Spete pretentii comerciale. Decizia 202/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
Operator date: 2928
DECIZIA CIVILĂ NR. 202/
Ședința publică din data de 14 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Florin Moțiu
JUDECĂTOR 2: Marian Bratiș
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta - - împotriva sentinței civile nr. 408/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - - T, având ca obiect pretenții.
dezbaterilor si concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 07.12.2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea soluției fiind amânată pentru termenul de azi.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 408/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, s-a respins cererea de refacere a expertizei; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință: a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta - - în contradictoriu cu pârâta - -, ca fiind prescrisă.
De asemenea, s-a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.376,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Timiș la data de 05.12.2003 sub nr. 12785/COM/2003, reclamanta - - a solicitat, în contradictoriu cu pârâta - -, obligarea pârâtei - - la plata sumei de 4.901.882.688 ROL, reprezentând contravaloare subansamble (achitate și nelivrate) și lipsuri de furnitură; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 882.339.000 ROL.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, pârâta, în calitate de vânzător, s-a angajat să execute subansamble pentru utilaje miniere de carieră, pentru reclamantă, în calitate de cumpărător, conform contractelor nr-; pentru Exploatarea Minieră au fost executate furnituri pentru excavatoare nr. și, precum și instalații de haldat nr. furnituri preluate în custodie de către pârâtă la data de 15.04.1992, prin procesul-verbal de custodie nr.3562/15.04.1992; în baza acestui contract de custodie au fost decontate inițial facturile nr.1502/20.07.1992, pentru utilajul, în sumă de 25.363.700 ROL, nr.1489/16.07.1992 pentru utilajul, în sumă de 164.817.000 lei, nr.965/08.04.1992 pentru utilajul, în sumă de 66.283.000 ROL, ulterior prelungirii custodiei prin actul adițional nr.672/24.08.1994 achitându-se restul de plată - factura fiscală nr.894/7.05.1993 pentru utilajul, în sumă de 19.498.600 ROL și factura fiscală nr.900/07.05.1993 pentru utilajul, în sumă de 38.512.351 ROL; la data de 10.12.1998, furniturile achitate integral și aflate în custodie au fost inventariate, inventarul fiind strict pe colete; la expirarea termenului de custodie pârâta a expediat parțial furniturile Miniere, fără a solicita prezența vânzătoarei la momentul încărcării în vagoanele CFR și fără a anexa la avizul de expediție procesul-verbal de autorecepție cantitativă, certificatul de calitate și listele de coletaj, cu specificarea conținutului fiecărui colet, încălcând astfel prevederile Cap. IX lit. b alin. 2 și Cap. VII din contractul încheiat între părți; a apreciat reclamanta că, neîntocmirea procesului-verbal de recepție cantitativă a fost deliberată, pentru a nu permite cumpărătorului verificarea componenței furniturii ajunse în carieră, comparativ cu ceea ce s-a expediat din uzină. În absența listelor de coletaj, reclamanta a procedat la recepția mărfurilor, comisia de recepție incluzând specialiști ai exploatării miniere beneficiare și un reprezentant neutru, pârâta neînțelegând să răspundă convocării, fiind întocmite note de constatare de diferențe la fiecare subansamblu cu lipsuri, situația definitivă, incluzând evaluarea lipsurilor la suma de 4.901.882.688 ROL, fiind comunicată reclamantei, de către Exploatarea Minieră, prin adresa nr. 953/07.02.2000. La rândul său, prin adresa nr.439/18.08.2000, reclamanta a comunicat această situație pârâtei, aceasta răspunzând "evaziv", recomandând confruntarea cu documentele de expediere, deși cunoștea lipsa acestora și afirmând că va informa reclamanta cu privire la posibilitatea unei livrări ulterioare a subansamblelor neexpediate în totalitate. Întrucât, până la data introducerii acțiunii, pârâta nu a expediat coletele recunoscute ca nelivrate, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii pieselor achitate și nelivrate, la data predării situației definitive a lipsurilor în cuantum de 4.901.882.688 ROL, precum și a penalităților de întârziere calculate conform Cap. X pct. 3 Contract 30003-23/1991.
A precizat reclamanta că, suma solicitată cu titlu de debit principal se regăsește în procesul-verbal de conciliere din data de 28.08.2001 încheiat cu Compania Națională a Oltenia, proprietara excavatoarelor, societatea reclamantă obligându-se să achite această sumă pentru a evita acțiunea în justiție dispusă de Curtea de Conturi Târgu
A mai arătat reclamanta că, a înaintat pârâtei listele de inventariere pe anul 1999 cu adresa nr.63/14.02.2000 și pe anul 2000 cu adresa nr.96/16.02.2001, însă inventarele nu au fost semnate, iar astfel cum s-a consemnat în scrisorile de transmitere, nerestituirea inventarelor reprezintă, pentru reclamantă, acceptarea lor de către pârâta vânzătoare.
S-a precizat că, a fost îndeplinită procedura concilierii directe prevăzută de art. 720 ind. 1.proc.civ.
În drept, reclamanta a indicat dispozițiile art. 969.civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 02.02.2004, pârâta - - a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, având în vedere că nu datorează nicio sumă reclamantei, în subsidiar, în cazul în care s-ar constata existența debitului, să se constate că dreptul la acțiune este prescris.
A susținut pârâta că, între părți au existat raporturi contractuale de naturi juridice distincte, respectiv contracte de execuție furnituri și un contract de depozit gratuit a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de execuție, astfel încât răspunderea pentru executarea obligațiilor și termenele de prescripție sunt diferite; livrarea utilajelor, de către reclamantă, către beneficiarul final, constituie un raport juridic distinct, iar răspunderea contractuală pentru neexecutarea parțială la livrarea către beneficiarul final revine exclusiv părților contractante, respectiv vânzătoarei reclamante. În ce privește raporturile existente între reclamantă și pârâtă, între părți s-a purtat o corespondență, însă datoria nu a fost recunoscută de către pârâtă, astfel cum pretinde reclamanta.
A arătat pârâta că, în temeiul celor două contracte pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră nr.30003-23-3/1991 și 30004-23-4/1991, a livrat pârâtei produsele contractate, prin prestații succesive, reclamanta recunoscând executarea întocmai a obligațiilor contractuale prin plata integrală a bunurilor; în anul 1992 reclamanta a sistat temporar livrările către Compania Națională a Oltenia, solicitând pârâtei păstrarea unei părți a bunurilor recepționate în custodie în incinta societății pârâte, fiind încheiat procesul-verbal de custodie nr.3562/15.04.1992, depozitul gratuit fiind ulterior prelungit, prin actul adițional nr.672/24.08.1994 stipulându-se "păstrarea în continuare în custodie a subansamblelor prezentate în procesul-verbal de custodie nr.3562/15.04.1994, mai puțin a celor solicitate deja de și expediate de "; la data de 10.12.1998 reclamanta a solicitat predarea tuturor bunurilor, fiind întocmit un proces-verbal de inventariere semnat fără obiecțiuni de către reprezentanții reclamantei; la aproape 4 ani de la preluarea fără obiecții a bunurilor, reclamanta a formulat acțiunea, cu obiect identic celui al prezentei cauze, înregistrată sub nr.12306/COM/9.11.2002, respinsă irevocabil ca fiind prematur formulată față de neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, prin decizia civilă nr.1231/17.11.2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.7701/COM/2003.
