Contestaţie la executare. Decizia nr. 393/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD

Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 393/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 5071/190/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA C I V I L Ă Nr. 393/2014

Ședința publică din 22 Octombrie 2014

Tribunalul format din:

PREȘEDINTE: V. C.

JUDECĂTOR I. P.

JUDECĂTOR F. M. M.

GREFIER L. C. A.

S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta F. M. M., împotriva Sentinței civile nr. 700/30.01.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimații ., . SA - AGENȚIA RODNA, având ca obiect contestație la executare .

S-a făcut referatul cauzei după care se constată că prezenta cauză s-a dezbătut în ședința publică din 08 octombrie 2014, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea din aceeași ședință, încheiere care face parte integrantă din hotărârea ce se va pronunța, pronunțarea acesteia fiind amânată pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise la data de 15 octombrie 2014 când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pentru termenul de azi.

. TRIBUNALUL

Deliberând constată:

Prin sentința civilă nr. 700/30.01.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-au respins ca neîntemeiate excepția tardivității precizării de contestație invocată de intimata . și excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de intimata BCR SA.

S-a respins ca neîntemeiată contestația la executare și la titlu formulată de contestatoarea F. M. M., în contradictoriu cu intimatele S.C. S. C. S.R.L. București și S.C. B. COMERCIALA R. S.A. AGENȚIA RODNA.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

B. Comerciala R. SA, prin Agenția Rodna, a acordat contestatoarei un credit de trezorerie nenominalizat în suma de 33.000 lei, în baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 178 din 13.06.2005.

La data de 14.10.2009, intre B. Comerciala R. SA, în calitate de cedent și S.C. S. C. SRL, în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de cesiune de creanța nr. J 977, prin care toate drepturile creditorului - banca, împotriva debitorului - împrumutatul, au fost transferate cesionarului menționat mai sus.

Împotriva contestatorului s-a declanșat executarea silită, încuviințată prin Încheierea civilă nr. 3731/CC/19.11.2011 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos._, în temeiul contractului de credit încheiat cu intimata, nefiind restituit creditul contractat.

În primul rând, raportat la susținerea contestatoarei că executarea silită a fost pornită în lipsa unui titlu executoriu, instanța constată că executarea silită a fost încuviințată de instanță, astfel că susținerile contestatoarei în acest sens apar ca nereale.

Prin urmare, instanța constată că nu există niciun motiv pentru anularea actelor de executare atacate, creanța fiind una certă, lichidă și exigibilă.

În al doilea rând, prin încheierea Contractului de cesiune de creanță nr. J 977/14.10.2009 SCO a dobândit calitatea de creditor. Contestatoarea a fost notificată eu privire la încheierea Contractului de cesiune de creanță prin Notificarea_ din data de 26.10.2009 și prin Notificarea nr. HC_ din data de 11.11.2010 trimise prin poștă cu confirmare de primire și având conținutul prevăzut de lege.

De asemenea a existat și o a treia modalitate de a notifica debitorul cedat cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanță respectiv înscrierea acestuia în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare, modalitate prevăzută de lege și pe care contestatoarea nu a avut-o în vedere.

Contractul de cesiune de creanță nr. J 977/14.10.2009 a fost înscris în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare sub nr._/15.10.2009 și respectiv 2009-_-COD.

Lipsa notificării sau a acceptării cesiunii de creanță de către debitorul cedat nu are nicio influență asupra validității acestei operațiuni juridice, iar în ceea ce privește opozabilitatea, trebuie analizată exclusiv din perspectiva subiecților de drept cărora li se poate realiza plata în mod valabil, dar și a celorlalte modalități de stingere a creanței cedate în raporturile cu cedentul sau și cesionarul.

In cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanței ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operațiuni pentru a paraliza procedura de executare silită declanșată de cesionarul devenit creditor, pentru că nu ar justifica existența unui interes legitim în derularea unui astfel de demers și ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligația pe care și-a asumat-o față de creditorul inițial.

Totodată dreptul la executare silită nu este prescris, întrucât B. a înștiințat contestatoarea cu privire la declararea scadenței anticipate la data de 18.09.2009. Potrivit art. 405 C. proc. civ .” dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, daca legea nu dispune altfel. "

Astfel, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul de a solicita executarea silită, cu alte cuvinte ulterior momentului declarării scadenței anticipate. Cererea de executare silită a fost înregistrată sub nr. 2031 din data de 08.02.2012, iar termenul de prescripție a executării silite s-ar fi împlinit, potrivit legii în septembrie 2012 .

Sub aspectul naturii sale juridice, cesiunea de creanța este valabil încheiată prin simplul acord de voința al părților, consimțământul debitorului cedat nefiind cerut, întrucât nu este parte în contractul de cesiune. În plus, la pct. XI Cesiune - din Condițiile generale de creditare - Anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 178 DIN 13.06.2005, este prevăzut în mod expres dreptul băncii de a cesiona drepturile și obligațiile sale din contract.

