Spete procedura insolventei. Decizia 1672/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA Operator 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA Nr. 1672/
Ședința publică din 17.12.2009
PREȘEDINTE: Marian Bratiș
JUDECĂTOR 2: Cătălin Nicolae Șerban
JUDECĂTOR 3: Dorin
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de creditorii DGFP C-S și, împotriva sentinței comerciale nr. 97/JS/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul C-S, în dosar nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată - SRL prin lichidator judiciar și pârâtul intimat, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat în reprezentarea creditorului recurent și pârâtul intimat, lipsă fiind creditoarea recurentă DGFP C-S și debitoarea intimată - SRL, prin lichidator judiciar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentanta creditorului recurent depune înscrisuri prin care solicită monitorizarea cauzei de către D-na, reprezentanta Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România.
Curtea arată că prezența D-nei în sala de ședință este permisă, astfel cum este permisă prezența oricărei persoane, având în vedere caracterul public al dezbaterilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Av., reprezentanta creditorului recurent solicită admiterea recursului în baza art. 312.proc.civ. art. 3041.proc.civ. trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ai debitoarei, cu cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
Intimatul solicită respingerea recursurilor, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare constată următoarele:
Procedura în primul ciclu procesual:
Soluția primei instanțe anterior casării cu trimitere spre rejudecare:
Prin sentința comercială nr. 97/JS/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, în baza art. 246 Cod procedură civilă, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii formulată de lichidatorul T pentru atragerea răspunderii pârâtului, în calitate de administrator social al debitoarei " " C, s-a respins cererea formulată de creditorul pentru antrenarea răspunderii administratorului și, în temeiul art.131 din legea privind procedura insolvenței, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului " " C și radierea debitorului din registrul comerțului.
În temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenței, a fost descărcat lichidatorul de orice îndatoriri și responsabilități iar, în temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus notificarea sentinței debitorului, creditorilor, Direcției Teritoriale a Finanțelor Publice, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C-S, pentru efectuarea mențiunilor de radiere, precum și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a constatat că prin sentința civilă nr. 123/7.02.2008, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul Tribunalului C-S nr-, în temeiul art.131 din legea privind procedura insolvenței, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului " ", cu sediul social în C,-, județul C-S; a dispus radierea debitorului din registrul comerțului. În temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenței, a descărcat pe lichidator de orice îndatoriri și responsabilități; în temeiul art. 138 lit. d din Legea privind procedura insolvenței, a dispus antrenarea răspunderii administratorului, domiciliat în C,-, județul C-S, pentru plata datoriei debitorului " " și l-a obligat să plătească suma de 221.421,80 lei;
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut că prin sentința civilă nr. 324/JS/20.04.2006 pronunțată în dosar nr. 1517/COM/2006 s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului împotriva debitorului " " C, conform Legii nr. 64/1995 republicată, în vigoare la acea dată.
Din definitiv al creanțelor debitorului rezultă că la masa credală s-au înscris creditorii cu o creanță de 134.303,80 lei și C-S cu o creanță de 87.118 lei.
Societatea comercială debitoare a fost notificată să depună la dosarul cauzei actele prevăzute de lege. Administratorul debitorului, a pus la dispoziția lichidatorului o parte din documentele contabile.
La dosarul cauzei lichidatorul a depus raportul final de lichidare în care a arătat că debitorul nu mai deține nici un bun în patrimoniu și sunt întrunite condițiile pentru a se dispune închiderea procedurii insolvenței conform dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Cererile de antrenare a răspunderii din primul ciclu procesual:
La data de 20.07.2006, creditorul a formulat cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului, în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995 rep. ce era în vigoare la acea dată.
În motivarea cererii, a arătat că administratorul debitorului a avut contribuție la ajungerea acestuia în stare de insolvență prin folosirea bunurilor societății în interes propriu, continuarea în interes personal a activităților care duceau în mod vădit societatea la încetarea de plăți și efectuarea de plăți cu preferință către un creditor în dauna celorlalți creditori.
Lichidatorul Taf ormulat cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului debitorului în temeiul art.138 lit. d din Legea nr. 85/2006.
