Spete pretentii comerciale. Decizia 74/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 74
Ședința publică de la 07 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Claudia Susanu
JUDECĂTOR 2: Anca Ghideanu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Comercial privind pe apelant SC V SA și pe intimat SC SRL, având ca obiect pretenții, apel formulat împotriva sentinței nr. 254/02.03.2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că intimata a depus concluzii scrise iar dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 31.08.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, la solicitarea intimatei de amânare a pronunțării pentru a depune concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de astăzi 07.09.2009, când:
INSTANȚA
Asupra apelului comercial d e față;
Prin acțiunea civilă nr. 254/02.03.2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta "" V în contradictoriu cu pârâta "" A fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Asupra cererii introductive:
În primul rând, justa soluționare a cauzei, confirmă orânduirea firească a celor două capete de cerere, în sensul că înainte de soluționarea pretențiilor bănești, trebuie soluționată evacuarea, și ambele, în raport de probele arătate și cu cererea reconvențională, care prin apărările invocate, dezvăluie o problemă omisă în cererea introductivă, cea a existenței unui drept de retenție. Această problemă devină în cauză determinantă soluționării cauzei prezente.
Astfel, tribunalul a readus la cunoștința părților, că deși nu este expres precizat în lege, dreptul de retenție este recunoscut de practica judiciară care l-a definit în mod constant ca un mijloc de garantare a executării obligației debitorului, prin plată a creanței.
Așadar, orice persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, poate să rețină acel bun și deci să refuze restituirea, până când i se plătește datoria legată de bunul respectiv. Referitor la raporturile locative art. 1444 Cod civil, precizează că locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator.
În cauză, temeiul invocat de reclamantă pentru evacuarea din spațiul în litigiu este inexistența unui contract valabil care să-i confere un drept locativ, contractele anterioare încheiate între ei fiind desființate irevocabil de instanța de judecată; iar continuarea locației de către pârâtă în aceste condiții îi aduce reale prejudicii echivalând cu contravaloarea chiriei pe care ar putea-o percepe față de o altă societate.
Tribunalul a reținut însă, că dreptul pârâtei, de a primi imobilul și de a refuza implicit predarea acestuia, este consfințit printr-o hotărâre judecătorească respectiv sentința civilă nr. 1111/06.06.2007 a Judecătoriei Vaslui, rămasă irevocabilă, prin care s-a instituit în favoarea pârâtei, din prezenta cauză un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la plata sumei de 87.989,48 lei, valoarea reactualizată a sumei de 5.402.625 lei, ce a reprezentat prețul achitat la momentul tranzacției anterioare pentru același imobil.
Revenind la interesul juridic dat dreptului de retenție și a consecințelor de principiu ale acestui drept, în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație, cererea de evacuare nu poate fi admisibilă în condițiile până aici examinate.
Mergând mai departe, și luând în examinare și cererea privind plata despăgubirilor, tribunalul a admis împrejurarea că dreptul de retenție nefiind un drept translativ de proprietate, retentorul creditor folosind bunul, nu poate beneficia de fructele bunului respectiv; având obligația de a le preda proprietarului, însă numai după îndeplinirea obligației principale, din partea acestuia din urmă, de plată a datoriei. Or, încă o dată, plata datoriei reprezintă o plată efectivă sau o compensație între cele două creanțe.
În speță, reclamanta exclude intervenirea primei ipoteze a plății, invocând intervenția unei compensații, creanța sa reprezentând chiria pe care ar fi trebuit s-o încaseze de la pârâtă în ultimii trei ani.
Instanța nu a putut însă împărtăși această opinie decât în eventualitatea existenței unui contract de subînchiriere între locatar și altă persoană, prima având într-adevăr obligația să plătească sumele, astfel încasate, proprietarului bunului.
A admite cererea reclamantei, înseamnă a admite ca justă pasivitatea reclamantei de a-și îndeplini obligația de plată a sumei datorate, impunând pârâtei un contract de locațiune nenegociat pentru o chirie impusă, eliminând astfel consimțământul acesteia din urmă.
Mai mult, reclamanta a prezentat ca și probă o listă cu situația unor spații locative închiriate unor societăți comerciale, cu sumele de bani reprezentând nivelul chiriilor percepute, însă instanța nu a putut să facă o speculație în privința obținerii unei chirii din închirierea spațiului în litigiu, aceasta ținând în primul rând de eventualitatea încheierii unui astfel de contract cu altă persoană fizică ori juridică în condițiile, ce țin de termen și cuantumul chiriei, impuse de reclamantă.
