Spete procedura insolventei. Decizia 572/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara operator nr.2928
Secția Comercială
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.572
Ședința publică din 13 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Anca Buta
JUDECĂTOR 2: Florin Moțiu
JUDECĂTOR 3: Maria Ofelia
Grefier:
S-a luat în examinare recursul declarat de creditoarea recurentă - SA B împotriva sentinței comerciale nr.1773/09.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu debitoarea intimată - SRL M, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru debitoarea intimată, avocat, lipsă fiind creditoarea recurentă.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu 19,5 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul debitoarei intimate depune la dosar împuternicirea avocațială, concluzii scrise și chitanța nr.126/10.03.2009 reprezentând onorariu de avocat.
Nemaifiind formulate alte cereri instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul debitoarei intimate solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.1773/09.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditorul - SA, în contradictoriu cu debitoarea - SRL.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată creditoarea a arătat că are o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă totală de 20.345,74 lei, compusă din 1572,23 lei reprezentând contravaloare servicii de telecomunicații prestate și neachitate, 13715,51 lei penalități de 1% pe zi de întârziere calculate conform art. 9.1 din contractul încheiat dintre părți, și 5058 lei (echivalentul în lei a 2.000 USD la data introducerii cererii) reprezentând penalitate de nerespectare a perioadei obligatorii convenite de părți, conform, art. 7.1 raportat la art. 9.2 din contractul abonament încheiat între părți.
La cuantumul creanței, creditoarea a adăugat, deși împotriva principiilor de drept material și procesual și cheltuieli de judecată de 10.000 lei reprezentând onorariu de avocat și 44 lei alte cheltuieli, care însă sunt supuse regimului juridic prevăzut de art. 274 Cod Procedură Civilă.
Debitul propriu zis, în cuantum de 1572,23 lei, îl constituie contravaloarea facturii în format electronic, seria - - PJ din 10.12.2005, ce cuprinde perioada de facturare 10.11.2005 - 09.12.2005, cu data scadenței 24.12.2005.
Din lectura comparată a acestei facturi și a anexei 4 ce cuprinde modul de calcul al penalităților s-a observat că această factură, ce în mod normal ar trebui să cuprinsă creanța sursă funcție de care s-au calculat penalitățile, nu reprezintă contravaloare servicii de telecomunicații prestate și neachitate deoarece la rubrica factură curentă -abonament lunar este trecut 0, iar suma apare numai la mențiunea "sold precedent", iar din anexa 4, privind calculul penalităților de 1% pe zi de întârziere se observă că suma de 1572,23 lei este compusă din cumulul valoric a unui număr de 5 facturi fiscale scadente în perioada 24.06.2005 - 24.11.2005, deci anterior datei când a fost întocmită factura fiscală -PJ din 10.12.2005.
Din actele dosarului nu a rezultat că această factură a fost comunicată clientului, și cu atât mai puțin acceptată la plată.
Un alt aspect ce atestă erorile existente în modul de clacul al sumei ce reprezintă contravaloarea acestei facturi fiscale constă în aceea că, la cele cinci facturi fiscale menționate, sunt trecute unele valori ce nu corespund valorii reale a facturii respective, astfel:
La nr. factură -/10.10.2005 scadentă la 24.10.2005, trecută la poziția 4 în anexă calcul penalități de la fila 18 apare valoare factură de 1557,90 dar factura cu acest nr. atestă o valoare de 1630,65 lei, sumă ce a fost plătită de debitoare, cu 143 din 07.10.2008, achitată prin - POST SA, și prezentată de apărătorul debitoarei în ședință publică.
Factura trecută la poziția 5 în anexa 4, privind calculul penalităților, cu nr. - la valoare de 14,33 lei, cu dată scadentă la 24.11.2005, iar valoarea reală este de 1572,22 lei, iar la rubrica "data plății" nu este trecută o plată parțială pentru a se justifica din ce provine suma de 14,33 lei ce apare la rubrica "valoare factură".