În motivarea cererii a arătat că fapta ilicită constă în neconducerea contabilității în conformitate cu legea, din anul 2000, în condițiile în care debitorul a desfășurat activitate până în anul 2001. Neținerea contabilității în conformitate cu legea eoc ondiție ce favorizează intrarea societății în stare de insolvență, rezultatul fiind imposibilitatea încasării de către creditori a sumelor scadente.
Întâmpinarea pârâtului în primul ciclu procesual:
Prin întâmpinare, administratorul pârât a solicitat respingerea cererilor de antrenare a răspunderii patrimoniale ca neîntemeiate.
În motivare, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii organelor de conducere a debitorului și nu a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență prin nici una dintre faptele prevăzute de dispozițiile art. 124 din Legea nr. 64/1995, respectiv art.138 din Legea nr. 85/2006.
În perioada 02.08.2000 - 13.02.2001 administrarea societății a fost preluată de numitul în baza contractului de mandat.
Conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2672/02.08.2006, societatea comercială și-a asumat obligația de a transmite numitului dreptul de proprietate asupra bazei de recepție a animalelor, în schimbul sumei de 700 milioane ROL care a fost eșalonată în trei rate. Întrucât nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a achitat ultima de 300 milioane ROL, a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.
Numitul a devalizat societatea, privând-o de mijloacele de producție necesare desfășurării activității, fapt consemnat de executorul judecătoresc.
Deoarece a sustras din patrimoniul societății bunuri mobile în valoare de 1.196.100.000 ROL, administratorul debitorului nu i-a mai plătit acestuia suma de 134.303,80 RON, datorată în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Evidența contabilă a societății a fost condusă de personal de specialitate angajat.
Considerentele sentinței din primul ciclu procesual:
Creditorul a avut mandat din partea administratorului pentru perioada 02.08.2000 - 13.02.2001. Toate actele și faptele de comerț în numele și pe seama debitorului au fost efectuate de administratorul.
Starea de fapt reținută de lichidator potrivit căreia acesta nu a condus evidența contabilă în conformitate cu legea constituie o premisă pentru aplicarea art.138 lit. d din Legea nr. 85/2006. Această faptă a constituit o condiție favorabilă pentru crearea prejudiciului datorită căreia creditorii nu și-au putut recupera creanțele.
De asemenea, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 306/20.01.2001, " " SRL C reprezentată de dl. - fiul administratorului debitorului, în calitate de asociat, a vândut d-lui abatorul, fabrica de mezeluri, instalația gaz metan și conducta beton canalizare cu suma de 278.481.632 lei.
Scopul acestui transfer patrimonial a fost de a continua în folos propriu activitatea, în dauna intereselor creditorilor debitorului iar fapta se circumscrie dispozițiilor art.138 lit. c din Legea nr.85/2006.
Față de aceste considerente, având în vedere prejudiciul, faptele generatoare ale prejudiciului și raportul de cauzalitate între prejudiciu și faptele reținute, judecătorul sindic a admis cererea formulată și a obligat administratorul debitorului să plătească pasivul societății debitoare " " SRL
Constatând că la raportul final nu s-au depus obiecțiuni, că în patrimoniul falitei nu s-au identificat bunuri, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului și s-a dispune radierea acestuia din registrul comerțului.
Recursul împotriva sentinței pronunțată în primul ciclu procesual:
Împotriva sentinței civile nr. 123/7.02.2008, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul Tribunalului C-S nr-, a formulat recurs pârâtul, solicitând, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de angajare a răspunderii.
Soluția asupra recursului sentinței pronunțate în primul ciclu procesual:
Prin decizia civilă nr. 662 din data de 18 septembrie 2008, Curtea de Apel Timișoaraa admis recursul declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr. 123/7.02.2008, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul Tribunalului C-S nr-, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul C-S, judecător sindic.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că critica pârâtului recurent fundamentată pe faptul că instanța de fond nu a procedat la o motivare amplă și pertinentă și nu a analizat apărările și elementele probatorii administrate în cauză este justificată.