Contractul de credit nu este un contract intuitu personae și chiar daca ar fi, în speța nu este vorba despre cesionarea unui contract de credit bancar ci de cesionarea unei creanțe, având în vedere caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia. Contestatoarea nu si-a respectat obligațiile de plată așa cum și le-a asumat prin contractul de credit semnat cu BCR SA, astfel încât, în mod justificat, bazându-se pe clauzele contractului, banca a procedat la declararea ca exigibile a creanțelor rezultate din acordarea creditului, cedând apoi creanțele sale fata de împrumutată. Băncii nu îi este interzis sa procedeze în acest fel,deoarece așa cum s-a statuat și prin Decizia nr. 2438 din 17.09.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, băncile au dreptul de a cesiona creanțele provenite din derularea contractelor de credit.

Obiectul de activitate al cesionarului ., respectiv „Activități auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activități de asigurări și fonduri de pensii" (Cod CAEN 6619), care include și monitorizarea și recuperarea creanțelor față de clienții băncilor, îndreptățește desfășurarea activităților ce implică cesionarea creanțelor.

Privitor la capătul de cerere prin care se solicită instanței de judecată să constate caracterul abuziv al unor clauze ale contractului de credit, instanța constată că o astfel de cerere este neîntemeiată.

Astfel, datorită restanțelor înregistrate de împrumutată în restituirea creditului și plata dobânzilor, banca a fost nevoita sa declare scadența anticipata a întregului credit împreună cu dobânzile, comisioanele etc. aferente, conform clauzelor contractuale. În această situație, contractul de credit încheiat nu mai produce efecte, încetând derularea contractuală și rămânând în ființa doar dreptul băncii la realizarea dreptului sau de creanță.

Față de prevederile Legii 193/2000, instanței a constatat că sunt nefondate susținerile contestatoarei privitor la caracterul abuziv al clauzei menționate, întrucât această clauză a fost negociată, nu creează un dezechilibru intre drepturile și obligațiile părților, iar prevederile contractuale nu îngrădesc în niciun mod posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Referitor la excepția tardivității precizării de contestație invocată de intimata ., instanța a respins-o ca neîntemeiată potrivit argumentelor de mai jos:

Așa cum se poate constata din cuprinsul contestației formulată inițial ( fila 2 ) contestatoarea și-a intitulat cererea sa „CONTESTAȚIE LA EXECUTARE ( LA TITLU), cu privire la adresa de înființare a popririi din 17.04.2012 în Dos. execuțional nr. 442/2012 al B. M. M. și cu privire la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.178 din data de 13.06.2005, încheiat cu BCR SA- AGENȚIA RODNA”.

Ca atare, încă de la început contestatoarea a înțeles să formuleze contestație la titlu și pe această cale să formuleze apărări de fond împotriva contractului de credit bancar, sens în care pe parcursul procesului, mai precis la data de 7.11.2012, în contextul formulării de asemenea apărări a înțeles să-și extindă contestația, chemând în judecată persoana juridică care a semnat contractul de credit contestat și anume BCR SA .

Trebuie menționat că prin Deciziei nr. 581/2011 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ce vizează considerațiile cu privire la admisibilitatea contestației la executare prin care se formulează apărări de fond contra titlului executoriu, în situația în care acesta nu este emis de o instanță judecătorească, se reține că "soluționarea contestației la executare este destinată să înlăture neregularitățile comise cu prilejul urmăririi silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat”.

Pe de altă parte, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, legea procesuală civilă prevede că debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestației, toate apărările de fond referitoare la existența, întinderea și valabilitatea creanței constatate prin respectivul titlu executoriu. Totuși, posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiționată de inexistența unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora acestea să poată fi invocate.

Într-adevăr, posibilitatea formulării de apărări de fond cu privire la titlul executoriu, adică, altfel spus, posibilitatea investirii instanței care soluționează contestația la executare cu decelarea raporturilor juridice substanțiale dintre părți apare ca fiind condiționată de două ipoteze, potrivit art. 399 alin. 3 C. proc. civ.: - titlul executoriu să nu fie reprezentat de o hotărâre judecătorească, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea autorității de lucru judecat a acesteia; - să nu existe o altă „cale de atac” prin care să poată să fie valorificate aceste apărări, respectiv să nu fie reglementată o cale procedurală specială pentru aceasta (așa cum este cazul la somația de plată, ordonanța de plată, titlurile executorii în materie fiscală, procesele verbale de sancționare a contravențiilor etc.).

Prin urmare, în cazul titlurilor executorii care nu provin de la o instanță judecătorească și cu privire la care legea nu consacră o cale specială în care să fie contestate (de exemplu contractele de credit, contractele de garanție reală mobiliară, contractele de credit ipotecar, contractele le leasing, contractele de arendare, contractele de asistență juridică) pot fi invocate apărări de fond în cadrul contestației la executare.