Prin urmare, judecătorul sindic a constatat că suma de 1572,23 lei ce apare în componența facturii fiscale nr. - PJ nu este certă în sensul prevăzute de lege.
Celelalte sume, care compun factura în valoare de 1572,23 nu au putut fi verificate în ce privește exactitatea valorii lor, întrucât facturile nu au fost depuse la dosarul cauzei.
Penalitățile de 13715,51 lei de 1% pe zi de întârziere la plată, calculate prin aceeași anexă 4 de asemenea nu reprezintă o creanță certă.
Din cuprinsul acestei anexe s-a observat că totalul penalităților este alcătuit de un cumul al penalităților calculate pentru fiecare din cele 5 facturi trecute la rubrica "nr. factură" din care la dosarul cauzei sunt depuse numai ultimele două facturi, respectiv factura fiscală - ce apare la rubrica "valoare factură" în cuantum de 1557,90 lei cu toate că această factură cu acest număr depusă dosar este în valoare de 1630,65 lei și nici una din părțile componente care cumulează valoarea acesteia nu este în sumă de 1557,90 lei.
Factura -, afirmativ în valoare de 14,33 lei, care se găsește la dosar are de asemenea o valoare mult mai M, de 1572,22 lei.
Celelalte trei facturi nu au fost depuse la dosarul cauzei pentru a putea fi confruntat modul de calcul al penalităților, în funcție de valoare factură, dată scadență și data plății.
Pentru ultimele două, cu toate că există niște facturi cu valori mai mari la dosar, s-a constatat în mod neîndoielnic că reclamanta creditoare a trecut în mod eronat aceste sume, eroarea continuând și cu privire la zile întârziere și penalități, fiind foarte probabil că au fost achitate facturile respective și nu au fost operate în evidențele societății.
În condițiile în care nu există o creanță sursă certă funcție de care să fi procedat la calculul penalităților de 1% pe zi de întârziere, nici cuantumul cumulat al penalităților, în sumă de 13.715,51 lei, judecătorul nu a putut reține că există o creanță certă.
Caracterul incert al creanței privind calculul penalităților s-a constatat și din contradicția existentă între penalitățile de 1% pe zi de întârziere calculate până la data de 21.01.2008 conform art. 1 pct. 1 din contract și penalitatea de 5058 lei, echivalentul în lei a 2000 USD pentru afirmativ nerespectarea perioadei obligatorii convenită de părți, conform art. 7 pct. 1 rap. la art. 9 pct. 2 din același contract abonament.
În atare situație calculul penalităților de 1% pe zi de întârziere apare fără un temei legal sau contractual, întrucât, prin încetarea contractului, între părți nu mai existau drepturi și obligații reciproce și deci nici clauza penală nu-și mai produce efectele, astfel că modul de calcul al penalităților până la data de 21.01.2008 apare fără temei legal sau contractual.
S-a mai reținut de către judecătorul sindic că suma de 5058 lei (echivalentul în lei la data introducerii cererii a 2000 USD) reprezentând penalitate de nerespectare a perioadei obligatorii convenite de părți conform art. 7 pct. 1 rap. la art. 9 pct. 2 din contractul abonament de asemenea nu constituie o creanță certă.
Creditoarea nu a precizat data când a încetat contractul debitoarea și cu atât mai puțin nu produce vreo probă în sensul prev. de art. 1169 Cod Civil.
Din cererea abonament depusă la dosar cu anexa 1 s-a observat că perioada de obligativitate pentru contract este de 12 luni, cererea fiind înregistrată la data de 30.07.2004.
Din cererea de reactivare depusă la dosar și înregistrată la 09.05.2005 s-a constatat că durata minimă pentru care se încheie contractul este de 12 luni începând cu data reactivării și se prelungește automat pentru perioade succesive de 12 luni, în aceleași condiții, dacă nici una din părți nu-l denunță cu minim 60 de zile înainte de expirarea duratei acestuia, inițială sau prelungită.