Pârâta a mai susținut că, față de principiul relativității efectelor contractului, neexecutarea obligațiilor de către reclamantă nu-i este opozabilă, iar recunoașterea debitului, de către reclamantă, nu are nicio relevanță în raport de temeiul juridic al cererii introductive, respectiv contractele de execuție încheiate cu pârâta; în temeiul acestor contracte, obligația pârâtei de a executa furniturile și de a le pune la dispoziția reclamantei s-a executat încă de la finele anului 1991, astfel încât nu se poate angaja răspunderea contractuală în baza contractelor de execuție; împrejurarea sistării livrărilor către de către reclamantă și păstrării unor bunuri în custodia pârâtei este lipsită de relevanță în ce privește răspunderea contractuală invocată de către reclamantă, cât timp acestui raport juridic i se aplică regulile depozitului voluntar, cu titlu gratuit, iar în acest temei, riscul pierii sau degradării fortuite este în sarcina deponentului, potrivit art. 1605 Cod civil; termenul de prescripție al acțiunii privind angajarea răspunderii depozitarului a început să curgă cel mai târziu la data de 10.12.1998, dată la care reclamanta a semnat fără obiecțiuni procesul-verbal de inventariere.
Pe fond, pârâta a arătat că, era obligația reclamantei de a verifica condițiile emiterii facturilor, respectiv întocmirea acestora după recepția și expedierea subansamblelor, atașându-se facturilor emise procesele-verbale de recepție, semnate de reprezentantul cumpărătorului, conform art. VI din Contractele de execuție. În condițiile în care reclamanta a făcut plata, deși aceste clauze contractuale nu au fost respectate, este culpa exclusivă a reclamantei, ce nu poate fi invocată ca temei al propriei acțiuni. Afirmațiile reclamantei în sensul că, inventarierea s-a efectuat fără a se proceda la desfacerea coletelor, nu are nici un temei, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi procedat în acest mod, culpa este a reclamantei; art. VII lit. b din contracte are un alt conținut decât cel arătat de către reclamantă, neexistând obligația pârâtei de convocare a reclamantei la recepție; obligația, prevăzută la art. IX pct. b, este a cumpărătorului, atunci când este anunțat de executant, cu minim 5 zile înainte de data recepției, astfel încât, dacă reclamanta ar fi dorit să participe la recepții, chiar dacă nu ar fi fost anunțată, nimic nu o împiedica, reclamanta invocându-și propria culpă.
Cu referire la penalitățile solicitate, a precizat pârâta că, acestea au fost calculate abuziv, cât timp clauza inclusă la art. X pct. 3 prevede penalități pentru executarea cu întârziere a obligației de predare, iar reclamanta nu a invocat executarea cu întârziere a obligațiilor, ci neexecutarea parțială.
A mai arătat pârâta că, nu există nicio recunoaștere a datoriei, listele de inventar nefiind semnate și ștampilate de către pârâtă.
La data de 2.03.2004, reclamanta a formulat "răspuns la întâmpinare", solicitând respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că acest drept s-a născut la data de 24.01.2000, dată la care beneficiarul utilajelor a comunicat valoarea lipsurilor la furnituri și subansamble nelivrate. Acest termen de prescripție a fost întrerupt la data de 24.08.2000 și 27.02.2002, când prin adresele nr.248/24.08.2000 și 222/27.02.2002 pârâta a recunoscut nelivrarea integrală a furniturilor către beneficiar, aceeași recunoaștere fiind și prin adresa nr.30/08.02.2002; la data de 31.01.2002 s-au comunicat pârâtei listele de inventariere, precizându-se că, nerestituirea lor reclamantei constituie acceptare.
La data de 22.03.2005, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate executarea obligațiilor asumate prin contractele de execuție, prin plată (executare voluntară); să se constate achitarea integrală a prețului de către reclamanta-pârâtă; să se constate că transferul dreptului de proprietate și al riscurilor a fost anterior datei de 15.04.1992; să se constate că termenul de prescripție a început să curgă la data de 15.04.1992, fiind împlinit la data de 15.04.1995; să se constate că procesul-verbal de custodie are natura juridică a contractului de depozit cu titlu gratuit; să se constate că, la data promovării acțiunii, în contabilitatea reclamantei nu era înregistrat nici un debit al pârâtei.
La data de 22.03.2005 pârâta a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, solicitând să se constate inexistența raporturilor juridice între pârâtă și intervenienta - NAȚIONALĂ A OLTENIA -; să se constate inopozabilitatea convenției încheiate de către intervenientă și reclamantă; să se constate că nu erau îndeplinite condițiile compensației legale între intervenientă și reclamantă cu privire la suma de 4.248.789.142 lei.
La data de 6.09.2005 pârâta a precizat cererea incidentală, în sensul că, persoanele atrase în judecată în calitate de intervenienți forțați sunt SOCIETATEA NAȚIONALĂ A OLTENIA - și SOCIETATEA COMERCIALĂ PENTRU ÎNCHIDEREA ȘI CONSERVAREA MINELOR -.
Instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.1790/15.05.2006 s-a respins cererea introductivă de instanță, totodată fiind respinse cererile incidentale, iar prin decizia civilă nr.47/26.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr- s-a admis apelul reclamantei, fiind desființată sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. S-a reținut că există neconcordanță între minută și dispozitiv, prima instanță nu s-a pronunțat asupra tardivității formulării cererilor incidentale, s-a pronunțat simultan asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și asupra temeiniciei cererii introductive, nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, nu a analizat excepțiile invocate de intervenienții forțați, a respins concomitent cererea formulată în contradictoriu cu aceștia ca nefondată și ca inadmisibilă - pentru aceste motive instanța de apel fiind în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.
Prin decizia civilă nr.675/21.02.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins ca nefondat recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr.47/26.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 07.06.2008 sub nr-.
Prin încheierea de la data de 19.01.2009 s-a admis excepția tardivității formulării cererilor incidentale, în baza art. 135 Cod procedură civilă dispunându-se judecarea separată a acestor cereri; excepția prescripției dreptului la acțiune a fost unită cu fondul cauzei, conform art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, constatându-se că probele necesare soluționării excepției, vizând desfășurarea raporturilor dintre părți, sunt comune fondului.
