivă asupra acestor construcții care nu sunt demolate în prezent, iar partea prejudiciată efectiv ar fi pârâtul, nicidecum reclamanta.
Mai mult decât atât, învederează faptul că, pârâta recurentă până în prezent nu a dobândit proprietatea sau posesia asupra construcțiilor edificate de reclamantă prin nici o modalitate (în sensul că nu a procedat la punerea în aplicare a prevederilor referitoare la instituția accesiunii, așa cum este ea reglementată de dispozițiile art.493, 494.civ.) și nici nu a procedat la demolarea acestora, ori, numai în aceste două situații pârâta recurentă ar putea fi pasibilă de achitarea către proprietara construcțiilor a contravalorii construcțiilor edificate și numai în situația existenței bunei credințe a, buna credință nefiind dovedită în nici un mod de către societatea reclamantă.
Raportat la toate aceste considerente apreciază că sunt nejustificate, vădit disproporționate, valorile stabilite prin expertiza tehnică judiciară administrată în cauză, anume suma de 791.249 lei, pentru construcțiile edificate de reclamantă câtă vreme aceste construcții nu corespund, exigențelor actuale de proiectare, nu sunt protejate prin grunduire, vopsire etc. nu sunt funcționale, nu prezintă valoare tehnică, nu sunt întreținute corespunzător, se găsesc într-o stare avansată de degradare, necesită reparații capitale și de igienizare, unele nu sunt utilizate, la altele partea de instalații sanitare și electrice au fost dezafectate total, iar materialele de construcții nu au fost identificate ca fiind depozitate pe terenul pe care sunt edificate construcțiile.
De asemenea, instanța de judecată nu a ținut cont nici de faptul că obiectul acțiunii depășește cu mult competența Judecătoriei ca primă instanță, astfel că potrivit art.2 și 129. aceasta trebuia să trimită cauza în vederea soluționării în primă instanță Tribunalului Timiș.
Nici faptul că societatea reclamantă nu mai figura ca persoană juridică la Oficiul Registrului Comerțului la data formulării acțiunii nu a fost un motiv pentru instanța de fond și cea de apel dea anula cererea reclamantei, instanța de judecată trecând peste acest aspect, neamintind nici măcar în cuprinsul hotărârii judecătorești despre aceasta.
Din practica Judecătoriei Timișoara se desprinde faptul că ori de câte ori, una din părți este o societate comercială iar obiectul este pretenții, JUDECĂTORIA TIMIȘOARA declină competența în favoarea Tribunalului Timiș - Secția Comercială, ceea ce nu a făcut în acest caz, în mod cu totul curios și inexplicabil.
Motivele reprezentantului reclamantei se contrazic în sensul că, în primul rând arată că și în prezent reclamanta este în posesia construcțiilor pentru ca excepția prescripției dreptului material la acțiune să fie respinsă însă, pe fond, susține că Primăria Municipiului Tao cupat imobilul (construcțiile) în litigiu, aspecte care se contrazic întrutotul și nesesizată de instanța de fond și cea de apel.
Mai mult decât atât, solicită ca instanța de recurs să constate faptul că, expertul judiciar desemnat în cauză nu a ținut cont de obiecțiunile pârâtei, fiind foarte părtinitor și subiectiv în cauză, motiv pentru care cu toate că s-a solicitat trimiterea expertizei împreună cu obiecțiunile noastre înapoi expertului pentru a ține cont la evaluarea lor de gradul mare de degradare al acestor construcții, degradare care nu se datorează în nici o măsură pârâtei, instanța de apel nu a dispus trimiterea acestor obiecțiuni la expert, pentru ca acesta să răspundă iar ulterior să se dispună efectuarea unei contraexpertize în cauză. În această cauză judecătorul care a soluționat fondul precum și cei care au soluționat calea de atac a apelului nu și-au manifestat sub nici o formă rolul activ prevăzut de art.129 Civ, potrivit căruia trebuiau să dispună expertului să răspundă la obiecțiunile tehnica formulate de pârâtă în caz contrar să dispună efectuarea unei -contra-expertize în temeiul art.212 Civ, ținând cont de faptul că, pârâtul nu a fost de acord cu expertiza inițială efectuată în cauză.