Interpretarea conform căreia contestația la executare prin care se formulează apărări de fond contra titlului executoriu este inadmisibilă ori de câte ori partea are deschisă calea acțiunii în anulare pe calea dreptului comun nu poate fi primită, deoarece ar lipsi de efect textul de lege, această posibilitate existând ori de câte ori titlul executoriu are natură contractuală. Din contră, sensul dispozițiilor art. 399 alin. 3 C. proc. civ. este tocmai acela de a da posibilitatea părții interesate să formuleze apărări de fond în cadrul contestației la executare, operând în aceste situații o prorogare de competență a instanței de executare cu privire la analizarea valabilității și aplicabilității convenției părților, cu excepția cazului în care legea prevede o cale procedurală specială în acest sens.

În acest context cum, potrivit voinței contestatoarei manifestată încă din momentul formulării contestației a fost să formuleze apărări de fond împotriva contractului de credit, extinderea de acțiune de la fila 155 nu vizează o modificare a contestației ci doar o dezvoltare a motivelor privind aceste apărări de fond, fapt ce reiese cu evidență chiar din preambulul notelor de ședință, în care aceasta invocă pe cale de excepție caracterul abuziv al prevederii art. XI din Condițiile de creditare solicitând constatarea nulității clauzei.

Raportat la considerentele expuse mai sus, cum notele de ședință nu au valențele juridice ale unei modificări a cererii introductive, în speță, cu privire la excepția tardivității formulării acestor note, instanța a apreciat că aceasta este nejustificată, în considerarea disp. art. 132 din C.pr.civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de intimata BCR SA, instanța a respins ca neîntemeiată potrivit argumentelor ce se vor expune în continuare:

Ca efect al cesiunii a operat transmiterea creanțelor din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, împreună cu toate drepturile accesorii acestor creanțe, inclusiv dreptul de a urmări silit bunurile aduse în garanția creditului de către garantul ipotecar.

În aceste condiții, intimata BCR SA a solicitat instanței să constate că nemaifiind titulara drepturilor de creanță, nu poate justifica calitate și interes în cauză, ori în cauză contestatoarea făcând apărări de fond împotriva contractului de credit, este esențial ca acestea să fie făcute cu respectarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și în egală măsură vizând efectele de opozabilitate pe care le are hotărârea în această privință, situație față de care era imperios necesară chemarea în judecată în calitate de intimată a creditoarei, a celei care a semnat contractul de credit supus dezbaterii în privința clauzei abuzive invocate de contestatoare.

Față de considerentele mai sus arătate, în baza art. 399 și urm. din C.pr.civ. s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare.

Cheltuieli de judecată nu se vor acorda intimatei ., deși au fost solicitate de reprezentantul acesteia cu ocazia acordării cuvântului pe fond, întrucât nu s-au depus la dosar dovezi din care să reiasă cuantumul acestora.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs în termen legal recurenta F. M. M., care a solicitat admiterea recursului formulat și să se modifice sentința atacată în sensul admiterii contestației la executare formulate și anulării tuturor formelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 442/20l2 a B. M. M..

In motivarea recursului s-a arătat că, prin sentința civilă nr. 700/30.0l.20l3 pronunțată de Judecătoria Bistrița a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de către recurentă fără ca prima instanță să facă o analiză completă și temeinică a argumentelor sale, soluție și motivație pe care le consideră greșite pentru următoarele motive:

Cu titlu prealabil, se arată că apreciază prezentul recurs ca fiind in termen dat fiindcă prin concluziile scrise depuse la dosar (fila 191) a solicitat ca sentința să îi fie comunicată la avocat la adresa din Bistrița, .. 1-4, mezanin, ori comunicarea s-a făcut eronat la adresa de domiciliu si ulterior prin afișare la ușa instanței.

Prin contestația formulată, a solicitat anularea formele de executare efectuate in dosarul de executare nr. 442/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc M. M., respingerea excepției tardivității „precizării de acțiune" invocata de parata . si respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a paratei BCR SA. Instanța a respins, în mod just, excepția tardivității si a lipsei calității procesuale pasive a BCR, insa in mod greșit a respins si contestația la executare.

Creanța care face obiectul executării silite este prescrisă. Titlul în baza căruia a fost începută executarea silita in cadrul dosarului execuțional nr. 442/2012 îl reprezintă Contractul de credit 178/13.06.2005.

Potrivit extrasului de cont depus de către pârâta BCR SA (fila 176 dosar) rezultă că ultima plata efectuată în contul creditului a fost înregistrată la data de 10.10.2008.

La art. 17 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 178/13.06.2005 se prevede faptul că „condițiile generale de creditare...fac parte integrantă din prezentul contract."