Referitor la cererea reconvențională:
Pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei rezultată din actualizarea datoriei de la data introducerii acțiunii până la achitarea acesteia și a contravalorii lucrărilor de conservare a imobilului, precum și păstrarea dreptului de retenție până la achitarea integrală a sumelor datorate de reclamantă.
Referitor la prima cerere, pentru edificarea pârâtei, tribunalul a făcut trimitere la dispozițiile art. 371 ind. 1, 2 Cod procedură civilă potrivit cărora actualizarea creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești este de competența exclusivă a organului de executare, în cauză existând suficiente criterii de reevaluare, dovada fiind existența unei expertize tehnice de specialitate care chiar extrajudiciară dacă ar fi, executorul putând să și-o însușească.
Argumentul acestuia în refuzul său în sensul celor solicitate pentru că solicitarea se referă la o perioadă anterioară investirii sale cu această cauză nu poate fi primită neavând temei legal.
Așadar pentru soluționarea cererii, calea este alta.
Privitor la sumele rezultând din cheltuielile de conservare acestea nu au fost dovedite prin mijloace de probă depuse la dosar deși au fost admise de instanță, dar mai mult dreptul de retenție obligă pe detentorul retentor să le suporte.
Păstrarea dreptului de retenție în continuare nu-și are justificarea într-o cerere nouă, acest drept existând în condițiile sus expuse, nefiind stins prin plata datoriei sau desființat prin hotărâre judecătorească.
Așadar cererea reconvențională a fost respinsă în tot.
Ambele părți au solicitat în cererile lor, obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată însă, față de soluțiile date cererilor principale, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă au fost respinse.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel "" V criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele aspecte:
Primul motiv de nelegalitate vizează greșita indicare a căii de atac față de cuantumul pretențiilor, majorat de la 130.958 la 193.062,53 lei, cât și de dispozițiile art. 282 indice 1 Cod procedură civilă, aceasta fiind apelul și nu recursul cum greșit s-a menționat în dispozitivul hotărârii atacate.
A doua critică se referă la natura confuză a litigiului în condițiile în care reclamanta a inițiat acțiunea în procedura dreptului comun, în timp ce judecătoria - ce a declinat competența - cât și tribunalul să rețină natura comercială a acestuia, fără să urmărească respectarea normelor reglementate în art. 720 și urm. Cod procedură civilă.
Pe fondul cauzei instanța, în pofida ordinii de prioritate cerută în acțiune, a reținut că "înainte de a soluționa pretențiile bănești, trebuie soluționată evacuarea datorită existenței unui drept de retenție instituit în favoarea pârâtei, asupra spațiului".
Susține apelanta că dreptul proprietarului de a cere beneficiul chiriei sau a nefolosinței este deplin legitim și nu poate fi blocat de un alt drept al retentorului astfel că soluția tribunalului cu privire la capătul de cerere vizând despăgubirile este nelegală.
Reclamanta-apelantă menționează că, deși ea a recunoscut existența dreptului de creanță al pârâtei, sens în care s-a propus conform art. 720 indice 7 Cod procedură penală încheierea unei tranzacții prin care să compenseze datoriile, pârâta a refuzat tranzacția pe compensare, negând dreptul reclamantei la despăgubiri.
Instanța a extrapolat situația concretă din cauza dedusă judecății la o ipoteză străină cauzei, întrucât deși reține că stingerea datoriei reclamantei se poate face "prin plata efectivă a acesteia sau printr-o compensație între cele două creanțe, ulterior menționează că varianta compensației ar fi condiționată numai în eventualitatea existenței unui contract de subînchiriere între un locator și altă persoană".
Este greșită reținerea potrivit cu care prin neîndeplinirea obligației de plată, reclamanta, prin pretențiile cerute, ar impune pârâtei "un contract de locațiune nenegociat pentru o chirie impusă, eliminând astfel consimțământul acesteia din urmă. Instanța a refuzat, în mod nelegal, să rețină drept mod de calcul al despăgubirii, modul de evaluare propus de reclamantă, respectiv prin comparație cu chiriile practicate pentru spații similare, întrucât, dacă spațiul ar fi fost liber, nu s-ar fi închiriat pe sume negociabile, cuantumul chiriei fiind stabilit prin hotărâri ale Consiliului de administrație a.