Față de aceste motive în temeiul art.304 pct.5 Civ, coroborat cu art.312 Civ, solicită casarea hotărârilor judecătorești atacate, trimiterea dosarului Tribunalului Timiș - Secția Comercială și de contencios Administrativ, în primă instanță cu îndrumarea trimiterii obiecțiunilor la expert în vederea efectuării unui răspuns sau încuviințarea unei contraexpertize în cauză.
In cuprinsul hotărârilor judecătorești, instanțele de judecată au motivat foarte pueril și subțire respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Invocă și în fața instanței de recurs această excepție și arată faptul că, reclamanta ori susține că deține în continuare construcțiile și acțiunea nu este fondată și întemeiata pe fond, ori că nu mai deține aceste imobile și atunci excepția invocată de pârâtă este îndreptățită și întemeiată.
Pârâta recurentă înțelege să invoce și să susțină și în fața instanței de recurs excepția prescripției dreptului material la acțiune al " raportat la,faptul că lucrările edificate de această societate, s-au realizat în anul 1992 pe terenul Statului Român, așa cum rezultă din extrasul nr. 75065 T nr. top 23427/2/1/3/2 iar acțiunea societății reclamante fost promovată, sub forma cererii reconvenționale în Dosar nr. 10585/2005 pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 25.10.2005, deci la mai bine de 13 ani de la data executării construcțiilor ce fac obiectul prezentului litigiu.
Ori, în acest moment cererea societății reclamante este prescrisă, "nefiind respectat termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de legislația în materie. Recurenta solicită a se observa faptul că pârâta a invocat această excepție atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, însă acestea în mod cu totul inexplicabil au respins excepția pe considerentul că nu ar fi incidentă în cauză, motivarea raportându-se la faptul că, în speță ar deveni aplicabil termenul de prescripție ce curge de la data când a încetat folosirea locuinței, asimilând situația societății reclamante cu situația executării de lucrări de îmbunătățire a locuinței, analogie care nu are nici un suport legal pentru situația faptică existentă în prezenta cauză.
Mai mult decât atât, instanța de fond nu s-a sesizat cu privire la necompetența acesteia de a judeca prezenta cauză în fond, reținând-o spre judecare, contrar dispozițiilor legale care instituie în mod expres competența materială a fiecărei instanțe judecătorești.
Art.4 Cod comercial instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor contractual sau delictual. In perspectiva acestei dispoziții legale și obiectul contractului de închiriere perfectat între părți este prezumat ca fiind întocmit în interesul comerțului reclamantei, fapt confirmat de destinația terenului - proprietatea Statului Român - obiect al închirierii.
Deși actul juridic analizat apare ca fiind comercial numai pentru societatea reclamantă, acesta urmează să fie supus, în ansamblul său, legislației comerciale, în raport de dispozițiile art.56 Cod comercial potrivit căruia "Dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale în aceste condiții, în baza art.158, 159. instanța de fond și cea de apel aveau obligația să constate a fi incidență în cauză excepția necompetenței materiale și pe cale de consecință să decline competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiș.
De asemenea, instanța de fond și cea de apel nu au ținut cont nici de faptul că obiectul acțiunii depășește cu mult competența Judecătoriei ca primă instanță, astfel că, în conformitate cu prevederile art.2 și art.129 trebuia să trimită cauza în vederea soluționării în primă instanță Tribunalului Timiș.