Curtea a avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar instanța trebuie să prezinte motivele care au determinat-o să pronunțe o soluția, dând răspunsuri precise la cererile și apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice. Ori, în speță, instanța de fond nu a analizat apărările și dovezile administrate de pârât, respectiv proba prin înscrisuri și celelalte probe testimoniale.
Reținând faptul că sentința atacată are la bază o motivare sumară, fără trimitere la probele ample ale dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare, instanța de control judiciar, a constatat că în cauză modificarea hotărârii nu este posibilă, aceasta fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
De asemenea, Curtea a constatat că în considerentele sentinței s-a reținut angajarea răspunderii în temeiul art.138 lit. d și c din Legea nr.85/2006, în timp ce dispozitivul face trimitere numai la fapta prevăzută de art. 138 lit. d din legea insolvenței. Este de necontestat că dispozitivul trebuie să reflecte în mod fidel considerentele hotărârii, ori necorelarea lor are înrâurire asupra soluției date.
Constatând această contradicție, hotărârea este lovită de nulitate, motiv pentru care Curtea, în baza art. 312.proc.civ. a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca judecătorul sindic în rejudecare să analizeze cauzele care fac obiectul celor două cereri.
Rejudecarea după casare. Soluția și considerentele primei instanțe:
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C-S - Secția COM-CAF, sub nr-.
În rejudecare părțile nu au propus probe noi. Din analiza materialului probator, judecătorul sindic a reținut, în fapt, următoarele:
Deoarece, cu ocazia dezbaterilor în fond, lichidatorul T, prin practicianul în insolvență, a solicitat a se lua act de renunțarea la judecată a cererii de atragere a răspunderii pârâtului, judecătorul sindic, în baza art. 246 Cod procedură civilă, a luat act de renunțarea la judecata cererii formulată de lichidatorul T pentru atragerea răspunderii pârâtului în calitate de administrator social al debitoarei " "
În ce privește cererea formulată la data de 20.07.2006 de creditorul pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995 rep. ce era în vigoare la acea dată, judecătorul sindic a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Răspunderea persoanelor cu funcții de conducere, care au administrat societatea comercială ajunsă în stare de insolvență, are natura răspunderii civile delictuale dominată de principiile reglementate de art. 998 Cod civil, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. De asemenea, este necesar să se probeze că administratorii, prin săvârșirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, au determinat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele prevăzute de textul ce le enumără.
În cauză nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerințelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului social al debitoarei.
Astfel, creditorul a semnalat că administratorul debitoarei s-ar fi folosit de bunurile societății în interes propriu, însă nu a dovedit aceasta cu niciun mijloc de probă. Dimpotrivă, judecătorul sindic a reținut din probele de la dosar că între 02.08.2000 și 13.02.2001, societatea a fost administrată de creditorul. Între cei doi au existat mai multe procese, atât civile, cât și penale, în care fiecare a avut pretenții de natură materială de la celălalt - înscrisurile filele 134 și urm. primul volum. De altfel, chiar creanța pentru care s-a deschis procedura este o hotărâre pronunțată împotriva societății la cererea creditorului - viitor administrator care izvorăște din antecontractul de vânzare-cumpărare a unui imobil din 2.08.2000. Aceasta este și data la care creditorul devine administratorul societății.
Nu s-a dovedit nici că administratorul ar fi făcut fapte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul societății - dimpotrivă, l-a vândut chiar creditorului. Nu s-a dovedit nici că administratorul ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia, nici că ar folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri, în scopul întârzierii încetării plăților sau că ar fi dispus să se plătească cu preferință unii creditori în dauna celorlalți.
Fiind unic asociat și administrator, a realizat acte de comerț inclusiv cu creditorul, însă nu în interes personal. La dosar a fost depus acel antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil încheiat între societate și creditor de la care au pornit lanțul de litigii dintre părți. Inițial, lichidatorul a apreciat că administratorul nu a condus evidența contabilă în conformitate cu legea și acest fapt constituie o premisă pentru aplicarea art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, că această faptă a constituit o condiție favorabilă pentru crearea prejudiciului, iar creditorii nu și-au putut recupera creanțele. În rejudecare, lichidatorul nu a stăruit în susțineri.