Prin art. 4.1.2 din Condițiile generale de creditare (fila 162 dosar) se prevede că în situația în care „în 30 de zile de la scadență nu se achită rata, întregul credit si toate celelalte obligații asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile". Astfel, potrivit prevederilor contractuale întregul credit a devenit scadent cel mai târziu la data de 11.12.2008, la 60 de zile de la ultima plată înregistrată în contul creditului (conform contractului ratele erau lunare - fila 28 dosar). Momentul declarării scadentei anticipate a creditului este stabilit prin clauza fermă prin contract nefiind lăsat la latitudinea creditoarei așa încât invocarea de către pârâtă a unei notificări din 18.09.2009 prin care banca ar fi comunicat declararea scadentei anticipate, moment de la care ar urma să se calculeze termenul de prescripție, este lipsita de relevanță juridică, neavând niciun temei contractual ori legal.

Raportat la data de 11.12.2008 termenul de prescripție s-a împlinit la data de 11.12.2011, ori cererea de executare a pârâtei a fost înregistrată la B. M. M. abia în data de 14.02.2012 (fila 26-27 dosar), la peste 2 luni de la împlinirea termenului. În conformitate cu art.7 din Decretul nr.167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executarea nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept."

Prima instanță a reținut în mod nejustificat si nemotivat faptul că termenul de prescripție in speță ar fi început să curgă doar de la data notificării de către bancă a declarării scadenței creditului prin notificarea din 18.09.2009, ignorând prevederile contractuale explicite si ferme învederate de către ei nemotivându-și în nici un fel aceasta opțiune.

Executarea silită se face de către o persoana care nu deține un totul executoriu față de recurentă .

Cesiunea creanței de către BCR SA către parata . s-a făcut fără a se respecta formalitățile prevăzute prin Legea nr. 99/1999, lege in vigoare la data cesiunii, respectiv 14.10.2009 (fila 37 dosar). Operațiunile privind cesiunea de creanță erau supuse, conform art. 2 din titlul VI al Legea nr. 99/1999, prevederilor acestei legi, ori art. 85 prevede obligația cesionarului de a notifica debitorul cedat, notificarea trebuind sa cuprindă „creanța cedată, suma de plată, numele sau, modul si locul plății", ori nici una din aceste prevederi nu au fost îndeplinite de către cesionar.

A. 2 prevede că „din momentul in care debitorul primește notificarea, acesta se poate elibera de obligație numai prin efectuarea plații către cesionar in modul indicat in notificare", iar la alin. 3 se arată „cu toate acestea, dacă debitorul cere ca cesionarul să prezinte dovada cesiunii, iar dacă acesta nu o face in termen de 15 zile de la data cererii, debitorul poate sa continue efectuarea plaților către cedent."

Totodată pentru opozabilitatea fata de terți a cesiunii de creanța, in categoria terților intrând și debitorul cedat, potrivit art. 1.393 cod civil (în vigoare la data cesiunii) era necesara fie notificarea debitorului cedat, fie acceptarea cesiunii de către debitor prin act autentic, nici una din aceste condiții nefiind îndeplinită în prezenta cauză.

Față de aceste prevederi ale legii arătă că nu există dovada privind comunicarea către recurentă a notificării privind cesiunea (fila 35 din dosar), iar notificarea de la fila t35 din dosar a fost comunicată la data de 10.12.2010 la o alta adresa decât cea a recurentei, respectiv în Ș., ., in condițiile in care domiciliul recurentei începând cu data de 07.10.2010 era în Bistrița, ., .-Năsăud, așa cum rezultă din cartea de identitate . nr._ (fila 135 din dosar).

Prin urmare, cesiunea nu-i este opozabilă, pârâta . neavând calitate de creditor față de recurentă, această calitate revenind . in care parata . nu putea să declanșeze în mod legal procedura de executare silită față de recurentă.

Așadar consideră ca titlul în baza căruia a fost începută executarea silită împotriva recurentei nu constituie titlu executoriu întrucât nu au fost îndeplinite nici una din formalitățile necesare in acest sens prevăzute de Legea 99/1999, fiind încălcate prevederile art. 372 Cod procedură civilă, in care se arată că „executarea silita se va efectua numai in temeiul unei hotărâri judecătorești ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu".

Rezultă în mod clar că nu se poate executa silit o creanță cesionată, anterior notificării acesteia către debitor, mai mult legea stabilind si un termen minim de 15 zile. Prin nerealizarea opozabilității contractului de cesiune de creanță, s-a procedat la punerea in executare a unei creanțe care nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 379 alin. 4 Cod procedura civila (si anume aceea de a fi o creanța certa, lichida si exigibila), sancțiunea care se impune fiind aceea a desființării de drept a tuturor actelor de executare in temeiul art. 379¹, 379², 399, 404¹ -404³ Cod procedura civila.

In subsidiar, arată și faptul ca pârâtele nu au făcut nici dovada înscrierii contractului de cesiune de creanță in Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, pentru ca să dobândească caracterul de titlu executoriu așa cum în mod greșit retine prima instanța.

In susținerea aceleiași teze, a lipsei calității de creditor a paratei ., arătă că respectiva pârâtă nu poate deține un titlu executoriu împotriva subsemnatei nici prin prisma legislației bancare. Contractul de credit constituie titlu executoriu în temeiul legii bancare si in considerarea persoanei creditoarei care este o bancă supusă legislației specifice, aceasta putând cesiona toate drepturile si obligațiile care decurg din contract mai puțin cele care rezulta din calitatea persoanei.