Așa cum s-a mai arătat, în mod cu totul curios și inexplicabil instanța de fond nu a sesizat aspectul competenței materiale, ori este de notorietate faptul că ori de câte ori una din părțile litigante este o societate comercială iar obiectul pretenții. JUDECĂTORIA TIMIȘOARA, din oficiu, declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
Pe fond, învederează instanței de recurs faptul că între pârâtul rercurent și " SB" au existat nenumărate litigii dintre care cu titlu exemplificativ pentru prezenta cauză amintește litigiile ce au avut ca obiect dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 8.858 mp situat în T, Str. -. -, invocându-se ca temeiuri de drept Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, litigii tranșate în mod definitiv și irevocabil prin soluția respingerii unor astfel de solicitări, terenul rămânând tot în proprietatea Statului Român.
Văzând că. SB" nu poate dobândi, în ciuda demersurilor judiciare întreprinse, dreptul de proprietate asupra terenului pe care aceasta a edificat construcțiile, a recurs la calea unei acțiuni în pretenții pe dreptul comun prin care să dobândească sume de bani cu titlu de "contravaloare construcții edificate" deși aceasta și în prezent se găsește în posesia și folosința exclusivă a construcțiilor realizate de aceasta.
Ori, o astfel de acțiune nu poate fi catalogată decât ca o modalitate de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei " SB" L și de șicanare a pârâtei precum si de încercare, prin anumite tertipuri judiciare, de a obține sume de bani de la bugetul local, în deficitul acestuia, aspect revelator al relei credințe al reclamantei.
Instanța de fond a admis acțiunea societății reclamante cu motivarea că aceasta ar fi în situația de bună credință, aspect nedovedit în cauză cu nici un mijloc de probă pertinent si concludent, ori, atâta vreme cât nu este dovedit un astfel de aspect, instanța nu poate motiva o soluție pe un considerent ce nu își găsește suport legal și nu este dovedit printr-un anumit mijloc de probă.
Pârâtul recurent solicită instanței de recurs a observa faptul că buna credință a trebuie să existe în momentul edificării construcției, chiar dacă după aceea a devenit de rea credință. Ori, în situația reclamantei, reaua credință a existat încă din momentul realizării și finalizării acelor construcții pe terenul Statului Român, nerespectând nici un moment destinația (scopul) căreia trebuia să-i fie afectat terenul.
Prin constructor de bună credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare, pe un teren, având convingerea fermă dar eronată, că acel teren este proprietatea sa. El nu știe că terenul nu-i aparține în proprietate. " SB" cunoștea îndeajuns de bine situația terenului pe care a edificat construcțiile, atâta vreme cât între aceasta și pârât s-a perfectat un contract de închiriere având ca obiect terenul în discuție și atâta vreme cât a inițiat nenumărate demersuri judiciare împotriva pârâtului având ca scop dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului.
Mai mult decât atât, JUDECĂTORIA TIMIȘOARA, în mod cu totul eronat a admis acțiunea formulată de " SB" motivând-o că ar fi fundamentată pe contractul de închiriere nr. 5930/1991 - art.9 lit.d alin.2 - încheiat între Primăria Municipiului T și aceasta, câtă vreme acest contract a devenit inaplicabil din două puncte de vedere: primul se referă la faptul că acest contract nu a mai fost prelungit, aspect tranșat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 7560/12.12.2001 pronunțată în Dosar nr. 8540/2000 al Curții Supreme de Justiție B, iar al doilea, la faptul că acest contract trebuie considerat de plano reziliat de drept, în temeiul prevederilor exprese inserate în contract, anume: art.3, scopul prevăzut în contract nefiind realizat, nici măcar în prezent. Ori, un astfel de contract nu poate produce nici un fel de consecință juridică pentru nici una dintre părțile contractante, orice acțiune având ca temei un astfel de contract trebuie a fi considerată neîntemeiată și nefondată.