Analizând probatoriul, instanța de fond a mai reținut că prin contractele pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră nr.30003-23-3/1991 (8-11 ds.12785/2003) și 30004-23-4/1991 (18-21 ds.12785/2003) intervenite între pârâtă, în calitate de "subfurnizor - executant al furniturii pentru utilajul minier complex - vânzător"și reclamantă, în calitate de "furnizor general și cumpărător", pârâta s-a obligat să execute subansamble pentru utilajele specificate la art. II Contracte; potrivit art. IV alin. 2 Contracte, subansamblele gabaritice se livrează de producător la "stația de destinație prevăzută în contract"; potrivit art. VII Contracte, asigurarea mijloacelor de transport a subansamblelor în vederea expedierii lor revine furnizorului, pentru subansamblele gabaritice, și cumpărătorului, pentru subansamblele cu gabarit depășit, expedierea făcându-se prin vagoane CFR și autocamioane.
Potrivit susținerilor concordante ale părților, în temeiul raporturilor contractuale astfel agreate, s-au livrat beneficiarilor finali subansamble, de către pârâta vânzător, până în anul 1992, când, la o dată neprecizată, reclamanta cumpărător a solicitat pârâtei păstrarea în custodie a subansamblelor executate și nelivrate. În anul 1999 pârâta a expediat subansamble către SM; la destinație s-a făcut inventarierea produselor expediate, de către beneficiar și în prezența delegatului reclamantei, constatându-se lipsurile indicate în situațiile întocmite de către beneficiarul final, la data de 25.10.1999 (57-76, ds.12785/2003); potrivit susținerilor reclamantei, la data de 24.01.2000 s-a comunicat situația finală a lipsurilor constatate; la data de 28.08.2001, reclamanta a recunoscut obligația sa de plată a contravalorii lipsurilor constatate, prin procesul-verbal de conciliere încheiat cu beneficiarul subansamblelor fiind precizată suma de 4.901.882.688 ROL (79, ds. 12785/2003). La data de 5.12.2003 s-a formulat prezenta acțiune, solicitându-se angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru livrarea necorespunzătoare a utilajelor, cu consecința obligării la plata contravalorii reperelor nelivrate.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă, instanța de fond a constatat că, părțile se află în raporturi contractuale specifice contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1314 Cod civil, pârâtei în calitate de vânzător revenindu-i obligația de predare a subansamblelor, la destinația indicată de către cumpărător. Potrivit art. 1074 Cd civil, obligația de predare include și obligația de conservare a lucrului până la predare; ca atare, executarea obligației de păstrare a bunurilor în custodie, de către vânzător, nu modifică raportul juridic astfel cum în mod greșit s-a susținut de către pârâtă, raportul de depozit fiind presupus de obligația de predare. În speță, reclamanta a contestat executarea întocmai a acestei obligații esențiale a vânzătorului, afirmând că, procedându-se la inventarierea utilajelor livrate în colete, s-au constatat repere lipsă, repere a căror contravaloare se ridică la suma de 4.901.882.688 ROL. În consecință, prescripția dreptului la acțiune se va analiza prin raportare la dispozițiile art. 5 rap. art. 3 din Decretul nr.167/1958, ce reglementează prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrului predat.
Față de specificul raporturilor contractuale din cauză, în sensul că vânzătorul s-a obligat să livreze produsele beneficiarului indicat de către cumpărător, livrarea presupunând ambalarea corespunzătoare mijloacelor de transport utilizate, respectiv vagoane CFR, instanța de fond a reținut că, cumpărătorul nu avea posibilitatea rezonabilă de a examina coletele anterior livrării acestora, fiind posibilă exclusiv o verificare sumară; verificarea fiecărui reper al subansamblelor livrate, la sediul vânzătorului, ar fi presupus costuri nejustificate și un interval mare de timp, or raporturile comerciale se caracterizează prin celeritate și executarea cu bună-credință a obligațiilor, conform art. 59.com. executarea obligației apreciindu-se în raport de natura obligației asumate. Ca atare, a pretinde cumpărătorului examinarea mărfii în sensul art. 1352 și urm. civ. pentru a-i permite identificarea viciilor anterior executării obligației de predare, ar eluda specificul raportului contractual, recunoscând vânzătorului un drept neprevăzut de lege și necuprins în clauzele contractuale.
Prin urmare, instanța de fond și-a însușit poziția reclamantei în sensul că, termenul de prescripție al dreptului la acțiune a început să curgă la data de 24.01.2000, dată la care s-au încheiat operațiile de verificare a mărfii livrate și s-a comunicat situația finală a lipsurilor constatate, lipsuri ce constituie "vicii ascunse" în sensul art. 1352 Cod civil.
Potrivit art. 5 raportat la art. 3 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune al cumpărătorului se prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani.
Tribunalul a considerat că, chiar dacă s-ar admite teza reclamantei în sensul existenței dolului pârâtei, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 24.01.2003, anterior formulării prezentei acțiuni - 5.12.2003.
Astfel, instanța de fond nu a reținut o recunoaștere anterioară a dreptului, de natură a întrerupe prescripția în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr.167/1958, subliniind că poziția pârâtei, cuprinsă în adresele nr.248/24.08.2000 și 222/27.02.2002 (21 ds. CAT) - indicate de către reclamantă, este în sensul că "așa cum v-am comunicat și prin adresa noastră nr.248/24.08.2000, din evidențele noastre a rezultat că toate coletele aparținând utilajelor au fost livrate conform avizelor de însoțire a mărfii -. În data de 10.12.1998, înainte de reluarea livrărilor acestei furnituri aflate în custodie, au fost inventariate de ambele părți încheindu-se procesul-verbal de inventariere nr.707 și care a fost semnat de reprezentanții celor două societăți fără a se constata lipsuri. Vă rugăm să verificați în evidențele dumneavoastră livrările." Într-adevăr, în paragraful următor se face mențiunea "referitor la reperele care nu au fost expediate vă vom informa asupra posibilităților de livrare", însă această afirmație se impune a se corobora cu susținerile anterioare, în sensul executării obligației de predare. Posibilitatea remedierii lipsurilor, recunoscută de către pârâtă, nu echivalează recunoașterii existenței acestei lipsuri, astfel cum a afirmat reclamanta. În ce privește nerestituirea listelor de inventariere, cu toate că reclamanta a precizat că va interpreta această nerestituire ca o recunoaștere a pretențiilor, tribunalul a considerat că recunoașterea debitorului, de natură a întrerupe prescripția, presupune o atitudine fără echivoc, neputându-se admite că, necontinuarea corespondenței cu reclamanta creditor ar presupune acceptarea pretențiilor acesteia, inclusiv în ce privește interpretările reclamantei creditoare cu privire la acțiunile ori inacțiunile debitoarei.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii cererii formulate, constatându-se că nu se impune administrarea unui probatoriu suplimentar cauzei, efectuarea unei noi expertize, întocmai ca și expertiza efectuată în cauză, nefiind utilă soluționării în sensul art. 167 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței civile nr. 408/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- a declarat apel reclamanta - -, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, solicitând, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea apelului a arătat că prin admiterea excepției prescripției, cu consecința respingerii cererii formulate de către apelantă, instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegala, încălcând dispozițiile art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 176/1958.