Acceptarea posibilității ca o persoană (in speța B.) sa poată transmite anumite drepturi conferite de lege exclusiv acesteia în considerarea îndeplinirii unui cumul de cerințe si condiții, ar reprezenta validarea unei fraude la lege. In acest mod o persoana care nu îndeplinește condițiile si exigentele prevăzute pentru o societate bancară se substituie acesteia in detrimentul împrumutaților care nu mai pot să beneficieze de garanțiile conferite de lege in favoarea lor.

Frauda la lege este evidentă dacă ține cont de faptul că un contract de credit încheiat cu o instituție bancară constituie titlu executoriu în temeiul legii, iar un contract de credit încheiat cu un „SRL" nu constituie titlu executoriu,legea făcând aceasta distincție tocmai in considerarea calității creditorului.

Este de acord cu susținerile pârâtelor ca nici o lege nu le interzice cesionarea contractelor de credit numai că se impune a se face cesiunea cu bună credință și a se cesiona doar creanța nu si „calitatea" creditorului. In acest fel, creanța odată cesionata își pierde calitatea de titlu executoriu, cesionarul urmând să obțină un asemenea titlu ca orice alt creditor în condițiile dreptului comun. Prin aceasta manevră banca își transferă drepturi conferite de lege exclusiv in considerarea calității ei societate bancara către o entitate căreia legea nu-i recunoaște acest drept.

Prin urmare consideră că urmare a cesiunii contractului de credit către un "SRL", societate nebancară, acesta își pierde caracterul de titlu executoriu conferit de lege in considerarea persoanei băncii, astfel încât și din aceasta perspectiva se impune anularea formelor de executare silita întrucât acestea s-au făcut în absenta unui titlu, creanța neîndeplinind nici cerința de a fi certă, lichidă si exigibilă.

Apreciază ca fiind nesatisfăcătoare motivarea primei instanțe cu privire la caracterul abuziv al prevederii art. XI din Condițiile de creditare, condiții care fac parte integranta din Contractul de credit nr. 178/13.06.2005.

Prin art. XI din Condițiile generale de creditare bancă își rezerva dreptul de a cesiona contractul de credit către un terț. Prevederea respectivă nu a fost negociată de către pârâta BCR cu recurenta, contractul de credit semnat cu aceasta fiind în realitate un contract de adeziune, dovada fiind cuprinsul absolut identic a tuturor contractelor care emană de la pârâtă. Prin prevederea respectivă se creează un dezechilibru evident intre drepturile si obligațiile părților din Contractul de credit 178/13.06.2005, atâta timp cât creanța băncii față de recurentă a fost cesionata pârâtei ., societate nebancară care nu este supusa normelor speciale din domeniul bancar, recurenta fiind lipsită astfel de protecția oferita de legislația specifică protecției consumatorilor, cât și de adăpostul contractului încheiat cu B..

De asemenea, caracterul abuziv al clauzei privind cesiunea rezultă si din modalitatea evazivă si incompletă in care a fost redactată, recurenta presupunând, chiar și in situația in care ar fi fost de acord cu clauza, că cesiunea s-ar produce către un creditor având același statut, respectiv tot către o societate bancară și nici într-un caz către o societate cu răspundere limitată care nu este supusă niciunei reglementari protective pentru client.

Prin întâmpinarea formulată . București (f.24-32) solicită respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate ca fiind temeinică și legal .

In motivarea întâmpinării s-a arătat că, recursul este nefondat și netemeinic, executarea silită desfășurându-se întocmai cu prevederile legale.

Invocă excepția tardivității recursului formulat având în vedere că aceasta a fost depusă peste termenul prev.de art.304 și urm.C.pr.civ.

Din motivarea recursului, reiese că recurenta-contestatoare nu a formulat in mod expres o cerere de repunere în termenul de formulare a recursului, motivat de faptul că ar fi avut ales un domiciliu procesual indicat potrivit art. 93 din Codul de Procedura Civila si ca atare nu rezultă faptul că aceasta a adus la cunoștința instanței că dorește comunicarea la un alt domiciliu decât cel indicat in toate actele procedurale.

Practic, în prezenta cauză debitoarea se folosește de propria culpă pentru a justifica repunerea în termen.

Dreptul de a solicita executarea silita nu este prescris

In mod corect a constatat instanța de fond că scadența anticipată a intervenit la data de 18.09.2009.

Declararea scadenței anticipate este ce-a mai severă sancțiune ce poate fi aplicată debitorului ca urmare a neachitării ratelor contractului de credit.

Pentru a interveni scadenta anticipată banca trebuie sa urmărească o procedura foarte bine reglementată de contractul de credit. Astfel, simpla neachitare a ratelor urmată de curgerea unei perioade de timp nu conduce automat de declararea scadentei anticipate. Arată că scadenta creditului poate interveni doar după notificarea debitorului, altfel, creditul nu poate fi considerat declarat scadent în condițiile legii.