Pe de altă parte, creditorul a fost, la rândul său, o perioadă de timp administrator iar o parte a prejudiciului vine și din acea perioadă. Acest fapt este dovedit de procesul verbal al ANAF- fila 377 volum 1, care reține că în perioada mai 1999- februarie 2001 contabilitatea a fost ținută incorect (15 luni de administrare a lui și 7 luni de administrare a lui ). Altă dovadă sunt hotărârile judecătorești din aceeași perioadă în care societatea a fost obligată să plătească restanțe la utilități - filele 147 și urm. dosar, datorii la furnizori, un autoturism al societății a fost avariat și costurile de reparații au fost importante, și alte fapte. Aceste realități rezultă și din depozițiile martorilor audiați cu ocazia primei judecăți asupra cererii.
Judecătorul sindic a constatat că nu a fost prezentată nici o dovadă din care să rezulte că administratorul societății debitoare a săvârșit vreo faptă din cele prevăzute de art. 138, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, de natură să-i atragă răspunderea patrimonială. De asemenea, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor generale de răspundere civilă delictuală. Susținerile creditorului nu au suport câtă vreme el însuși a administrat o perioadă societatea, așa cu s-a motivat mai sus, și nimeni nu poate invoca propria culpă în obținerea vreunui drept.
Lichidatorul menționează în raportul său că societatea nu mai funcționează din luna martie 2006, nu are bunuri în patrimoniu. Având caracter de excepție, atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a societății ajunse în insolvență trebuie interpretată restrictiv, respectiv trebuie să fie instituită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și numai dacă asemenea fapte sunt dovedite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, simplele afirmații, fără suport probator, ale creditorului nefiind suficiente pentru atragerea răspunderii personale a administratorului.
Pentru aceste motive de fapt, văzând că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 138 lit. d din Legea privind procedura insolvenței, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditorul pentru antrenarea răspunderii administratorului.
Văzând că, în rejudecare, nu s-au produs probe noi care să schimbe starea de fapt reținută privitor la situația juridică a debitorului, în temeiul art. 131 din legea privind procedura insolvenței, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului " " C, județul C-
Recursul formulat de creditoarea DGFP C-S:
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea C-S, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate ca fiind nelegală și netemeinică, iar pe fond obligarea administratorului social în persoana numitului să plătească DGFP C-S suma de 87.118 lei, reprezentând creanțe fiscale.
În motivarea recursului, creditoarea a arătat că are o creanță certă în sumă de 87.1184 lei, iar în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea 85/2006: "(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății, sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile, sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea".
În acest sens, opinia creditoarei recurente este că aceste fapte trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți. Prin aceste fapte, debitoarea a fost lipsită de lichidități tocmai pentru că, probabil, a fost administrată cu rea credință sau cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale, prin care să poată să-și acopere creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, atât în ceea ce privește judecarea acestora, cât și în ceea ce privește probațiunea, legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Acest aspect legat de vinovăția sau nevinovăția foștilor administratori, trebuie stabilit de către instanță, iar lichidatorul are calitatea conferită de lege de a investi instanța cu o cerere de chemare în judecată.
De asemenea, recurenta consideră că lichidatorul trebuie să-și mențină punctul de vedere cu privire la cererea de antrenare a răspunderii administratorului social, atribuțiile lui fiind complexe. Nu întâmplător, în cadrul art. 25 din Legea nr. 85/2006, prima dintre atribuțiile lichidatorului constă în "examinarea activității debitorului asupra căruia se inițiază procedura simplificată în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138 și supunerea acelui raport judecătorului sindic într-un termen stabilit de acesta, această analiză realizată de către un specialist, respectiv lichidatorul, constituind premiza declanșării unor potențiale acțiuni în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Recursul formulat de creditorul:
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și creditorul, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate și admiterea cererii sale, iar în subsidiar casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că nu se putea lua act de cererea de renunțare formulată de lichidatorul fără consimțământul părților, având în vedere termenul la care renunțarea a fost făcută, nici unul creditori nu a fost consultat cu privire la renunțarea la judecată a cererii de atragere a răspunderii pârâtului, aceasta fiind făcută în mod abuziv fără învoirea părților interesate.