În ceea ce privește data de la care a început sa curgă termenul de prescripție, instanța a reținut in mod corect ca termenul a început sa curgă din data de 24.01.2000, data la care s-au încheiat operațiile de verificare a mărfurilor livrate si s-a comunicat valoarea finala a lipsurilor constatate. Cu toate că până la acea data se cunoștea existenta lipsurilor la utilajele livrate de către pârâtă, dreptul la acțiune nu era născut, nefiind cunoscută întinderea lui ca valoare, situație adusa la cunoștința prin adresa nr. 439/17.08.2000, respectiv faptul ca valorile reclamate de beneficiara sunt de 4.901.882.688 lei, data la care s-a născut dreptul reclamantei acțiune împotriva paratei. Arată că instanța în mod eronat a reținut ca poziția paratei, exprimată prin adresa nr. 222/27.02.2002 nu constituie o recunoaștere si implicit, o cauză de întrerupere a termenului de prescripție; că instanța a denaturat înțelesul vădit neîndoielnic al înscrisului, respectiv al adresei care emana de la însăși pârâta, făcând astfel o greșita aplicare a legii in soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune. Astfel, interpretând in mod greșit cuprinsul acestei adrese, instanța a concluzionat că posibilitatea remedierii lipsurilor, recunoscută de către pârâta prin adresa nr. 222/27.02.2002 ("referitor la reperele care nu au fost expediate vă vom informa asupra posibilităților de livrare"), nu echivalează recunoașterii existentei acestor lipsuri si in consecința, recunoașterii de datorie, dar nu-și motivează în nici un fel aceasta opinie.
Apelanta consideră că adresa în discuție reprezintă o recunoaștere si fără echivoc a pretențiilor apelantei, întrucât prin aceasta parata a recunoscut ca nu a livrat integral furniturile către beneficiar si, asumându-și aceasta culpa, că va informa apelanta despre posibilitățile, respectiv mijloacele de livrare a mărfurilor lipsa. În plus, arată că parata nu numai ca a recunoscut lipsurile furniturilor, ci a recunoscut existenta lipsurilor la utilajele, si IH 37, utilaje ce fac obiectul prezentei cauze.
Consideră că procedând din nou la o interpretare greșita a Decretului nr. 176/1958 referitoare la cauzele de întrerupere a prescripției, instanța a reținut, in mod nereal, ca nerestituirea listelor de inventariere nu reprezintă o cauză de întrerupere, cu toate că reclamanta arată că a precizat in adresa nr. 75 din data de 31.01.2002 ca va interpreta aceasta nerestituire ca o recunoaștere a pretențiilor sale. Astfel, instanța a opinat eronat că recunoașterea debitorului, de natura a întrerupe prescripția presupune o atitudine fără echivoc, neputându-se admite că necontinuarea corespondenței cu societatea apelantă ar presupune acceptarea pretențiilor acesteia, în ciuda interpretărilor si solicitărilor apelantei creditoare cu privire la acțiunile sau inacțiunile debitoarei. Mai arată că atât din analiza dispozițiilor din Decretul nr. 176/1958, cat si din practica judiciara, nu rezulta cerința unei recunoașteri exprese, astfel ca recunoașterea poate fi rezultatul unei manifestări tacite de voința, putând reieși din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului supus prescripției, ca in speța de față. Singura condiție e că recunoașterea dreptului trebuie să emane de la cel în folosul căruia curge termenul de prescripție, respectiv societatea debitoare, sa fie semnată și parafată de reprezentanții legali ai acesteia, fără a fi însă necesar din partea debitorului îndeplinirea vreunei formalități prestabilite, fiind suficientă o scrisoare, o cerere, o declarație - ca recunoașteri exprese - sau o recunoaștere tacită din care sa se deducă existența, cel puțin parțiala, a pretențiilor reclamantului.
Apelanta apreciază că în raport cu aceste considerente, atât adresa nr. 222/27.02.2002, cat si faptul nerestituirii listelor de inventariere complete de către parata, reprezintă cauze întrerupătoare de prescripție, astfel că opinia instanței a cărei hotărâre a fost atacata, este excesiva, netemeinica și nelegala, încălcând dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 176/1958.
Pârâta intimată - - Taf ormulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat; menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 408/PI din 07.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția Comercială și de contencios Administrativ; obligarea reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În susținerea întâmpinării, a arătat că pretențiile reclamantei apelante se întemeiază pe raporturile juridice născute între părțile litigante în anul 1991, din încheierea unor "contracte pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră" - contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4/2001, în care intimata avea calitatea de "subfurnizor / executant al furniturii pentru utilajul minier complex", respectiv de vânzător, iar reclamanta apelantă avea calitatea "furnizor general", respectiv cumpărător. Aceste calități se justificau prin faptul că bunurile livrate de intimată către apelantă urmau a fi livrate de către reclamantă Regiei Autonome a (), antecesoarea Companiei Naționale a Oltenia (), în temeiul unor raporturi juridice contractuale distincte, față de care intimata avea calitatea de terț; contractul de furnizare pentru utilaje șl echipamente complexe nr. /26.07.1991, încheiat pentru excavatorul E 60; Contractul de furnizare pentru utilaje șl echipamente complexe nr. R 30/26.07.1991, încheiat pentru instalația de haldat IH 37; contractul de furnizare pentru utilaje și echipamente complexe nr. /26.07.1991, încheiat pentru excavatorul E 61. În temeiul celor două contracte pentru executarea furniturilor, intimatei îi revenea obligația de a executa subansamble pentru utilajul "excavator 1400", cu numerele de fabricație: E-54, E-55, E-56, E-57, E-58, E-59, E-60, E-61 (art. II Obiectul contractului din Contractul nr. 30.003-23-3/1991), respectiv obligația de a executa subansamble pentru utilajul "instalație de haldat IH 6500", cu numerele de fabricație IH - 35, IH - 36 și IH - 37 (art. II Obiectul contractului din Contractul nr. 4-23-4/1991).
Natura juridică a convențiilor "pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră" era aceea de acte de vânzare-cumpărare comercială, care nășteau în sarcina intimatei obligația de executare a produselor (obiectul vânzării neexistând la momentul încheierii contractului) și obligațiile de transmitere a proprietății acestora (art. 1294 Cod civil) și de predare către reclamanta apelantă (art. 1313 Cod civil). Obligațiile intimatei aveau ca termen final de executare data de 31.12.1991 (art. IV Termenul de predare a subansamblelor din Contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4/1991). Plata produselor urma să fie efectuată de reclamanta apelantă "după recepția și expedierea subansamblelor" (art. VI Condiții de plată din Contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4-1991). Arată că obligațiile intimatei izvorâte din contractele de vânzare-cumpărare comercială au fost executate integral, iar această executare rezultă din: (i) recunoașterea reclamantei apelante la interogatoriu, în care se arată că furniturile existau în integralitatea lor la data lăsării lor în custodia intimatei; (ii) acceptarea și plata integrală de către reclamanta a facturilor emise de intimată în scopul încasării prețului bunurilor; (iii) neinvocarea de reclamanta apelantă a excepției de neexecutare a contractului la solicitarea intimatei de plată a prețului; (iv) lăsarea bunurilor în depozit gratuit la intimată, în baza unui contract de depozit care avea ca obiect totalitatea bunurilor ce făcuseră obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare și care nu putea avea ca obiect propriile bunuri ale depozitarului.