Mai mult, legea permite solicitarea executării silite . 3 ani.

Având în vedere că creditul a fost declarat scadent la data de 18.09.2009, dată la care contestatoarea a fost notificată, posibilitatea de a solicita executarea silită se prescrie în data de 18.09.2012, dată ulterioara celei de 14.02.2012 în care a fost înregistrată la B. M. M. cererea de executare.

SCO are calitatea de debitor

Prin încheierea Contractului de cesiune de creanță nr. J 977/14.10.2009 (denumit în continuare „Contractul de cesiune") SCO a dobândit calitatea de creditor. Contestatoarea a fost notificată cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanță prin Notificarea_ din data de 26.10.2009 și prin notificarea nr. HC_ din data de 11.11.2010 trimise prin poștă cu confirmare de primire și având conținutul prevăzut de lege.

Învederează instanței faptul că există și o a treia modalitate de a notifica debitorul cedat cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanță respectiv înscrierea acestuia în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare, modalitate prevăzută de lege și pe care contestatorii nu a avut-o în vedere. Contractul de cesiune de creanță nr. J 977/14.10.2009 a fost înscris în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare sub nr._/15.10.2009 și respectiv 2009-_-COD.

Art. 1393 Vechiul C. civ. prevede următoarele: „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea. "

În cadrul articolului mai sus citat legiuitorul face trimitere la Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, cu modificările ulterioare („Legea") art. 2 lit. a) din Titlul IV.

Art. 29, Titlul VI, Capitolul III din Lege prevede următoarele:

„(1) Garanțiile reale și sarcinile constituite pe bunuri mobile, care cad sub incidența prezentului titlu, îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în continuare arhiva.

(3) Prin înscrierea garanției reale creditorii pentru care se înscrie ulterior o garanție reală asupra aceluiași bun sunt prezumați că au cunoștința despre existența garanției reale, proba contrarie nefiind admisibila. "

Solicită instanței să observe faptul că debitorul cedat nu poate avea un tratament preferențial față de ceilalți terți .

Astfel, precizează că relevantă sub aspectul conturării noțiunii de „notificare" este și înscrierea contractului de cesiune de creanță la Arhiva electronică de garanții reale mobiliare. Această înscriere este făcută în mod evident în scop de publicitate / opozabilitate, iar debitorii cedați au calitatea de terți în contractul de cesiune. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) coroborat cu art. 29 alin (1), Titlu VI (Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice cesiunile drepturilor de creanță îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva electronică de garanții reale mobiliare.

Mai mult, prevederile art. 99 alin (1) din Legea nr. 99/1999 sunt în sensul că între cesiunea notificată debitorului sau acceptată de către acesta și cesiunea înscrisă la arhivă va avea prioritate cesiunea înscrisă.

Pe de altă parte, lipsa notificării sau a acceptării cesiunii de creanță de către debitorul cedat nu are nicio influență asupra validității acestei operațiuni juridice, iar, în ceea ce privește opozabilitatea, trebuie analizată exclusiv din perspectiva subiecților de drept cărora li se poate realiza plata în mod valabil, dar și a celorlalte modalități de stingere a creanței cedate în raporturile cu cedentul sau/și cesionarul.

În cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanței ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operațiuni pentru a paraliza procedura de executare silită declanșată de cesionarul devenit creditor, pentru că nu ar justifica existența unui interes legitim în derularea unui astfel de demers și ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligația pe care și-a asumat-o față de creditorul inițial. (Tribunalul Prahova în Decizia civilă nr. 101/27.01.2010).

SCO are capacitatea de a fi creditor

Întrucât potrivit Clasificării activităților economice N. Rev. 2 aprobata prin Ordinul nr. 337/2007 o astfel de activitate nu a fost prevăzuta in mod expres, cea mai apropiata activitate clasificată de activitatea desfășurata de societatea intimată este 6619 - activități auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activități de asigurări si fonduri de pensii pentru care societatea noastră a inclus un text suplimentar explicativ al activității desfășurate, respectiv „monitorizarea si recuperarea creanțelor de la clienți, cumpărarea creanțelor de la clienți".

In legătura cu necesitatea autorizării pentru activitățile specifice de creditare desfășurate de bănci și celelalte instituții de credit solicită să se ia act de faptul ca prin contractul de cesiune intimata nu s-a obligat sa le desfășoare, nu a preluat nicio obligație de finanțare si nu necesita autorizare prealabila din partea BNR.

Subliniază faptul că cesiunea privește creanța aferentă contractului de credit, devenită exigibilă prin efectul declarării scadenței anticipate a întregului credit, intervenită ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale de plată a ratelor de credit.

În sensul legalității unei astfel de operațiuni, s-a pronunțat inclusiv instanța supremă, care prin Decizia nr. 2438, pronunțată de către Secția C. a înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 07.09.2008, a statuat: „B. Națională a României, prin Direcția de Reglementare și Autorizare, conform adresei nr. III / 2 / 3358 / 4 iunie 2007, a precizat că transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de credit acordată unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al activității de creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor ort. 18 din OUG nr. 99/2006.