Conform acestei cereri, durata minimă de reactivare de 12 luni s-a împlinit la 09.05.2006, iar cererea de chemare în judecată este înregistrată la 24.01.2008.
Creditoarea nu a precizat când anume înainte sau după această dată debitoarea a încetat contractul, astfel că nu poate fi pusă în discuție nici o eventuală probațiune, care nu a fost administrată de creditoare pentru acest capăt de cerere.
Potrivit art. 112 alin. 3, 4 și 5 Cod Procedură Civilă cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul cererii, valoarea lui, motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază și dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar potrivit art. 1169 cod civil cel care face o afirmație în fața judecății trebuie să o dovedească.
Pentru toate facturile fiscale puse în discuție și prezentate în probațiune de creditoare judecătorul sindic a constata că aceasta nu a făcut dovada comunicării și acceptării la plată de către debitoare, argumentul invocat fiind acela că, potrivit 1077/2003 și 2264/2001 a obținut dreptul de a edita facturile fiscale într-un singur exemplar cu regim special de tipărire, iar formatul facturii fiscale permite emiterea fără semnătură și ștampilă.
Ordinele interne ale ministerelor care sunt organe centrale ale administrației de stat cu nimic nu pot schimba teoria generală a probațiunii în materia obligațiilor comerciale, potrivit căreia numai o factură acceptată la plată reprezintă un mijloc de probă în dovedirea contravalorii serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate beneficiarului, precum și a întâlnirii acordului de voință pentru plata contravalorii acestora.
Conform considerentelor mai sus expuse, judecătorul sindic a constatat că nu sunt întrunite condițiile art. 3 cpt. 6 din Legea insolvenței, creditoarea nefiind îndreptățită pentru deschiderea procedurii insolvenței, astfel că nu se mai impune a supune analizei dacă debitoarea se află sau nu în insolvență, conform legii.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs creditoarea - SA solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și dispunerea deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, creditoarea arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art.307 pct.7 Cod procedură civilă, reținându-se că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr.85/2006 și creanța nu are caracter cert în conformitate cu art.3 pct.6 din lege. Se mai arată că sentința nu este motivată în fapt și în drept, conform legii, întrucât instanța nu a expus motivele care au stat la formarea convingerii acesteia cu privire la situația dedusă judecății, fapt ce contravine dispozițiilor legale în materie și care atrage vătămarea creditoarei cât și a sistemului de drept.
Recurenta susține că sentința recurată este nelegală și netemeinică, motiv de recurs prevăzut de art.3041Cod procedură civilă, creanța sa fiind certă, lichidă și exigibilă, așa cum rezultă din actele semnate și însușite de către debitoarea intimată.
Se arată, de asemenea, că, deși, instanța de fond a stabilit la începutul motivării sentinței că "debitul propriu-zis, în cuantum de 1572,23 lei îl constituie contravaloarea facturii în format electronic, seria - - PJ din 10.12.2005", ulterior ajunge la concluzia că acest debit nu este cert, deși această sumă a fost recunoscută expres de către debitoare prin achitarea acesteia chiar în timpul procesului.
Având în vedere că facturile fiscale reprezentând debitul au fost scadente în anul 2006 și achitate în anul 2008, recurenta susține că penalitățile pot fi cuantificate printr-o simplă operațiune matematică, așa cum a arătat la Anexa 4.
Referitor la suma de 5058 lei (echivalent a sumei de 2000 USD), reprezentând penalitatea de nerespectare a perioadei obligatorii convenite de părțile contractante, creditoarea arată că raționamentul instanței de fond este mai confuz decât cele anterioare, considerând inițial că data obligatorie ar fi până la data de 09.05.2006, iar în următoarea propoziție se contrazice și motivează că nu se precizează nici o dată și nici nu se poate pune în discuție vreo probațiune.