Cu privire la procesul verbal de custodie, pârâta intimată arată că în cursul executării contractelor de vânzare-cumpărare comercială, terțul căruia reclamanta urma să-i livreze bunurile executate de intimată (Regia Autonomă a Târgu-J) a comunicat reclamantei, prin adresa nr. 4358/13.09.1991, faptul că s-a decis sistarea livrării și a montajului anumitor utilaje, printre care și cele în litigiu, din cauza insuficienței resurselor de finanțare, astfel că urma să se încheie acte adiționale la contractele cu furnizorul general, în sensul reluării lucrărilor în momentul existenței resurselor financiare. În aceste condiții, reclamanta a sistat temporar livrările către Regia Autonomă a Târgu-J a acestor bunuri, solicitându-i intimatei să păstreze o parte din bunurile recepționate în custodie. În acest sens, la data de 15.04.1992 s-a încheiat Procesul-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992 (fila 45 dosar fond), care stipula faptul că "prin prezentul proces-verbal se custodiază în incinta - subansamblele precizate în specificația anexată pentru următoarele utilaje: - excavator 1400 nr. fab. E-59, E-60, E-61 (care făcuseră obiectul contractului nr. 30.003-23-3/1991 - ); instalație de haldat IH 6500 nr. fab. IH - 35, 36, 37 (care făcuseră obiectul Contractului nr. 30.004-23-4/1991 - )".
Intimata menționează că deși prima instanță nu reține această calificare, convenția menționată că are natura juridică a unui contract de depozit gratuit pentru cauză de comerț (art. 3 pct. 19.com.), care a înlocuit titlul în baza căruia intimata deținea bunurile până la momentul respectiv. Astfel, dacă până la data încheierii contractului de depozit, intimata deținea bunurile în calitate de proprietar vânzător care a executat bunurile și le deținea în prealabil livrării, în baza contractului de vânzare-cumpărare comercială; subsecvent încheierii contractului de depozit, intimata arată că deținea bunurile în calitate de depozitar neproprietar. Proprietatea bunurilor furnizate, împreună cu riscurile, s-a transmis de la intimată la reclamanta apelantă în momentul încheierii contractului de depozit, când a operat și intervertirea titlului în baza căruia bunurile erau deținute de intimată.
Intimata arată astfel, că noul titlu în temeiul căruia deținea bunurile (contract încheiat între aceleași părți și care avea ca obiect aceleași bunuri, dar asupra cărora purtau obligații diferite, în baza unei cauze contractuale noi) năștea în sarcina intimatei, în calitate de depozitar, obligația de pază a bunurilor depozitate (art. 1599 Cod civil) și obligația de restituire a acestora la cererea deponentului, în starea în care se aflau la data restituirii (art. 1605 Cod civil). În data de 24.08.1994, efectele contractului de depozit gratuit au fost prelungite prin încheierea actului adițional nr. 672/24.08.1994 la contractele nr. 30.002, 30.003, 30.004 și 30.005/1991. În baza acestui acord s-a convenit "păstrarea în continuare în custodie a subansamblelor prezentate în Procesul-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992, mai puțin a celor solicitate deja de și expediate de ".
Se mai arată că în cursul anului 1998, reclamanta apelantă a solicitat restituirea tuturor bunurilor aflate în depozitul gratuit al intimatei, în scopul de a-și executa propria obligație de livrare a acestor bunuri către beneficiarul final, Compania Națională a Oltenia În acest sens, s-a constituit o comisie mixtă de inventariere, formată din reprezentanți ai ambelor părți litigante, care au procedat la inventarierea bunurilor, după care între părți s-a încheiat procesul-verbal nr. 707/10.12.1998 de Inventariere a furniturii aflate în custodie la pentru utilajele IH-37, E-59, E-60, E-61, A-06 (filele 50-56 dosar fond). Acest proces-verbal s-a semnat fără obiecțiuni din partea nici unuia dintre semnatarii actului. În consecință, la data de 10.12.1998 nu au fost constatate și reclamate de către reclamanta apelantă nici un fel de lipsuri cu privire la bunurile lăsate în depozit gratuit la intimată.
Pârâta intimată susține că obligațiile sale izvorâte din contractele de depozit au fost executate integral; că această executare rezultă din: (i) semnarea fără obiecțiuni de către reclamanta apelantă a actului de inventariere a bunurilor întocmit în prealabil expedierii lor; (ii) restituirea bunurilor către reclamanta apelantă, la locul indicat de aceasta, însoțite de avizele de expediție.
Cu privire la motivele de apel vizând admiterea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelante, pârâta intimată arată că potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune; că obligațiile sale din contractele de vânzare-cumpărare comercială aveau ca termen final de executare data de 31.12.1991 (art. IV Termenul de predare al subansamblelor din contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4/1991), astfel încât termenul de prescripție care începea să curgă la acea dată s-ar fi împlinit la data de 31.12.1994. Cum, însă proprietatea bunurilor furnizate, împreună cu riscurile, s-a transmis de la intimată la reclamanta apelantă în momentul încheierii contractului de depozit (constatat prin procesul-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992), când a operat și conversiunea titlului în baza căruia bunurile erau deținute de intimată, și acceptând, așadar, că termenul de prescripție a început să curgă la data de 15.04.1992, rezultă că el s-a împlinit la data de 15.04.1995, fără ca în acest interval de timp să opereze vreo întrerupere sau suspendare a prescripției. În consecință, consideră că dreptul la acțiune al reclamantei apelante pentru orice pretenție decurgând din contractele de vânzare-cumpărare comercială, pe care reclamanta apelantă își întemeiază pretențiile mod explicit și exclusiv, apare ca stins prin prescripție la data de 15.04.1995.
Cu privire la dreptul la acțiune în baza contractului de depozit pentru cauză de comerț, arată că potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Raportul juridic de depozit pentru cauză de comerț s-a născut între părți în momentul încheierii procesului-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992, respectiv la data de 15.04.1992, iar efectele acestui contract au fost prelungite prin voința părților prin încheierea actului adițional nr. 672/24.08.1994. Contractul de depozit neprevăzând un termen de executare a obligației de păstrare a bunurilor depozitate și a obligației intimatei de restituire a acestora, rezultă că termenul de prescripție a început să curgă la data de 24.08.1994 și s-a împlinit la data de 24.08.1997, fără ca în acest interval de timp să opereze vreo întrerupere sau suspendare a prescripției. În consecință, consideră că dreptul la acțiune al reclamantei apelante pentru orice pretenție decurgând din contractul de depozit pentru cauză de comerț apare ca stins prin prescripție la data de 24.08.1997.