Art XI din Condițiile de creditare nu au caracter abuziv

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000: „(1) O clauză contractuala care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea insăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Legea nr. 193/2000 prevede trei condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, respectiv clauza: (i) să nu fi fost negociată; (ii) să fie contrară bunei credite (iii) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o

consecință a abuzului; (iv) să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al Contractului. Clauzele cuprinse în Contractul de credit încheiat între Bancă și contestatori nu îndeplinesc niciuna dintre cele patru condiții cumulative, după cum urmează:

Referitor la prima condiție - negocierea clauzei cu B.:

Potrivit tezei finale din contractul de credit contestatoarea a făcut următoarea declarație „Prin semnarea prezentului contract, declar că a citit, înțeles si i-au fost explicate clauzele acestuia, pe care și le însușesc în întregime".

Pe cale de consecința, susținerile potrivit cărora contractul nu a fost negociat, precum si acelea potrivit cărora BCR nu si-ar îndeplinit obligația de informare precontractuala sunt in mod evident false.

Astfel cum se reține în doctrină, specific domeniului bancar este că, de principiu, contractele încheiate de instituțiile de credit să fie formate din mai multe documente contractuale, printre care contractul de credit propriu-zis (care se negociază și se discută cu fiecare client în parte) și condițiile generale bancare, standardizate.

Condițiile generale de bancă sunt reguli generale care guvernează operațiunile efectuate de bănci cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practică, conceptul clasic al contractului, înțeles ca acord al voințelor (negotium-ul), împreună cu depozitarul voinței comune a părților (instrumentum-ul), în accepțiunile clasice ale acestor concepte, nefiind capabile să explice valoarea juridică a condițiilor generale de bancă.

Practica în materie comercială a impus aceste condiții - tip, având în vedere caracterul repetitiv al operațiunilor desfășurate de profesioniști, operațiuni ce necesită o standardizare a acestora, explicată în special prin rațiuni de eficiență economică, cu consecința standardizării cadrului contractual care le guvernează. Această situație prezintă marele avantaj al securității juridice oferite de consolidarea practicilor sub forma unor clauze contractuale standard, ce reprezintă unul dintre noile tipuri de formalism din dreptul comercial contemporan.

Prin înserarea acestor clauze în contractele de credit, deși clauzele condițiilor generale de creditare nu se puteau modifica, efectele acestora puteau fi înlăturate prin inserarea unor clauze modificatoare adecvate în contractul de credit.

Astfel, chiar dacă condițiile generale de creditare se constituie ca un contract de adeziune, prin preformularea clauzelor sale, B. a asigurat cadrul necesar negocierii în întregime a condițiilor contractuale, iar contestatorii au avut posibilitatea reală de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acestea.

În considerarea calității sale de profesionist, B. are sarcina de a informa clientul, în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă obligația unei informări corecte incumbă și clientului față de bancă. În funcție de acest dublu proces de informare, oferta privind un anumit serviciu bancar poate fi cât mai bine personalizată și cât mai adecvată nevoilor fiecărui client în parte. Aceste informații au ca obiect: condițiile prestării serviciului, • costul acestuia, adecvarea întregului serviciu la nevoile reale ale clientului astfel încât executarea contractului să beneficieze de un grad cât mai ridicat de predictibilitate, iar riscul insolvabilității clientului să fie cât mai redus posibil.

O problemă ridicată de doctrina bancară în raport de legislația din domeniul protecției consumatorului este dacă banca are obligația de a-1 informa pe client numai dacă știe că acesta nu cunoaște informațiile respective sau trebuie să prezume această ignoranță.

Doctrina majoritară consideră că în stabilirea culpei Băncii trebuie avut în vedere echilibrul care trebuie să existe între preîntâmpinarea riscurilor neinformării clientului, evitarea îngreunării excesive a obligațiilor Băncii și în vederea evitării valorificării culpei consumatorului oportunist. Astfel, culpa Băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului poate fi reținută numai excepțional, întrucât este de neconceput ca B. să aibă obligația de a oferi fiecărui client, în mod individual și pentru fiecare operațiune, toate informațiile juridice și economice pentru protejarea intereselor acestuia.

B. are, însă, obligația de a oferi clienților acces la condițiile generale de contractare, iar clienții au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare întreprinse.

Or, așa cum a menționat această obligație a fost îndeplinită cu ocazia negocierii Contractului de credit cu reclamanții, moment în care aceștia au avut acces la Condițiile generale de creditare.

Aceste considerente sunt preluate și de către legiuitorul român, respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori: „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. "

Prin urmare, contestatorii au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime și trebuiau să cunoască acest lucru de la încheierea contractului, necunoașterea drepturilor și obligațiilor ce le incumbă neputând fi imputabilă Băncii.