Recurentul arată că instanța de fond nu s-a conformat deciziei nr. 662/18.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în sensul de a administra probe și de analiza pe larg dovezile administrate, că în mod abuziv instanța de fond a luat act de renunțarea formulată de lichidator fără consimțământul părților interesate, că lichidatorul judiciar SP nu a convocat comitetul creditorilor și nu a prezentat acestuia propunerea de renunțare la cererea sa și de închidere a procedurii de insolvență și nu a făcut nici un demers pentru identificarea bunurilor societății, bazându-se numai pe informațiile date de.
Se arată că din probele administrate rezultă că administratorul societății a folosit bunurile societății cât și banii primiți de la creditorul recurent, în interes personal, al său și a fiului său care avea calitatea de asociat al societății.
Instanța de fond, în mod greșit, a reținut că societatea a avut un singur asociat numindu-l pe unic asociat și administrator și se contrazice când ia act de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 306/20.01.2001 unde societatea este reprezentată de, fiul administratorului debitorului, în calitate de asociat care a vândut numitului, pe lângă alte bunuri și baza de recepții animale, bun care face obiectul antecontractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr. 2672/02.08.2000 încheiat între și, chiar în perioada când recurentul avea mandat de administrare a societății.
Recurentul arată că, creanța sa nu poate face obiectului prezentului dosar, ea fiind consfințită definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 4645/2005 pronunțată de, din care rezultă că recurentul și-a îndeplinit toate obligațiile față de - SRL, însă administratorul acesteia nu și-a îndeplinit toate obligațiile față de, motiv pentru care societatea a fost obligată să-i restituie suma de 420.000.000 lei cu titlu de preț, sumă actualizată cu rata inflației, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată 28.03.2001 și până la data executării efective a plății, cu dobânzile aferente, societatea fiind obligată și la plata îmbunătățirilor efectuate la imobilul în litigiu.
De altfel, arată recurentul, nevinovăția sa a fost consfințită din nou irevocabil și definitiv prin decizia nr. 5962/14.12.2005 pronunțată de care respinge toate acuzațiile formulate împotriva sa de către, fapte nefondate reținute și de instanța de fond.
Instanța de fond în mod greșit a reținut că a ținut contabilitatea societății, aceasta fiind ținută de contabilul autorizat numită de către cu mult timp înainte de 02.08.2000, instanța de fond abuziv audiind-o ca martoră pe contabila societății care este interesată în cauză.
Soluția Curții de Apel Timișoara:
Recursul formulat de creditoarea DGFP C-S:
Examinând recursul formulat de creditoarea DGFP C-S, Curtea constată că este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prin Raportul Final depus la dosarul primei instanțe (fila 166-. II), lichidatorul judiciar a propus judecătorului sindic închiderea procedurii insolvenței asupra debitoarei - SRL, întrucât debitoarea nu are niciun fel de bun care să asigure fondurile necesare pentru continuarea procedurii.
La concluziile în instanță, reprezentantul lichidatorului judiciar a solicitat închiderea procedurii insolvenței, în conformitate cu dispozițiile art. 131 din Legea 85/2006.
Judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenței, în baza acestui text de lege, tocmai în considerarea faptului că debitoarea nu mai avea niciun fel de bunuri care, prin valorificare, ar fi asigurat fonduri pentru continuarea procedurii.
Este adevărat, astfel cum susține recurenta DGFP C-S, că practicianul în insolvență are, printre atribuțiile sale și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138, însă, în speță, acest raport nu s-a putut întocmi, datorită faptului că evidențele contabile nu au fost puse la dispoziția lichidatorului judiciar.
Pe de altă parte, textul art. 131 din Legea 85/2006 nu condiționează închiderea procedurii insolvenței decât de inexistența bunurilor din patrimoniul debitoarei, iar nu de alte împrejurări, precum atragerea răspunderii membrilor fostelor organe de conducere, desemnarea administratorului special, formularea unei plângeri penale împotriva membrilor fostelor organe de conducere ale debitoarei sau depunerea raportului asupra cauzelor insolvenței.