În mod greșit a respins instanța și capătul de cerere privind evacuarea întrucât între părți existau creanțe reciproce, reclamanta datorând, conform sentinței irevocabile, suma de 87.989,48 lei, în timp ce pârâta ar fi trebuit să o despăgubească cu 193.662 lei, în condițiile în care i s-ar fi admis acțiunea.
În acest conflict al creanțelor, dreptul de retenție nu mai avea nicio justificare, nu mai avea sens să protejeze creanța pârâtei, atât timp cât ea avea o datorie mai mare de plătit creditorului său.
În termen legal intimata "" Vaf ormulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, litigiul având natură comercială în baza dispozițiilor art. 4 Cod comercial care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului derivând din fapte ilicite dar și în ipoteza celor rezultate din săvârșirea unor fapte ilicite.
Procedura concilierii a fost făcută prin diversele comunicări adresate intimatei în vederea obținerii unei compensări între debitul cert pe care îl are față de intimată cu o pretinsă chirie, calculată unilateral de ei.
Pe fondul cauzei arată că nu poate opera principiul îmbogățirii fără justă cauză întrucât ei dețin spațiul în baza unui temei legitim, iar aceasta nu a făcut dovada în cauză că patrimoniul societății intimate s-a mărit în detrimentul patrimoniului său.
Dimpotrivă patrimoniul societății intimate s-a diminuat în toată această perioadă și obiectul de activitate nu a mai putut fi desfășurat, tocmai datorită relei-credințe a reclamantei care a blocat această sumă de bani plătită de ei în 1993, pe care o datorează din momentul în care s-a anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare, sumă ce putea să o restituie fără altă judecată dar, mai ales după ce ei au obținut hotărârea irevocabilă din 2007.
Nici pe temeiul răspunderii civile delictuale acțiunea reclamantei nu este fondată, întrucât aceasta are la bază vinovăție și dă naștere la repararea în întregime a prejudiciului cauzat prin fapta proprie.
Dar despre ce faptă ilicită poate fi vorba în cauză din moment ce ei au deținut spațiul în litigiu mai întâi în baza convenției din 1992, apoi a contractului de vânzare-cumpărare din 1993, iar după ce acestea au fost anulate în baza hotărârilor judecătorești arătate mai sus.
De asemenea, în mod temeinic a fost respinsă cererea reclamantei de evacuare a intimatei din spațiul în litigiu din moment ce aceasta nu a plătit sumele datorate în baza cărora deține spațiul prin dreptul de retenție instituit tocmai ca o garanție că va recupera creanța de la reclamantă.
Solicită să se respingă ca nefondată calea de atac formulată de reclamanta "" V împotriva sentinței civile nr. 254/02.03.2009 a Tribunalului Vaslui și să se dispună obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Prima critică vizând greșita indicare a căii de atac este întemeiată și ținând cont de principiul legalității căilor de atac, potrivit cu care calea de atac este cea dată de lege, nu cea eronat menționată în dispozitivul sentinței, în raport și de dispozițiile art. 282 indice 1 Cod procedură civilă și de art. 99 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată, la termenul din 01.06.2009 s-a procedat la recalificarea căii de atac, cauza fiind amânată la data de 22.06.2009, la un complet de apel legal constituit.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel Curtea reține că acesta este nefondat.
Litigiul dedus judecății are natură comercială, prin sentința civilă nr. 1332/09.04.2008 pronunțată de Judecătoria Vaslui fiind declinată competența de soluționare a litigiului pendinte în favoarea Tribunalului Vaslui tocmai pe această excepție, soluție rămasă irevocabilă prin nerecurare.
Potrivit art. 4 Cod comercial o prezumție de comercialitate operează pentru toate obligațiile comerciantului, aici fiind incluse nu doar obligațiile contractuale ci și obligațiile derivând din fapte ilicite (îmbogățirea fără justă cauză) sau fapte ilicite (art. 998 Cod civil).
Cum în speță litigiul se poartă între două societăți comerciale și are ca obiect obligații ce derivă din folosința unui spațiu comercial, obligații care își au temeiul fie în îmbogățirea fără justă cauză, fie în acte delictuale, în mod corect s-a reținut natura comercială a pricinii.