Referitor la cea de-a doua condiție - să fie contrara bunei credințe

La momentul încheierii contractului de credit, buna credință a comerciantului se putea raporta la dispozițiile art. 970 alin. 2 din Codul civil, respectiv convențiile obligă la „toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa", precum si la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 363/2007: „Practicile comerciale susceptibile să deformeze in mod esențial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al grupului. Grupul de consumatori este cu precădere vulnerabil la respectiva practică sau la produsul la care aceasta se referă, din motive de infirmitate mentală sau fizică, de vârstă sau de credulitate, comportamentul economic al acestuia putând fi în mod rezonabil prevăzut de comerciant."

Clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes își putea face o reprezentare mentală a efectelor contractului pe care și-l asumă sub semnătură și despre care declară că i-a fost explicat și a fost înțeles, mai ales în contextul în care contestatorii au declarat că au citit, înțeles și le-au explicat clauzele contractuale.

Pe cale de consecință în mod corect și cu bună credință BCR a prezumat că recurenții au reprezentarea reală și corectă a actelor și faptelor juridice pe care le încheie și că înțeleg pe deplin și acceptă drepturile și obligațiile care le revin potrivit contractului de credit.

Referitor la cea de-a treia condiție – să creeze un dezechilibru semnificativ:

Contestatorii nu reușesc să dovedească care este dezechilibrul semnificativ, respectiv care este câștigul băncii sau vătămarea suferită de către debitori.

Prin intermediul unui contract de cesiune se schimbă doar creditorul, nu și suma datorată ori modalitățile prin care noul creditor își poate satisface creanța.

Trebuie observat că debitorii practic se plâng cu privire la legalitatea executării silite, însă ei nu precizează care anume este vătămarea suferită prin faptul că ei sunt executați silit de către SCO și nu BCR.

Nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să instituie o anumită modalitate de recuperare a creanțelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanță astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanței sale.

B. Națională a României, prin Direcția de Reglementare și Autorizare, conform adresei nr.III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că” transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al activității de creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza prev.art.l8 din OUG nr. 99/2006”. (Înalta Curtea de Casație și Justiție –Secția C. – Decizia nr. 2438 din 07.09.2008).

In drept s-au invocat disp.art. ll5 C.pr.civ.

Tribunalul, examinând, în baza prev. art. 304 și 304 ind. 1 Cod proc. civ. hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, constată că aceasta este temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.

Se mai constată că recurentul, în recursul declarat, reia, în cea mai mare parte, motivele pe care le-a invocat și în contestația la executare și care au fost, deja, analizate de instanța de fond, în motivarea sentinței atacate.

Astfel, se constată că dreptul de a cere executarea silită a creanței nu este prescris, deoarece intimata a încunoștințat recurenții cu privire la declararea scadenței anticipate la data de 18 septembrie 2009 iar cererea de executare silită a fost înregistrată la B. M. M. cu nr. 2031 din 8 februarie 2012, deci înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, prev. de art. 405 alin. 1 lit. b Cod proc. civ. și de prev. art. 16 alin. 1 lit. c din Decr. Nr. 167/1958.

Împrejurarea că intimata a notificat recurenților declararea scadenței anticipate în data de 18 septembrie 2009, deci ulterior datei de 11 decembrie 2008, invocate de recurenți în cererile introductivă și de recurs, nu este un motiv de nelegalitate a derulării contractului de credit, ci, dimpotrivă, a reprezentat un interval de timp lăsat de bancă în favoarea împrumutaților.

De asemenea, contrar susținerilor recurenților, cesiunea de creanță nu numai că le-a fost notificată prin notificarea nr._ din 26 octombrie 2009, dar contractul de cesiune de creanță nr. 977/14.10.2009 a fost înscris în Arhiva electronică de garanții reale mobiliare sub nr._/15.10.2009, intimata deținând împotriva recurenților un titlu executoriu transmis în mod legal prin cesiunea efectuată (dos. Jud. – f. 34-37).

Prev. art. XI din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 178/13.06.2005, încheiat de părți, potrivit cărora „B. poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul contract” nu sunt abuzive, deoarece nu se modifică nici creanța și nici condițiile de rambursare a creditului acordat, dimpotrivă, această clauză contractuală este în deplină concordanță cu disp. art. 1391 și urm. din Codul civil din 1864, sub imperiul căruia s-a perfectat contractul de credit menționat.

Pentru considerentele menționate, tribunalul, în baza prev. art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta F. M. M., domiciliată în Bistrița, ., ., jud. Bistrița-Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 700 din 30.ol.20l3 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr. 507l/l90/20l2.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 22.10.2014

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,

V. C. I. P. F. M. M. L. C. A.

Red/tehn

CV/NL

16.02.2015

Jud.fond: M. N. L.

30.l0.20l4

← Ordonanţă preşedinţială. Hotărâre din 13-02-2014,...		Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... →

Contestaţie la executare. Decizia nr. 393/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Decizia nr. 393/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD