Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 210/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 210/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 1716/186/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 210/2014
Ședința publică din 04 Iunie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: F. M.
JUDECĂTOR V. C.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 1916/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata . SRL, având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se reține că prezenta cauză se află la primul termen de judecată după parcurgerea procedurii reglementate de art. 471 C. pr.civ., apelul este declarat în termen, motivat, comunicat, scutit de la plata taxelor judiciare de timbru
Se reține că la 24.03.2014 intimata a depus la dosar întâmpinare și practică judiciară comunicată apelantei la 03.04.2014, la 14.04.2014 fiind depus la dosar răspunsul la întâmpinare.
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Instanța constatând că nu sunt alte cereri de formulat precum și că s-a solicitat judecarea apelului în lipsă, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând constată;
Prin sentința civilă nr.1916/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosar civil nr._, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulata de reclamanta SOCIETATEA R. DE RADIODIFUZIUNE – SRR, având codul fiscal RO_, împotriva pârâtei SOCIETATEA COMERCIALĂ I. I. BISTRIȚA SRL, CUI_, înmatriculată în registrul comerțului sub numărul J_ .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit articolului 2 alineatul 1 din Legea 192 din 2006, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, daca este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii în condițiile prevăzute de lege. Potrivit alineatului 1 indice 1 al aceluiași articol, dovada participării la ședința de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Alineatul 1 indice 2 al articolului menționat stabilește că instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Având în vedere faptul că în cauză reclamanta nu a făcut dovada că a participat la ședința de informare privind medierea, în condițiile prevăzute de textele de lege invocate, instanța va respinge cererea ca inadmisibila.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal apelanta SOCIETATEA R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), care a arătat că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, raportând soluția dată la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 192/2006 cu modificările și completările ulterioare.
În fapt, invocă instanța de fond dispozițiile art.2 al. 1 indice 2 din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora, în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa ia ședința de informare privind medierea anterior introducerii cererii de chemare în judecată sau până la termenul acordat de instanță în acest sens, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Subliniază faptul că, la pronunțarea sentinței civile mai sus menționate, instanța de fond a făcut abstracție de dispozițiile art.60 indice 1 alin.1 lit.f din Legea nr.192/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora părțile sunt ținute să facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția cazurilor în care părțile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1013-1024, sau la cea prevăzută la art.1025 - 1032 din Legea nr. 134/2010 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1026 NCPC, reclamantul poate opta între procedura specială cu privire la cererile de valoare redusă și procedura de drept comun, iar Societatea R. de Radiodifuziune a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar recurgând la procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, respectiv la procedura prevăzută de art.1025 -1032 NCPC, situație în care nu sunt incidente dispozițiile art.2 al. 1 și ale art.2 alin.1 indice 2 din Legea nr.192/2006, pe care și-a întemeiat instanța de fond hotărârea criticată prin prezentul apel.
Având în vedere toate cele mai sus menționate, în mod evident instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de Societatea R. de Radiodifuziune cu aplicarea greșită a legii, nesocotind dispozițiile cuprinse în art. art.60 indice 1 alin.1 lit.f din Legea nr.192/2006, cu modificările și completările ulterioare, considerent pentru care se solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat de Societatea R. de Radiodifuziune, anularea hotărârii instanței de fond, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de Societatea R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată.
Pe fondul cauzei: Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6).
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv/ deținător receptor, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
În acest context se apreciază că, dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv, soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu. Această instanță a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Se redă alăturat criticile:obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„ De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
Referitor la dovada prestării serviciului de către Societatea R. de Radiodifuziune, menționăm următoarele:
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Societatea R. de Radiodifuziune (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, Societatea R. de Radiodifuziune, în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite si luând în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum și la momentul actual, SRR ca si post public de radio, a funcționat în condiții legale și a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
La pronunțarea hotărârii solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că, potrivit art.2 din Precizările Președintelui Director General al SRR. intrate în vigoare la 1 ianuarie 2008, afișate pe site-ul SRR: „Prin receptor radio se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, i P. uri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepta în orice mod programele radio, precum și abonamentele la cablu TV".
Având în vedere cele expuse, solicită instanței admiterea apelului, anularea hotărârii instanței de fond, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de Societatea R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 470 și urm NCPC, art.480 alin.3 NCPC, Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 977/2003 cu modificările și completările ulterioare, și orice alte dispoziții legale incidente.
Prin scriptul depus la fila ll – l8, . SRL, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea apelului și a cererii de chemare în judecată ca nefondate, având în vedere faptul că prevederile legale de care reclamanta se prevalează au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de instanțe de contencios administrativ, hotărâri care conform art. 23 din Legea nr. 554/2004, „sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor" iar în subsidiar, în conformitate cu art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod proc. civilă, suspendarea prezentei cauze până la pronunțarea unei hotărâri definitive de către Curtea de Apel Cluj cu privire la cererea în anularea prevederilor art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003 formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004. In motivarea întâmpinării s-a arătat că, Cu privire la forța obligatorie a deciziilor instanțelor de contencios administrativ si ale Curții Constituționale referitoare la prevederile art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003.
În fapt, intimata deține calitatea de beneficiar al serviciilor de furnizare a energiei electrice în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat cu furnizorul S.C. FFEE „Electrica Furnizare Transilvania Nord S.A".
Menționează faptul că obiectul de activitate al intimatei este „Comerț cu amănuntul al mobilei, al articolelor de iluminat si al articolelor de uz casnic in magazine specializate ", motiv pentru care are nevoie de serviciul de radiodifuziune la punctul de lucru odată cu furnizarea energiei electrice.
A informat printr-o adresă S.C. FFEE „Electrica Furnizare Transilvania Nord S.A" asupra faptului că nu dorește să beneficieze de serviciile de radiodifuziune și televiziune Ia adresa de consum, având în vedere faptul că obiectul de activitate nu necesită, ba chiar face imposibilă utilizarea acestor servicii publice. D. urmare, a declarat pe proprie răspundere faptul că nu dețin ia adresa de consum aparate audio sau video și a solicitat să nu i se furnizeze serviciile de radiodifuziune și televiziune, iar implicit să nu i se factureze contravaloarea acestora.
În răspunsul comunicat, i s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. "
Dispozițiile mai sus amintite sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, prevederi care statueză că „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. "
Analizând în mod coroborat prevederile celor două articole mai sus citate, se observă faptul că Hotărârea de Guvern tinde să instituie obligativitatea achitării unei taxe de către persoanele juridice, indiferent dacă acestea beneficiază sau nu de serviciul de radiodifuziune, aspect care însă este reglementat într-o accepțiune diferită prin Legea privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, lege care instituie această obligativitate doar în sarcina beneficiarilor acestor servicii.
Este așadar în prezența unei reglementări legale (art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994) care a primit o aplicare greșită printr-o hotărâre de guvern (art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003).
Neconformitatea celor două dispoziții, precum și rezolvarea acesteia, se impune a fi analizată din perspectiva forței juridice a celor două acte normative, respectiv legea și hotărârea de guvern. Astfel, arată că:
Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitate și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cit mai clară și pentru a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, ea neavând calitatea de a crea drept.
În cauză, prevederile art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
In concluzie, având în vedere aceste considerente, precum și faptul că, potrivit art. 108 alin. 2 din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă că HG 977/2003 nu a aplicat în mod corect în art. 3 alin. 2 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care așa cum a arătat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincție, înseamnă a impune plata acestor taxe. spre exemplu, și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social, or acest lucru nu este posibil, întrucât ar aduce prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind practic vătămate în drepturile lor.
De asemenea, prevederile art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003 contravin art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care definește „taxa" ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public ". astfel încât obligația ar fi trebuit să fie prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în orice modalitate, de serviciile publice respective, o atare distincție fiind făcută de altfel în reglementarea corespunzătoare persoanelor fizice.
Evident, fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune, iar acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Aceste aspecte au fost interpretate exact în sensul în care le-a învederat mai sus de către Curtea Constituțională, care a respins constant excepția de neconstituționalitate a prevederilor an. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, reținând însă în considerentele deciziilor că obligația de plată este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
În acest context, face trimitere la Decizia nr. 297/06.07.2004 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 10.08.2004, precum și la Decizia nr. 159/30.03.2004 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12.05.2004, hotărâri prin care Curtea Constituțională a reținut că prevederile art. 40 din Legea nr. 41/1994 reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome". ceea ce nu contravine art. 56 alin. 2 din Constituția României. De asemenea, Curtea a reținut că taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. 2 privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau juridice.
Autoritatea de jurisdicție constituțională a statuat că textul legal în discuție nu este neconstituțional, câtă vreme acesta se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază efectiv de aceste servicii.
Noțiunea de „beneficiar" a fost definită în DEX ca fiind „persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică in folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva, persoană, instituție, pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. "
Prin urmare, interpretarea semantică a noțiunii de „beneficiar" a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de față, de serviciul public de radiodifuziune.