C de-al treilea aspect pe care instanța de fond l-a avut în vedere în motivarea sentinței pronunțate, anume incidența în cauză a instituției îmbogățirii fără justă cauză, este mai mult decât criticabil, câtă vreme " SB" exercită și în prezent folosința terenului - proprietatea Statului Român - fiind în continuare și în posesia construcțiilor, ori, este inadmisibil a pretinde plata contravalorii unor construcții în avans atâta timp cât cel care solicită contravaloarea acestora folosește construcțiile în litigiu profitându-i în mod exclusiv posesia și folosința atât a terenului cât și a construcțiilor, iar pârâta recurentă este privată în continuare de un drept al său, anume, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.
Depune cu titlu de probațiune, un set de înscrisuri din care reiese că, în prezent construcțiile sunt închiriate unor diverse persoane juridice și fizice iar pe terenul respectiv se află depozitate materiale de construcții, (material lemnos) în vederea comercializării.
Din situația faptică existentă este lesne de dedus atitudinea abuzivă a societății reclamante care printr-o manieră jonglatorie încearcă să inducă în eroare instanța de judecată prin menținerea unei confuzii cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată.
Această confuzie este generată de faptul că, reclamanta susține că deține în continuare construcțiile și că exercită posesia și folosința terenului ca ulterior să afirme faptul că nu mai deține aceste imobile și că nu folosește terenul.
Ori, este inacceptabil ca la momentul în care s-a pus în discuție excepția invocată de pârâtul recurent privitoare la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, aceasta să o combată susținând că nu-și găsește aplicabilitate excepția câtă vreme și în prezent este singura care folosește atât construcțiile cât și terenul depunând o adresă eliberată de pârât în anul 2005 ca la momentul rămânerii cauzei pe fond să susțină că nu mai deține aceste imobile pentru a deveni aplicabil temeiul contractual.
De asemenea, solicită instanței acordarea cheltuielilor de judecată ce le va justifica prin promovarea acestei căi de atac.
Pentru aceste motive solicită în principal, admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii judecătorești atacate, și trimiterea dosarului Tribunalului Timiș ca instanță competentă să soluționeze cauza în primă instanță, iar în subsidiar modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea hotărârii judecătorești atacate în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de câtre, SB" și disjunsă din Dosarul nr-.
În drept, invocă art.304 pct. 5, 8 si 9.. Civ. art.312 Civ, Decretul nr. 167/1958. art.493 și 494. Civ, art.2 și art.129 Civ, art. 158 și 159. Civ, art.4 și art.56 Cod Comercial, art.212 Civ și art.212 Civ.
În cauză a formulat întâmpinare reclamanta intimată - SB SRL T prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în motivare că așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, - SB a edificat construcții pe terenul care i-a fost închiriat conform contractului de închiriere din 01.03.1991.
Aceste construcții au fost edifcate conform autorizației emise de Primăria T si conform clauzelor din contract.
Art.9 lit. d alin.2 din contract prevede că în cazul în care - SB va fi evacuată de pe teren, Primăria Municipiului T îi va plăti contravaloarea construcțiilor edifcate.
Consiliul Local al Municipiului Tap romovat în anul 2007 o acțiune de evacuare a societății reclamante, motiv pentru care aceasta a formulat cerere reconvențională și a solicitat plata contravalorii construcțiilor edifcate pe teren.
Astfel, a fost efectuată o expertiză tehnică în construcții care a stabilit contravaloarea construcțiilor edifcate de reclamanta intimată și care se ridică la suma de 791.249 lei.
Motivul invocat de către recurentă precum că acel contract de închiriere trebuie considerat reziliat de drept, iar construcțiile nu ar fi funcționale, este neîntemeiat deoarece contractul a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, iar construcțiile au fost edifcate cu respectarea autorizației eliberată de către recurentă.
Dar, de fapt, recurenta Taa cționat în judecată pe reclamanta intimată pentru evacuarea de pe teren și demolarea construcțiilor în scopul de a nu plăti contravaloarea acestor construcții.
Reclamanta intimată arată că dacă nu ar fi fost acționată în judecată, nu formula cerere reconvențională pentru a i se plăti contravaloarea investițiilor.