Soluția închiderii procedurii în baza art. 131 din Legea 85/2006, în orice stadiu al acesteia, este prevăzută de legiuitor pentru a evita efectuarea de cheltuieli din fondul de lichidare în condițiile în care creditorii, persoanele direct interesate în continuarea procedurii, nu își asumă riscul efectuării unor astfel de cheltuieli.
Inițial, în cursul primului ciclu procesual, lichidatorul judiciar a formulat o acțiune în atragerea răspunderii fostului administrator social, pentru neconducerea contabilității în conformitate cu legea (art. 138, alin. 1, lit. d din Legea 85/2006), însă la rejudecarea după casare a renunțat la judecarea acesteia.
Curtea consideră că practicianul în insolvență nu este obligat să formuleze cerere de atragere a răspunderii membrilor fostelor organe de conducere ale debitoarei și cu atât mai mult, nu este împiedicat să renunțe la o asemenea cerere pe care a formulat-o anterior, întrucât numai el este în măsură să facă analiza cauzelor ajungerii în insolvență și să aprecieze dacă ajungerea în această stare este sau nu imputabilă foștilor membri ai organelor de conducere și/sau control ale debitoarei.
Pe de altă parte, pentru a se putea atrage răspunderea personală a membrilor fostelor organe de conducere și/sau control ale debitoarei, este necesar ca, prin una din faptele limitativ prevăzute de art. 138, alin. 1 din Legea 85/2006, una sau mai multe dintre aceste persoane să fi cauzat starea de insolvență.
Așadar, una din principalele condiții ale atragerii răspunderii este să existe legătura de cauzalitate între una din respectivele fapte și ajungerea debitoarei în starea de insolvență. Această legătură de cauzalitate trebuie dovedită, ea nefiind prezumată, ori, în speță, ea nu a fost dovedită.
De altfel, în lipsa documentelor contabile, este imposibil de făcut această probă.
Recursul recurentului:
Recursul acestui creditor este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Curtea reține că creditorul a formulat cerere de atragere a răspunderii fostului administrator social, pentru suma de 134.303,80 RON, la data de 20.07.2006, sub imperiul Legii 64/1995, aflată încă în vigoare și care permitea oricărui creditor să formuleze o asemenea cerere.
Motivele pentru care acest creditor a solicitat antrenarea răspunderii se referă la ajungerea debitoarei în stare de insolvență prin folosirea bunurilor societății în interes propriu, continuarea în interes personal a activităților care duceau în mod vădit societatea la încetarea de plăți și efectuarea de plăți cu preferință către un creditor, în dauna celorlalți creditori.
Critica potrivit căreia prima instanță nu putea lua act de cererea de renunțare formulată de lichidatorul fără consimțământul părților nu este fondată, întrucât normele de procedură civilă nu impun acest accept din partea altor participanți la procedură decât pârâtul.
Potrivit art. 246, alin. 1.proc.civ. reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. 4 al aceluiași articol, când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.
Așadar, "învoirea" se cere numai din partea celeilalte părți, iar nu din partea "persoanelor interesate", astfel cum afirmă creditorul, în motivele sale de recurs.
În speță, raportat la cererea de atragere a răspunderii formulată de lichidatorul judiciar, acesta este reclamantul, iar "cealaltă parte", în accepțiunea art. 246, alin. 1.proc.civ. este pârâtul. În consecință, numai pârâtul putea invoca încălcarea acestui text de lege, în măsura în care renunțarea la judecata cererii l-ar fi vătămat în vreun fel.
În consecință, nu era necesară nici obținerea acceptului comitetului creditorilor pentru ca lichidatorul judiciar să renunțe la judecarea cererii sale. De altfel, acest acord nici nu ar fi putut fi obținut, pentru că nu s-a constituit un comitet al creditorilor, dat fiind că, în cauză, au existat numai doi creditori.
Pe de altă parte, renunțarea lichidatorului judiciar la propria cerere de antrenare a răspunderii pârâtului nu a afectat cu nimic situația juridică a cererii de antrenare formulată de creditorul, care a fost soluționată pe fond de către prima instanță.
În ceea ce privește identificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei - SRL, Curtea reține că, în lipsa actelor contabile ale debitoarei, după anul 2000, nu s-au putut identifica asemenea bunuri. În acest sens, este raportul lichidatorului judiciar (filele 155-157 din dosarul - al Tribunalului C-S-. II).