De asemenea, cu privire la prescripție, intimata mai susține că admițând că părțile au convenit depozitarea bunurilor la aceasta până la data la care reclamanta solicită restituirea lor, în ipoteza în care curgerea termenului de prescripție s-ar raporta la momentul nașterii obligației intimatei de restituire a bunurilor subsecvent cererii reclamantei în sens (ipoteză care contravine dispozițiilor imperative ale art. 7 alin. 2 Decretul nr. 167/1958), ar rezulta că termenul de prescripție a început să curgă la data inventarierii bunurilor în vederea predării, respectiv la data încheierii procesului-verbal nr. 707/10.12.1998 de inventariere a furniturii aflate în custodie la pentru utilajele IH-37, E-59, E-60, E-61, A-06 de 24.08.1994, și s-a împlinit la data de 10.12.2001. În subsidiar, în cazul în care curgerea termenului de prescripție s-ar raporta la momentul executării obligației intimatei de restituire a bunurilor subsecvent cererii reclamantei apelante în acest sens (ipoteză care contravine, la rândul ei, pozițiilor imperative ale art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958), ar rezulta că termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare restituire de bunuri în mod individual, la datele expedierii bunurilor prevăzute în avizele de expediție a acestora, respectiv în intervalul 28.10.1993 - 02.07.1999 (o centralizare a acestor date se găsește în adresa intimatei nr. 248/24.08.2000, filele 12-14 dosar fond), împlinindu-se la datele corespunzătoare în intervalul 28.10.1996-02.07.2002.
Intimata mai susține că dacă am accepta ipoteza pe care prima instanță și-a întemeiat hotărârea, dreptul la acțiune al reclamantei apelante apare ca fiind prescris. Potrivit ipotezei menționate, neexistând o modificare a titlului din contract de vânzare-cumpărare în contract de depozit, intimata consideră că avea obligația de predare a subansamblelor la destinația indicată de către reclamanta apelantă, iar prescripția dreptului la acțiune se impune a fi analizată prin raportare la prevederile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează prescripția dreptului la acțiune privind viciile lucrului predat. Din această perspectivă, termenul de prescripție a început să curgă la data de 24.03.2000, când s-au încheiat operațiunile de verificare a mărfii livrate și s-a comunicat situația finală a lipsurilor constatate, și s-a împlinit cel mai târziu la data de 24.01.2003, termen aplicabil dacă viciile ar fi fost ascunse cu viclenie, sau la data de 24.07.2000, dacă aceste vicii nu ar fi fost ascunse cu viclenie. Același termen (de 3 ani, împlinit la data de 24.01.2003) s-ar aplica în situația în care prescripția nu ar fi analizată prin prisma dreptului la acțiune privind viciile lucrului predat, ci prin prisma dreptului la acțiune privind obligarea intimatei la executarea contractului, in ipoteza predării cu lipsuri.
În ce privește susținerea reclamantei apelante în primă instanță privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică, în speță, de la data la care a fost informată de către terțul Compania Națională a Oltenia - cu privire la pretinsele lipsuri în livrare), intimata consideră că aceste prevederi legale sunt inaplicabile în cauză, recunoscând că textul legal amintit reglementează prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită delictuală, respectiv prescripția extinctivă în materia răspunderii civile delictuale. Or, în cauză reclamanta apelantă și-a întemeiat pretențiile pe raporturile juridice contractuale care s-au derulat între părțile litigante, solicitând angajarea răspunderii contractuale a intimatei. Pe de altă parte, consideră că notificarea nu putea produce efecte decât eventual în raporturile dintre reclamanta apelantă și terțul Compania Națională a Oltenia, cu privire la executarea obligațiilor reclamantei apelante față de intimată, iar în nici un caz în raporturile dintre părțile litigante din prezenta cauză. În consecință, intimata consideră că dispozițiile legale invocate de reclamanta apelantă se impun a fi de plano înlăturate ca inaplicabile în speță.
Cu privire la întreruperea termenelor de prescripție din motivele de apel, pârâta intimată arată că potrivit art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar conform alin. 2 al aceluiași text de lege, prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă. În consecință, intimata apreciază că acțiunea formulată de reclamanta apelantă în cauza soluționată în Dosarul nr. 12.306/20.11.2002 al Tribunalului Timiș nu întrerupe prescripția, întrucât cererea reclamantei a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil ca prematur introdusă, pentru neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile.
Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Arată că apelanta pretinde, în motivele de apel, că în cauză a operat întreruperea prescripției prin recunoașterea debitorului, rezultând din două înscrisuri emise de intimată (adresele nr. 248/24.08.2000 și nr. 30/08.02.2002).
Cu privire la aceste susțineri, intimata arată că prescripția nu putea fi, teoretic, întreruptă decât de primul act, întrucât dacă nu a operat întreruperea prescripției prin adresa nr. 248/24.08.2000, analiza celui de-al doilea act sub aspectul efectului întreruptiv de prescripție este nerelevantă, față de similitudinea de conținut între acestea, deoarece nici unul dintre cele două acte nu reprezintă o "recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția", în înțelesul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958. Prin adresa nr. 248/24.08.2000, intimata arată că răspundea la adresa reclamantei apelante nr. 439/17.08.2000, prin care i se imputau lipsurile care fac obiectul prezentului litigiu, și afirma explicit faptul că a livrat "complet, fără lipsuri" bunurile executate și depozitate, aflate în coletele care au fost integral expediate și care sunt, la rândul lor, enumerate expres în cuprinsul actului. enumerării coletelor expediate, intimata arată că a precizat că: "întrucât lipsurile din furnitură la care vă referiți nu apar ca nelivrate, vă rugăm să procedați la o confruntare cu documentele de expediere a coletelor". Arată că aceste afirmații ale sale constituie o manifestare de voință explicită, neîndoielnică, de nerecunoaștere a dreptului pretins de apelantă, astfel că actul nu poate avea natura juridică a unei recunoașteri întreruptive de prescripție.