Pe de altă parte, recurenta invocă necompetenta Tribunalului Timiș de a judeca în apel, pentru că ei consideră că Tribunalul Timiș ar trebui să judece în primă instanță, dar acest aspect a fost soluționat irevocabil de către Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Cu privire la prescripție, solicită să observați că recurenta se contrazice în motivele de recurs cu privire la această excepție, deoarece pe de o parte invocă prescripția, iar pe de altă parte arată că SB are în continuare posesia construcțiilor.
Ori, cât timp ai posesia construcțiilor nu curge termenul de prescripție, cu privire la pretențiile asupra acestor construcții, termenul începând să curgă de la data pierderii posesiei.
De fapt, instanța de fond a motivat în sentință de ce nu poate fi reținuta excepția prescripției, cu referire la date exacte și cu precizarea că nu s-a pierdut posesia construcțiilor așa cum a susținut reclamanta recurentă.
Examinând recursul pârâtului recurent, Municipiul T, prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate de reclamanta intimată - AB SRL, și potrivit art. 304 pct. 3, 5, 8 și 9, respectiv art. 312 Cod procedură civilă, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Astfel, relativ la temeiul de casare a deciziei civile atacate, prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, Curtea reține că recurenta critică, cu precădere, competența materială a primei instanțe, JUDECĂTORIA TIMIȘOARA, de a se pronunța asupra litigiului dintre părți, în condițiile în care raportat la obiectul valoric al pretențiilor, de peste 100.000 lei, în materie comercială, ar fi trebuit să își decline competența în favoarea Tribunalului, iar această din urmă instanță ar fi avut căderea de a judeca în prim grad de jurisdicție, iar nu ca instanță de apel.
Această critică nu poate fi primită întrucât Curtea s-a pronunțat deja asupra desemnării instanței competente material (ratione materie), în primă instanță, cu prilejul pronunțării deciziei civile nr. 1096/COM/20.11.2008, în dosarul nr-, când a statuat, irevocabil, că Judecătoria este competentă să soluționeze cererea reconvențională a reclamantei reconvenționale - SB SRL.
Prin urmare, o reanalizare a aceleiași probleme de drept, nu mai este posibilă, întrucât instanța de recurs a dat o dezlegare irevocabilă acestei probleme, dezlegare căreia instanța de judecare a cauzei i-a respectat caracterul obligatoriu, potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.
Referitor la critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că, în absența unor trimiteri exacte ale recurentului la categoria actului de procedură efectuat sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, o astfel de critică va fi soluționată prin luarea în considerare a trei forme de procedură supuse analizei, sub motiv de ordine publică, și anume: 1. corecta îndeplinire a actelor de procedură referitoare la citarea și încunoștințarea recurentului de către instanțele precedente cu privire la drepturile sale procesual - civile; 2. regularitatea procedurii cererii reconvenționale, conform, art. 112 Cod procedură civilă; 3. modul de primire și de soluționare a unor cereri esențiale, formulate de recurent, pentru soluțiile pronunțate în cauză, asupra încuviințării probatoriului și administrării acestuia, precum și a celor în apărare.
Relativ la primul aspect, Curtea constată că recurentul a fost citat legal, potrivit prevederilor art. 87 și urm, Cod procedură civilă, fiind reprezentat atât la judecarea în fond a cauzei, cât și în apel, prin consilier juridic. Prin urmare această critică va fi respinsă.