În motivele de recurs, creditorul afirmă că pârâtul a folosit bunurile societății cât și banii primiți de la el (de la ), în interesul său personal și al fiului său, care avea calitatea de asociat al societății.
Curtea constată că creditorul se referă la imobilul pe care debitoarea - SRL a promis că i-l vinde, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2672/2.08.2000 (BNP G din C), pentru suma de 700.000.000 ROL, vânzare care însă n-a mai avut loc, dar pentru care, astfel cum s-a constatat irevocabil, prin sentința civilă nr. 181/3.02.2004, pronunțată de Tribunalul C-S, a plătit suma de 420.000.000 ROL. De altfel, imposibilitatea plății acestei sume, la care a fost obligată prin sentința civilă nr. 181/3.02.2004, pronunțată de Tribunalul C-S, a dus la declanșarea procedurii de insolvență a - SRL.
Întrucât vânzarea imobilului de a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare nu s-a mai făcut, imobilul a rămas în proprietatea debitoarei - SRL, care l-a vândut asociatului. Această vânzare, în sine, nu poate duce la concluzia că pârâtul a folosit bunurile debitoarei - SRL în interesul său sau al fiului său, întrucât, în schimbul bunului vândut, debitoarea a încasat o sumă de bani, care l-a înlocuit, ca valoare, în patrimoniul său.
După cum just a reținut judecătorul sindic, legătura cauzală între faptele imputate de creditorul pârâtului și starea de insolvență a debitoarei - SRL trebuie dovedită, ea nefiind prezumată.
Pe de altă parte, Curtea reține că nu este dovedită nicio faptă care să poată fi încadrată în cazurile prevăzute de art. 138, alin. 1 din Legea 85/2006 și care să poată justifica formularea unei cereri pentru atragerea răspunderii.
Managementul defectuos, în sine, nu poate atrage răspunderea vreunei persoane dintre cele prevăzute de art. 138, alin.1 din Legea 85/2006, pentru pasivul societății falite.
Simpla existență a stării de insolvență nu poate atrage răspunderea administratorului social, atâta timp cât această stare nu este cauzată de vreuna din faptele prevăzute de art. 138, alin. 1 din Legea 85/2006.
Folosirea în interes personal al bunurilor sau sumelor de bani ale societății debitoare presupune, ca mecanism, deturnarea acestora de la scopul activității societății comerciale, însă vânzarea bunului ce făcuse obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, către o altă persoană decât promitentul cumpărător nu poate avea o asemenea semnificație.
Este adevărat, astfel cum susține creditorul, că debitoarea - SRL l-a avut ca asociat, pe lângă pârâtul și pe, însă acest aspect nu schimbă cu nimic situația, întrucât transferul bunului în discuție către nu poate constitui, în sine un caz de antrenare a răspunderii fostului administrator social.
Potrivit art. 138, alin. 1, lit. c din Legea 85/2006, se poate dispune antrenarea răspunderii dacă s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, ori din probele administrate în cauză nu se relevă o asemenea împrejurare.
Este necesar să se dovedească în ce constă interesul ce a determinat continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. S-ar putea susține existența unui asemenea interes în cazul în care administratorul social ar fi dobândit, din continuarea activității societății avantaje materiale nejustificate, disproporționate față de activitatea lor și a societății, însă asemenea aspecte nu se regăsesc în cauză, mai ales că.
La fel, față de împrejurările mai sus reținute, conform cărora nu există dovedite fapte ce ar putea duce la angajarea răspunderii pârâtului, nu are nicio relevanță cine a ținut contabilitatea debitoarei - SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de creditorii Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și, împotriva sentinței comerciale nr. 97/JS/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul C-S, în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Dr.
GREFIER
RED./18.01.2010
TEHNORED. /19.01.2010/6 ex./4 com.
PRIMA INSTANȚĂ: TRIBUNALUL C-
JUDECĂTOR SINDIC:
Președinte:Marian BratișJudecători:Marian Bratiș, Cătălin Nicolae Șerban, Dorin