Intimata mai susține că afirmația sa subsecventă respingerii pretențiilor reclamantei apelante, referitoare la "reperele care nu au fost livrate" (termenul "reper" nu se confundă cu termenul "subansamblu", care făcuse obiectul celor două contracte de furnizare), se impune a fi interpretată în mod sistematic, împreună cu celelalte clauze ale actului, astfel că acestei afirmații trebuie să i se dea înțelesul care rezultă din ansamblul actului și care nu poate fi decât unul recunoaștere a dreptului pretins. Astfel, interpretarea sistematică a actului juridic, constând în înțelegerea sensului clauzelor acestuia unele prin altele, conduce fie la înțelesul explicit al respingerii pretențiilor care fac obiectul prezentei cauze, fie, în caz de dubiu, la un înțeles în favoarea debitorului ( in dubio pro reo). Or, dacă debitorul afirmă că livrarea a fost completă, deci nu recunoaște datoria, orice afirmație suplimentară afectată de viciul echivocității (neprecizarea și concretă și explicită a obiectului datoriei recunoscute sau cel puțin a valorii ei) face ca pretinsa recunoaștere a datoriei să nu îndeplinească condiția de a fi neîndoielnică, esențială pentru producerea efectului întreruptiv de prescripție. Se mai susține că într-adevăr, efectele grave ale întreruperii prescripției nu pot rezulta decât dintr-o manifestare de voință explicită și neîndoielnică a debitorului, de recunoaștere a datoriei sale, întrucât consecințele patrimoniale prejudiciante ale actului întreruptiv de prescripție nu pot fi opuse decât debitorului care și-a exprimat, în deplină cunoștință o voință de cauză, o voință neechivocă în acest sens.
Pârâta intimată consideră astfel, că nu poate fi socotit act întreruptiv de prescripție nici adresa nr. 30/08.02.2002, care nu făcea decât să reitereze afirmațiile sale din actul anterior, privind livrarea tuturor coletelor pentru utilajele, și, în litigiu; că afirmația sa în sensul respingerii explicite a pretențiilor reclamantei apelante, referitoare la "reperele care nu au fost livrate", este identică cu cea din actul analizat anterior și se impune a fi interpretată în același sens, al inexistenței unei declarații concrete de recunoaștere a vreunei datorii certe, care să poată fi măcar plasată într-o legătură de conexitate cu o anumită pretenție a apelantei. Consideră că nici nereturnarea listelor de inventariere nu poate fi calificată drept recunoaștere a pretențiilor apelantei, nefiind o manifestare de voință neechivocă (indiferent de caracterul ei expres sau tacit), iar necontinuarea corespondenței cu reclamanta apelantă nu echivalează cu recunoașterea unei pretenții concrete a acesteia.
Examinând apelul declarat de reclamantă prin prisma motivelor de apel și a prevederilor art. 295. pr. civ. Curtea va constata că aceste este nefondat, prima instanță respingând în mod corect acțiunea reclamantei ca fiind prescrisă.
Astfel, pretențiile reclamantei apelante se întemeiază pe raporturile juridice contractuale născute între aceasta și pârâtă în anul 1991, prin încheierea unor "contracte pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră" (contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4/2001), în care pârâta avea calitatea de "subfurnizor/ executant al furniturii pentru utilajul minier complex", respectiv de vânzător, iar reclamanta apelantă avea calitatea "furnizor general", respectiv cumpărător. Aceste calități se justificau prin faptul că bunurile livrate de pârâtă către reclamantă urmau a fi predate de către reclamantă Regiei Autonome a (), antecesoarea Companiei Naționale a Oltenia (), în temeiul unor raporturi juridice contractuale distincte.
Natura juridică a convențiilor "pentru execuție furnituri de utilaj minier de carieră" era aceea a unor contracte de vânzare-cumpărare comercială, care nășteau în sarcina pârâtei obligația de executare a produselor, de transmitere a proprietății acestora (art. 1294 Cod civil) și de predare a lor către reclamanta apelantă (art. 1313 Cod civil). Termenul final de executare a fost stabilit de părți la data de 31.12.1991 (art. IV Termenul de predare a subansamblelor din Contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4/1991), iar plata produselor urma să fie efectuată de reclamanta apelantă "după recepția și expedierea subansamblelor" (art. VI Condiții de plată din Contractele nr. 30.003-23-3/1991 și nr. 30.004-23-4-1991).
Din probele administrate în cauză rezultă că obligațiile pârâtei izvorâte din contractele de vânzare-cumpărare comercială încheiate cu reclamanta au fost executate integral, iar această executare rezultă din recunoașterea reclamantei apelante la interogatoriu, în care se arată că furniturile existau în integralitatea lor la data lăsării lor în custodia intimatei, acceptarea și plata integrală de către reclamanta a facturilor emise de intimată în scopul încasării prețului bunurilor, neinvocarea de reclamanta apelantă a excepției de neexecutare a contractului la solicitarea intimatei de plată a prețului, lăsarea bunurilor în depozit gratuit la intimată, în baza unui contract de depozit care avea ca obiect totalitatea bunurilor ce făcuseră obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Din acest punct de vedere, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelante, Curtea reține că potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, astfel încât termenul de prescripție care începea să curgă la 31.12.1991 s-ar fi împlinit la data de 31.12.1994.
Cu privire la procesul verbal de custodie, Curtea constată că în cursul executării contractelor de vânzare-cumpărare comercială, terțul căruia reclamanta urma să-i livreze bunurile executate de pârâtă (Regia Autonomă a Târgu-J) a comunicat reclamantei, prin adresa nr. 4358/13.09.1991, faptul că s-a decis sistarea livrării și a montajului anumitor utilaje, printre care și cele în litigiu, din cauza insuficienței resurselor de finanțare, astfel că urma să se încheie acte adiționale la contractele cu furnizorul general, în sensul reluării lucrărilor în momentul existenței resurselor financiare. În aceste condiții, reclamanta a sistat temporar livrările către Regia Autonomă a Târgu-J a acestor bunuri, solicitându-i pârâtei să păstreze o parte din bunurile recepționate în custodie. În acest sens, la data de 15.04.1992 s-a încheiat Procesul-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992 (fila 45 dosar fond).
Această nouă convenție dintre reclamantă și pârâtă are natura juridică a unui contract de depozit gratuit pentru cauză de comerț (art. 3 pct. 19.com). Astfel, dacă până la data încheierii contractului de depozit, intimata deținea bunurile în calitate de proprietar vânzător care a executat bunurile și le deținea pentru livrare, în baza contractului de vânzare-cumpărare comercială, subsecvent încheierii contractului de depozit, pârâta deținea bunurile în calitate de depozitar neproprietar. Proprietatea bunurilor furnizate, împreună cu riscurile, s-a transmis de la pârâtă la reclamanta apelantă cel târziu în momentul încheierii contractului de depozit, când a operat și intervertirea titlului în baza căruia bunurile erau deținute de intimată.
Contractul de depozit a dat naștere în sarcina pârâtei, în calitate de depozitar, la obligația de pază a bunurilor depozitate (art. 1599 Cod civil) și obligația de restituire a acestora la cererea deponentului, în starea în care se aflau la data restituirii (art. 1605 Cod civil). În data de 24.08.1994, efectele contractului de depozit gratuit au fost prelungite prin încheierea actului adițional nr. 672/24.08.1994.