Referitor la al doilea aspect, Curtea constată că promovarea și exercitarea drepturilor corelative cererii reconvenționale s-au efectuat de către o persoană având capacitatea juridică de a sta în justiție în nume propriu, câtă vreme reclamanta reconvențională - SB SRL are personalitate juridică și nu a fost radiată din evidențele registrului comerțului ținut de ONRC - ORC de pe lângă Tribunalul Timiș, iar pârâtul reconvențional, recurent în cauză, nu a făcut dovada pierderii personalității juridice a intimatei - reclamante reconvenționale. De altfel, între părți s-au purtat și alte litigii aflate în contemporaneitate cu acest litigiu, iar legitimarea procesuală (ad causan și ad processum) nu a fost pusă la îndoială de recurent ( a se vedea cererea principală de chemare în judecată, înregistrată la 25.01.2005 și precizarea la această cerere înregistrată la 26.03.2007, sentința civilă nr. 929/30.01.2006, pronunțată de JUDECĂTORIA TIMIȘOARA în dosar nr. 17.715/2005, decizia civilă nr. 7560/12.12.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosar nr. 8540/2000).
În fine, relativ la al treilea aspect, Curtea constată că reclamantul își focalizează critica pe omisiunea primei instanțe de a comunica, către expert, atât obiecțiunile cât și răspunsul expertului la aceleași obiecțiuni, pentru ca ulterior instanța de fond sau cea de apel, prin exercitarea rolului activ, să dispună efectuarea unei contraexpertize în cauză.
În primul rând, Curtea de Apel apreciază că aceste observații sunt critici asupra actelor de cercetare judecătorească efectuate de către cele două instanțe, dar care au legătură cu dezlegarea fondului, ceea ce ar corespunde încadrării juridice oferite de art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, iar nu celei prevăzute de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, răspunzând acestei critici, Curtea constată că prima instanță a comunicat obiecțiunile recurentului către expert, iar acesta din urmă a formulat răspunsurile sale în mod corect, clar și concis ( a se vedea pag. 185 dosar Judecătorie). Aceste răspunsuri au fost comunicate reprezentanților părților în ședința publică din 04.09.2007 (fila 186), și în deplinătatea comunicărilor și informărilor adresate părților, recurentul nu a înțeles să solicite alte completări asupra expertizei, și nici contraexpertiza.
Prin exercitarea rolului activ al instanței de judecată, prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, părțile nu trebuie să înțeleagă că judecătorul se substituie rolului părților în propunerea și administrarea probelor necesare cauzei civile. Principiile disponibilității și activității părții în procesul civil, sunt cele care sunt chemate, în primul rând, să guverneze raporturile procesual-civile, iar principiului rolului activ al instanței de judecată, își încheiie acțiunea în momentul în care instanța este în posesia tuturor datelor care îi pot forma convingerea intimă asupra adevărului în cauză, respectând totodată principiul imparțialității față de interesele procesuale ale părților.
Prin urmare, nici prima instanță, nici instanța de apel nu aveau nici un motiv ca, din oficiu, în afara oricărei cereri în probațiune formulată de partea interesată să ordone un raport de contraexpertiză în cauză, câtă vreme ambele instanțe s-au considerat lămurite de raportul de expertiză inițial și de răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de părți. În același sens nici Curtea nu are motive pentru a considera imperios necesară și în limita dispozițiilor art. 201 și 212 Cod procedură civilă, o contraexpertiză.
În ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, recurentul susține în esență că nu este aplicabilă instituția juridică a situației construcțiilor edificate de constructorul de bună credință pe terenul proprietatea altei persoane, și nici instituția cvasidelictuală a îmbogățirii pârâtului - reconvențional fără justă cauză, astfel că instanțele precedente au interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, au schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Curtea de Apel apreciază, dimpotrivă, că atât Judecătoria, cât și Tribunalul au reținut în mod corect starea de fapt supusă constatării instanțelor, și anume aceea că reclamanta reconvențională a edificat cu autorizarea și în limitele încuviințării contractuale adoptate de pârâtul-reconvențional, construcțiile relevate de raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic, pe terenul proprietatea pârâtului - reconvențional. A se vedea, în acest sens, la dosarul primei instanțe: Contractul de închiriere (art. 9 alin. 1 lit. d) - fila 78; autorizația de construire nr. 260/24.01.1991 emisă de recurent - fila 43; decizia nr. 142/29.03.1991 emisă de Primar - fila 47; extras CF nr. 75065 T nr. top. 23427/2/1/3/2 - fila 108; raportul de expertiză - fila 186 - 188.