Nici susținerea apelantei vizând neefectuarea concilierii prealabile nu poate fi reținută, dovezile existente la dosarul tribunalului reliefând efectuarea acesteia, maniera propusă de reclamanta-apelantă vizând rezolvarea amiabilă în sensul compensării debitului rezultat din sentința nr. 1111/2007 și datorat de reclamantă, cu o pretinsă chirie calculată unilateral de reclamantă și pe care ar fi datorat-o pârâta-intimată, modalitate pe care aceasta din urmă nu a acceptat-
Referitor la criticile formulate de apelanta "" V cu privire lafondul cauzei, Curtea reține următoarele:
Intimata-pârâtă "" deține spațiul în litigiu în baza sentinței civile nr. 1111/06.06.2007 a Judecătoriei Vaslui, hotărâre irevocabilă, prin care apelanta din prezenta cauză a fost obligată să-i restituie intimatei suma de 87.989,48 lei, reprezentând preț actualizat achitat pentru imobilul situat în V, str. -, parterul blocului G3, cât și suma de 1.403,37 lei, contravaloarea lucrărilor efectuate în spațiul comercial. Prin aceeași sentință a fost instituit, în favoarea "", un drept de retenție asupra imobilului situat în V la adresa sus menționată, până la achitarea creanțelor prevăzute în respectiva hotărâre.
Apelanta nu și-a onorat obligația decurgând din sentința nr. 1111/2007, aspect recunoscut chiar prin cererea de apel.
Dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia, cel ce deține un bun imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să refuze restituirea până ce debitorul, titular al bunului, îi va plăti sumele de bani pe care i le datorează. Tocmai această posibilitate de a reține lucrul constituie un mijloc de constrângere a celui ce trebuie să restituie suma de bani, în sensul de a-l determina să-și execute obligația.
În aceste condiții, în mod corect a apreciat tribunalul că nu poate fi admis capătul de cerere privind evacuarea, intimata nefiind în situația celui care deține fără drept un bun proprietatea altuia.
Este adevărat că, în materie comercială, art. 720 indice 7 Cod procedură civilă stipulează că instanța de fond va stărui pentru soluționarea litigiului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților.
În ipoteza în care părțile nu reușesc să tranzacționeze, deși judecătorul le-a acordat termen în acest sens, procesul trebuie să continue pentru a se tranșa chestiunea pe fond.
Referitor la capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, ce constituie motiv de critică în apel, Curtea reține că intimata, fiind titulara unui drept de retenție asupra imobilului, nu datorează această lipsă de folosință întrucât nu are nicio culpă, deținerea imobilului nefiind făcută fără titlu.
Astfel cum menționam anterior, tocmai existența dreptului de retenție, constituit printr-un titlu execuroriu, respectiv prin sentinta civilă nr. 1111/06.06.2007 a Judecătoriei Vaslui, legitimează pârâta să dețină imobilul, până vor fi onorate obligațiile decurgând din hotărârea irevocabilă. Față de cele expuse, în mod corect a reținut tribunalul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera îmbogățirea fără justă cauză.
De asemenea, nici temeiul răspunderii civile delictuale nu este operant, în cauză neputând vorbi de existenta unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție și care să fi produs un prejudiciu, condițiile prev.de art.998-999 civ. nefiind întrunite.
Mai mult, apelanta încearcă să obțină un drept prevalându-se de propria sa culpă, respectiv neîndeplinirea obligației de a plăti către "" sumele datorate conform titlului executoriu - sentința civilă nr. 1111/06.06.2007 a Judecătoriei Vaslui.
În aceste condiții aspectele reținute de instanța de fond referitoare la: imposibilitatea operării în cauză a unei compensații; la faptul că, prin neîndeplinirea obligației de plată, reclamanta, prin pretențiile cerute, ar impune pârâtei un contract de locațiune nenegociat, pentru o chirie impusă, fără a exista consimțământul acesteia din urmă; cât și cele vizând probatoriile depuse pentru dovedirea cuantumului pretențiilor bănești - toate aceste chestiuni constituind obiect de critică în prezentul apel - sunt irelevante, câtă vreme solicitarea apelantei, în sensul acordării lipsei de folosință, se situează în afara cadrului legal, conform argumentelor expuse anterior.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior prezentate, în raport de dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamanta "" V împotriva sentinței civile nr. 254/02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui, hotărâre pe care o păstrează ca legală și temeinică.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, cum în pricina pendinte nu au fost produse dovezi în sensul arătat mai sus, urmează a fi respinsă ca nedovedită cererea intimatei vizând obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanta "" V împotriva sentinței civile nr. 254 din 02 martie 2009 Tribunalului Vaslui, hotărâre pe care o păstrează.
Respinge cererea intimatei, vizând obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
-
Red.
Tehnored.
Tribunalul Vaslui:
18.09.2009
2 ex.
Președinte:Claudia SusanuJudecători:Claudia Susanu, Anca Ghideanu