În cursul anului 1998, reclamanta apelantă a solicitat restituirea tuturor bunurilor aflate în depozitul gratuit al pârâtei, în scopul de a-și executa propria obligație de livrare a acestor bunuri către beneficiarul final, Compania Națională a Oltenia În acest sens, s-a constituit o comisie mixtă de inventariere, formată din reprezentanți ai ambelor părți litigante, care au procedat la inventarierea bunurilor, după care între părți s-a încheiat procesul-verbal nr. 707/10.12.1998 de Inventariere a furniturii aflate în custodie la pentru utilajele IH-37, E-59, E-60, E-61, A-06 (filele 50-56 dosar fond). Acest proces-verbal s-a semnat fără obiecțiuni din partea nici unuia dintre semnatarii actului. În consecință, la data de 10.12.1998 nu au fost constatate și reclamate de către reclamanta apelantă nici un fel de lipsuri cu privire la bunurile lăsate în depozit gratuit la pârâtă.
Curtea reține că obligațiile pârâtei izvorâte din contractul de depozit au fost executate integral, iar această executare rezultă din semnarea fără obiecțiuni de către reclamanta apelantă a actului de inventariere a bunurilor întocmit în prealabil expedierii lor și din restituirea bunurilor către reclamanta apelantă, la locul indicat de aceasta, însoțite de avizele de expediție.
Cu privire la dreptul la acțiune al reclamantei în baza contractului de depozit pentru cauză de comerț, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Raportul juridic de depozit pentru cauză de comerț s-a născut între părți în momentul încheierii procesului-verbal de custodie nr. 3562/15.04.1992, respectiv la data de 15.04.1992, iar efectele acestui contract au fost prelungite prin voința părților prin încheierea actului adițional nr. 672/24.08.1994.
Admițând că părțile contractului de depozit au convenit depozitarea bunurilor la pârâtă până la data la care reclamanta solicită restituirea lor, în ipoteza în care curgerea termenului de prescripție s-ar raporta la momentul nașterii obligației intimatei de restituire a bunurilor subsecvent cererii reclamantei în sens ar rezulta că termenul de prescripție a început să curgă la data inventarierii bunurilor în vederea predării, respectiv la data încheierii procesului-verbal nr. 707/10.12.1998 și s-a împlinit la data de 10.12.2001.
Și dacă se acceptă ipoteza pe care prima instanță și-a întemeiat hotărârea, dreptul la acțiune al reclamantei apelante apare tot ca fiind prescris. Potrivit ipotezei menționate, neexistând o modificare a titlului din contract de vânzare-cumpărare în contract de depozit, pârâta avea obligația de predare a subansamblelor la destinația indicată de către reclamanta apelantă, iar prescripția dreptului la acțiune se impune a fi analizată prin raportare la prevederile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează prescripția dreptului la acțiune privind viciile lucrului predat. Din această perspectivă, termenul de prescripție a început să curgă la data de 24.03.2000, când s-au încheiat operațiunile de verificare a mărfii livrate și s-a comunicat situația finală a lipsurilor constatate, și s-a împlinit cel mai târziu la data de 24.01.2003, termen aplicabil dacă viciile ar fi fost ascunse cu viclenie, sau la data de 24.07.2000, dacă aceste vicii nu ar fi fost ascunse cu viclenie.
Același termen (de 3 ani, împlinit la data de 24.01.2003) s-ar aplica și în situația în care prescripția nu ar fi analizată prin prisma dreptului la acțiune privind viciile lucrului predat, ci prin prisma dreptului la acțiune privind obligarea intimatei la executarea contractului, in ipoteza predării cu lipsuri a bunurilor contractate.
În ce privește susținerea reclamantei apelante privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (adică, în speță, de la data la care a fost informată de către terțul Compania Națională a Oltenia - cu privire la pretinsele lipsuri în livrare), aceste prevederi legale sunt inaplicabile în cauză, textul legal amintit reglementând prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită delictuală, iar în cauză reclamanta apelantă și-a întemeiat pretențiile pe raporturile juridice contractuale care s-au derulat între părțile litigante, solicitând angajarea răspunderii contractuale a intimatei.
Cu privire la întreruperea termenelor de prescripție invocată de reclamantă prin motivele de apel, Curtea constată că în mod corect instanța de fond nu a reținut în cauză o recunoaștere anterioară a dreptului, de natură a întrerupe prescripția în sensul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr.167/1958, întrucât posibilitatea remedierii lipsurilor, recunoscută de către pârâtă, nu echivalează recunoașterii existenței acestei lipsuri, astfel cum a afirmat reclamanta.
În ce privește nerestituirea listelor de inventariere, cu toate că reclamanta a precizat că va interpreta această nerestituire ca o recunoaștere a pretențiilor, tribunalul a considerat în mod corect că recunoașterea debitorului, de natură a întrerupe prescripția, presupune o atitudine fără echivoc, neputându-se admite că necontinuarea corespondenței cu reclamanta ar presupune acceptarea pretențiilor acesteia.
Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Reclamanta apelantă pretinde, în motivele de apel, că în cauză a operat întreruperea prescripției prin recunoașterea debitorului, rezultând din două înscrisuri emise de pârâtă (adresele nr. 248/24.08.2000 și nr. 30/08.02.2002).
Cu privire la aceste susțineri, Curtea constată că niciunul dintre cele două acte nu reprezintă o "recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția", în înțelesul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958. Prin adresa nr. 248/24.08.2000, intimata arată că răspunde la adresa reclamantei apelante nr. 439/17.08.2000, prin care i se imputau lipsurile care fac obiectul prezentului litigiu, și afirma explicit faptul că a livrat "complet, fără lipsuri" bunurile executate și depozitate, aflate în coletele care au fost integral expediate și care sunt, la rândul lor, enumerate expres în cuprinsul actului. enumerării coletelor expediate, intimata arată că a precizat că: "întrucât lipsurile din furnitură la care vă referiți nu apar ca nelivrate, vă rugăm să procedați la o confruntare cu documentele de expediere a coletelor". Aceste afirmații ale pârâtei constituie, în opinia Curții, o manifestare de voință explicită, neîndoielnică, de nerecunoaștere a dreptului pretins de apelantă, astfel că actul nu poate avea natura juridică a unei recunoașteri întreruptive de prescripție.
Nu poate fi socotit act întreruptiv de prescripție nici adresa nr. 30/08.02.2002, care nu face decât să reitereze afirmațiile pârâtei din actul anterior, privind livrarea tuturor coletelor pentru utilajele, și, în litigiu, iar afirmația sa în sensul respingerii explicite a pretențiilor reclamantei apelante, referitoare la "reperele care nu au fost livrate", este identică cu cea din actul analizat anterior și se impune a fi interpretată în același sens, al inexistenței unei declarații concrete de recunoaștere a vreunei datorii certe, care să poată fi măcar plasată într-o legătură de conexitate cu o anumită pretenție a apelantei.
Așa fiind, întrucât în cauză nu s-au constatat motive de schimbare sau desființare a sentinței apelate, în baza art. 296. pr. civ. Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanta - - T împotriva sentinței civile nr. 408/07.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.12. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER
- - - - - -
Red. /21.12.2009
Tehn. /4 ex./21.12.2009
Instanța de fond - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Florin MoțiuJudecători:Florin Moțiu, Marian Bratiș