Dispozițiile similare ale art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 au fost declarate nelegale de către IIC.I - Secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 2102 din 09 aprilie 2009. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14.10.2009, pentru același motiv de ilegalitate ce afectează și dispozițiile art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 care reglementează obiectul prezentul litigiu.
De asemenea, IICJ - Secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 2351/20.04.2011 a menținut Decizia nr. 4938 din 07.12.2010 a Curții de Apel București, prin care s-a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003, pentru aceleași considerente reținute de Curtea Constituțională.
Una dintre cele mai recente hotărâri de care înțelege să se prevaleze în probațiune este Decizia nr. 607/03.02.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr._, care în motivarea deciziei de anulare a prevederilor 3 alin. 2 ale HG nr. 977/2003, a reținut următoarele: "Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr.41/1994, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Conform art.40 alin.(2) din Legea nr.41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau " o autoritate, instituție, societate, etc. pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de necostituționalitate a prevederilor art. 40 alin.( 3 ) din Legea 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități de serviciile publice respective".
Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata taxelor radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin ( 15 ) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Se constată astfel ca prevederile art.3 alin (2) din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 și art.3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.978/2003 adaugă la prevederile art. 40.alin. (3) din Legea nr.41/1994 ( ...)"
În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale și ale instanțelor de contencios administrativ cu privire la legalitatea art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, arată că acestea au fost publicate în Monitorul Oficial al României, sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale este consacrată prin art. 145 alin. 2 din Constituția României, unde se prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și
au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".
Pe de altă parte, forța obligatorie a deciziilor instanțelor de contencios administrativ reiese din dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României. Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare. "
În lumina prevederilor constituționale și legale care conferă forță obligatorie deciziilor prin care instanțele judecătorești s-au pronunțat cu privire la constituționalitatea, respectiv legalitatea unor prevederi normative, solicită să se ia act de nelegalitatea prevederilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 iar în consecință, să se respingă cererea reclamantului ca nelegală si netemeinică.
In drept s-au invocat prev.art. 2 alin.l/1, art.60/l lit.f din L.l92/2006, art.40 alin.2 din L.4l/l994, art.4 din L.24/2000, art.l08 alin.2 și art.l45 alin.2 din Constituție, art.2 pct.40 din L.500/2002, art.23 dinL.nr.554/2004, art.4l3 alin.l pct.l C.pr.civ.
Recursul declarat în cauză este fondat.
Potrivit prev.art. 60/l alin.l lit. f din Legea nr. l92/2006 sunt exceptate de la procedura medierii litigiile în care părțile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art.l025 – l032 din Legea nr. l34/20l0 privind Codul de procedură civilă, procedură cu privire la cererile de valoare redusă.
Având în vedere că apelanta a optat pentru această procedură ea nu trebuie să parcurgă procedura medierii și în consecință prima instanță în mod eronat a respins cererea pe motivul că reclamanta nu a făcut dovada participării la ședința de informare cu privire la avantajele medierii.
D. urmare tribunalul va anula sentința apelată și va judeca procesul evocând fondul potrivit prev.art.480 alin.3 C.pr.civ.
Referitor la fondul cauzei tribunalul reține că prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție.
Prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.l_, publicată în Monitorul Oficial nr. 69l/l4 octombrie 2009 disp.art.3 din HG nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.4l/l994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, iar potrivit art.40 alin.2 din Legea nr. 4l/l994, republicată, și persoanelor fizice ,în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. In urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr.4l/l994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituie, societate etc, pentru care se face o lucrare”. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 și art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.978/2003 adaugă la prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 4l/l994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
In același sens au fost pronunțate și Decizia nr. 607/20ll pronunțată de I.C.C.J.în dosar nr. l64/22/20l0 precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.33l/2006 al C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză apelanta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate, tribunalul în baza prev.art.480 alin.l N.C.P.C. va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite apelul declarat de apelanta Societatea R. de Radiodifuziune (S.R.R), cu sediul în București, ..60-64, sector l, C. RO_, împotriva sentinței civile nr. 1916/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Beclean în dosarul nr. 1._, pe care o anulează și, în rejudecare, evocând fondul, respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea R. de Radiodifuziune (S.R.R), în contradictoriu cu pârâta . SRL.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 04.06.2013
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
F. M. V. C. L. C. A.
Red/dact
CV/CR – 2 ex.
Jud.fond: Z. D.
1l.l2.20l4
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