Prin urmare, în prezența acordului manifest al recurentului proprietar al terenului, cu privire la edificarea de către intimată a construcțiilor, concluzia instanțelor că acesta din urmă are situația juridică a de bună credință, prevăzută de art. 494 alin. 3 teza -II-a Cod civil, având, corelativ dreptului proprietarului terenului de a reține edificatele, dreptul de a obține de la acesta valoarea materialelor și prețul muncii.
B-credință a - reclamantă reconvențională este, în aceste condiții, neîndoielnică, iar efectele creării unei astfel de situații juridice sunt cele prevăzuteex legem.
Mai mult, faptul că edificiile sunt întabulate în CF cu titlu de proprietate a reclamantei reconvenționale, care le-a construit de altfel, nu constituie un impediment în a constata buna sa credință și nici în a-i oferi posibilitatea de a dobândi de la pârâtul-reconvențional - recurent valoarea acestor edificii, deoarece în situația de bună-credință pe terenul altuia edificarea însăși a construcției este fapt constitutiv de drept de proprietate, iar nu înscrierea în registrul de publicitate imobiliară.
Obligarea pârâtului recurent la plata contravalorii construcțiilor își are însă, izvorul juridic, în contractul părților, cu titlu special, față de reglementarea de drept comun dată de prevederile art. 494 Cod civil.
Răspunderea civilă contractuală însăși are caracter special față de răspunderea civilă cvasicontractuală, delictuală sau cvasidelictuală, astfel că ori de câte ori părțile contractante au convenit prin clauze contractuale precise modul de executare a obligațiilor asumate, inclusiv cu referire la încetarea efectelor contractuale, au prioritate în stabilirea drepturilor și obligațiilor părților contractante, aceste clauze, în conformitate cu prevederile art. 969 și urm. Cod civil.În acest sens, Curtea relevă că art. 1 și art. 9 alin. 1 lit. d) din contractul de închiriere încheiat de părți prevădexpresis verbis, dincolo de orice îndoială, că reclamant reconvențională-intimată a avut permisiunea pârâtului-reconvențional - recurent să edifice pe terenul acestuia din urmă anumite amenajări, că la expirarea contractului pârâtul-reconvențional-recurent o va despăgubi pe reclamanta reconvențională-intimată cu contravaloarea amenajărilor efectuate și, în fine, că răspunderea părților este una contractuală (art. 15).
Contractul de închiriere a încetat să își mai producă efectele întrucât nu a mai fost prelungit de pârâtul recurent, iar deznodământul încetării contractului a fost reținut și de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 7560/12.12.2001.
Prin consecință, potrivit convenției părților la expirarea duratei contractului intră în acțiune obligația de despăgubire prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. d) din contract, în sarcina pârâtului reconvențional recurent.
În ceea ce privește critica neadmiterii de către instanțele precedente a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului reconvențional în a solicita contravaloarea construcțiilor edificate, deoarece au trecut mai mult de 3 ani de la data la care a executat edificiile (1992), Curtea urmează a înlătura și această critică întrucât dispozițiile Decretului 167/1958 privind prescripția extinctivă sunt greșit reținute și interpretate de recurent.
Mai întâi, trebuie observat că reclamanta reconvențională intimată deține un drept real, perpetuu, asupra construcțiilor edificate, iar exercitarea dreptului la acțiune pentru apărarea sau, după caz, valorificarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil nu este sancționat de prescripția extinctivă ci de prescripția achizitivă.
Drept urmare, până la acest punct prevederile Decretului 167/1958 nu sunt aplicabile.