Din Anexa 4 rezultă că data dezactivării a fost la data de 04.01.2006, întrucât debitoarea avea facturi neachitate din anula 2005, iar aceasta avea obligația să mențină contractul activ până la data de 09.05.2006, conform cererii de reactivare, depusă la dosarul instanței de fond.
Recurenta creditoarea susține că penalitățile sunt datorate în temeiul contractului dintre părți, respectiv clauzele penale inserate la art.9.1 și art.9.2 din contract, semnat și ștampilat de către debitoare, și nu în temeiul facturilor fiscale.
De asemenea, recurenta arată că din moment ce debitoarea a achitat facturile fiscale restante, a recunoscut existența debitului principal astfel încât aceasta datorează atât penalitățile de întârziere cât și penalitatea de nerespectare a perioadei contractuale obligatorii, acestea fiind accesorii ale obligației principale, iar debitoarea, acceptând datoria principală, a recunoscut executarea contractului de către creditor și neexecutarea propriilor obligații la scadență și, în consecință, este obligată să plătească penalitățile în cuantumul stabilit în contract.
Creditoarea recurentă susține că, în conformitate cu art.379 alin.3 Cod procedură civilă, creanța sa este certă, documentul justificativ care determină cu exactitate cuantumul creanței sale fiind actul sub semnătură privată reprezentat de contractul comercial semnat de părți, în speță contractul de prestări servicii telecomunicații seria G nr.35014 din data de 30.07.2004, în cadrul căruia sunt prevăzute clar inclusiv cuantumul penalităților și condițiile datorării lor.
Se mai arată de către recurentă că, în conformitate cu art.379 alin.4 Cod procedură civilă, creanța este lichidă, cuantumul acesteia fiind determinabil, este prevăzut în lei și îndeplinește cerința privind valoarea prag pentru a putea fi valorificată pe calea procedurii insolvenței. De asemenea, creanța este exigibilă întrucât au trecut mai mult de 30 de zile de la data scadentă a creanței, debitoarea intimată neîndeplinindu-și obligația de plată exclusiv din culpa proprie.
Debitoarea intimată - SRL a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, arătând că în mod întemeiat instanța de fond a respins cererea creditoarei și a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.3 alin.6 din Legea nr.85/2006, pentru deschiderea procedurii insolvenței.
Se mai arată de către debitoarea intimată că instanța de fond a reținut în mod corect că, creditoarea nu i-a comunicat facturile fiscale care stabileau în sarcina sa obligația de plată pentru serviciul prestat de aceasta și ca atare nici nu a putut face dovada în acest sens. Intimata arată că în Codul fiscal se prevede obligația de a emite facturi pentru serviciile acordate și comunicarea acestora beneficiarilor de servicii având în vedere că plata și cuantumul acesteia, în lipsa unei facturi fiscale nu sunt cunoscute și astfel nu pot fi plătite, iar, în speță, facturile nu sunt semnate și ștampilate de beneficiar și nici nu au fost trimise prin poștă, neajungând astfel la cunoștința sa.
Debitoarea susține că a aflat de existența debitului în cuantum de 1572,23 lei, pe care îl datora creditoarei și care reprezenta contravaloarea serviciilor de telecomunicații prestate, în momentul acționării sale în judecată de către creditoare, pentru declanșarea procedurii insolvenței, iar prin achitarea acestui debit a recunoscut doar creanța pe care o datora și de care a aflat în anul 2008 nu și celelalte pretenții ale creditoarei.
Astfel, intimata debitoarea consideră că penalitățile în cuantum de 13.715,51 lei solicitate de creditoare sunt neîntemeiate întrucât penalitățile de întârziere nu puteau curge împotriva sa începând cu anul 2005 atât timp cât a aflat de existența debitului propriu-zis în cursul anului 2008. Mai mult, arată intimata, penalitățile de întârziere se aplică la datoriile certe, lichide și exigibile, ori, în cazul de față, este vorba de facturi fiscale antedatate și pretins comunicate și ca atare acestea nu au bază legală și nu pot fi luate în considerare.
Referitor la suma de 5.058 lei solicitată de creditoare ca și penalitate de nerespectare a perioadei obligatorii convenite, intimata arată că instanța de fond a stabilit în mod corect că și aceasta este neîntemeiată întrucât nu a fost formulată nici o cerere expresă de reziliere a contractului de abonament, înainte de expirarea duratei acestuia și, pe de altă parte, clauza care stă la baza stabilirii penalităților este una abuzivă, întrucât clientul este obligat să plătească penalități de 200 de dolari pentru fiecare conectare, însă din contract nu reiese aceeași obligație și pentru furnizor, în cazul rezilierii contractului din culpa sa.
Examinând recursul declarat de creditoare prin prisma motivelor de recurs și a prevederilor art. 304/1 pr. civ. Curtea va constata că acesta este nefundat, hotărârea judecătorului sindic fiind temeinică și legală, conformă cu probele de la dosarul cauzei.
Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a respins cererea creditoarei și a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute Legea nr.85/2006 pentru deschiderea procedurii insolvenței față de debitoare.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform art. 3 pct. 1 din aceeași lege insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori.
Art. 31 din Legea nr. 85/2006 prevede că "(1) Orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza:
a) cuantumul și temeiul creanței;
b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii;
c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului;
d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să participe la reorganizare.
(2) Creditorul va anexa documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții".
În prezenta cauză singura creanță certă, lichidă și exigibilă pe care creditoarea o avea împotriva debitoarei era de 1572,23 lei, însă această sumă a fost achitată de debitoare când a aflat despre aceasta, respectiv cu ocazia judecării prezentei cauze în primă instanță.
Creditoarea nu a făcut dovada comunicării către debitoare a facturilor care stabileau în sarcina sa obligația de plată pentru serviciul prestat de aceasta; în lipsa acestora nu se poate imputa debitoarei neplata lor, având în vedere că acestea nu au fost cunoscute de debitoare.
Debitoarea a aflat de existența debitului în cuantum de 1572,23 lei, pe care îl datora creditoarei și care reprezenta contravaloarea serviciilor de telecomunicații prestate, în momentul acționării sale în judecată de către creditoare pentru declanșarea procedurii insolvenței, iar prin achitarea acestui debit a recunoscut doar creanța pe care o datora și de care a aflat în acest moment nu și celelalte pretenții ale creditoarei.
Astfel, penalitățile în cuantum de 13.715,51 lei solicitate de creditoare sunt nefondate, întrucât penalitățile de întârziere nu puteau curge împotriva debitoarei începând cu anul 2005, atât timp cât debitoarea a aflat de existența debitului abia în cursul anului 2008, stingând datoria față de creditoare prin plată.
Referitor la suma de 5.058 lei solicitată de creditoare ca și penalitate de nerespectare a perioadei obligatorii convenite, instanța de fond a stabilit în mod corect că și aceasta este nefondată, întrucât nu a fost formulată nici o cerere expresă de reziliere a contractului de abonament, înainte de expirarea duratei acestuia, pentru ca penalitatea să poată fi solicitată de către creditoare.
Așa fiind, constatând că în cauză nu există motive de modificare sau casare a sentinței recurate, în baza art. 312. pr. civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de creditoare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274. pr. civ. creditoarea va fi obligată la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată în recurs către debitoarea - SRL M, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de creditoarea - SA B împotriva sentinței comerciale nr.1773/09.10.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă creditoarea la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată în recurs către debitoarea - SRL
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red./23.04.2009
tehn./ 2 ex./23.04.2009
Primă instanță: Tribunalul Timiș,
judecător:
Președinte:Anca ButaJudecători:Anca Buta, Florin Moțiu, Maria Ofelia