Privitor la dreptul de bună credință de a obține valoarea construcțiilor edificate pe terenul altuia, se constată că acesta este un drept de creanță, întocmai dreptului vânzătorului asupra prețului obținut în schimbul bunului vândut.
Cât timp constructorul sau, după caz vânzătorul se află în posesia bunului, fără a fi primit contravaloarea acestuia, termenul extncției dreptului la acțiune nu este declanșat, deoarece posesorul bunului, fie el constructor sau proprietar, are în continuare folosința bunului respectiv și poate opune celui obligat la plata contravalorii bunului, neexecutarea obligației și retenția bunului.
Dimpotrivă, pierderea bunului de către constructor, prin împosedarea de către proprietarul terenului marchează pierderea dreptului de folosință asupra bunului cu consecința activării dreptului de creanță, având ca obiect îndreptățirea de a obține obligarea proprietarului terenului să plătească valoarea materialelor și prețul muncii.
Exercițiul dreptului la acțiune pentru valorificarea dreptului de creanță este cel supus sancțiunii prescripției extinctive prevăzute de Decretul nr. 167/1958, iar termenul în care exercițiul dreptului la acțiune se stinge este de 3 (trei) ani, termen care curge de la data la care constructorul a fost lipsit de folosința edificiului și a cunoscut atât faptul pierderii folosinței cât și persoana responsabilă de acest fapt (art. 1 și art. 3 alin. 1, art. 78, art. 8 alin. 1).
Aceasta deoarece, cât timp constructorul a avut uzul edificiilor, prevederile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică (art. 21).
Prin urmare reclamantul reconvențional a avut îndreptățirea de a solicita contravaloarea construcțiilor în tot timpul folosinței acestora și, după încetarea folosinței, un termen de prescripție de 3 (trei) ani.
Curtea relevă că acțiunea reconvențională a fost promovată în cadrul termenului de prescripție extinctivă mai sus arătat, în condițiile în care a fost primită de prima instanță la data de 25.10.2005, conform rezoluției sale, iar la data de 29.06.2005 reclamantul încă se mai afla în posesia construcțiilor, ceea ce rezultă din adresa emisă de pârâtul reconvențional recurent sub nr. 2005-7125/29.06.2005, aflată la fila 200 dosar Judecătorie.
În fine o ultimă critică a recurentului se referă la valoarea expertizată a construcțiilor.
Curtea relevă, încă odată, că valoarea construcțiilor a fost stabilită pe calea raportului de expertiză judiciară în cadrul activității de cercetare judecătorească desfășurată de instanța de fond JUDECĂTORIA TIMIȘOARA, iar după comunicarea răspunsului expertului la obiecțiunile formulate de pârâtul reconvențional recurent (filele 184 și urm.), acesta din urmă nu a mai avut nici un fel de obiecțiuni, justificat de răspunsul favorabil dat de expert la obiecțiunile ridicate de recurent.
Prin urmare, critica acestor valori în apel fără a indica vreun început de dovadă în sensul înlăturării sau reducerii valorii respective, și mai apoi reluarea aceleiași critici în recurs în aceleași condiții de imprecizie a materialului probator, este contrară dispozițiilor art. 1169 Cod civil, conform cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Numai caracterizarea edificiilor ca fiind vechi, degradate și nefuncționale, nu este de natură a conduce la concluzia că edificatele nu au nici un fel de valoare.
Astfel fiind urmează a fi respins recursul pârâtului Municipiul T, prin Consiliul Local al Municipiului T împotriva deciziei civile nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul pârâtului Municipiul T prin Consiliul Local al Municipiului T împotriva deciziei civile nr. 11/10.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTORDr. - - - - - Dr. -
. activitatea prin
Pensionare
Semnează Președinte
Secție Comercială
GREFIER,
Red../16.11.2009
Dact. /20.11.2009
instanță - Trib.
Judecători -
Președinte:Magdalena MălescuJudecători:Magdalena Mălescu, Cătălin Nicolae Șerban, Marian
