Pretenţii. Decizia nr. 52/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 2817/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 52/2014
Ședința publică din 12 Martie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: F. M.
JUDECĂTOR V. C.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 7546/25.09.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se reține că prezenta cauză se află la primul termen de judecată pentru care procedura de citare este legal îndeplinită, părțile litigante solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Tribunalul efectuând verificările impuse de art. 131 alin. 1 N.C.P.C., constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză potrivit art. 466 N.C.P.C.
Se reține că apelul este declarat și motivat în termen, este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Instanța, față de actele și lucrările dosarului, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin sentința civilă nr.7546/25.09.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune, în contradictoriu cu pârâta ., și în consecință: s-au respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În perioada aprilie 2010 -decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către . Transilvania Nord SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o . facturi fiscale în valoare de 510 lei reprezentând taxă radio și TV. Pentru suma de 510 lei reprezentând taxă radio și TV reclamanta a calculat penalități de întârziere în cuantum de 86,29 lei.
Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune și televiziune obligația de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozițiile HG 977/2003, acest text legal stabilind și penalitățile de întârziere în cazul neplății la termen a taxei respective. Având în vedere aceste texte legale instanța reține că singura condiție necesară pentru existența obligației pârâtei de plată a sumei de 510 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada aprilie 2010 - decembrie 2011 de serviciile de radiodifuziune și televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligației, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege. Pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 249 din Noul cod de procedură civilă cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Susținerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat și nu conține vreo dispoziție potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio și televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio și tv ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
Având în vedere aceste considerente instanța va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părți care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată iar potrivit disp. art. 452 din Noul cod de procedură civilă partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului. Având în vedere aceste dispoziții legale și faptul că cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă instanța va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Întrucât pârâta nu a probat existența și întinderea cheltuielilor de judecată, instanța va respinge și cererea acesteia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) a declarat apel împotriva . pronunțată de Judecătoria BISTRIȚA, prin care Judecătoria BISTRIȚA a respins cererea de chemare în judecată formulată de SRR.
Prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu codificările și completările ulterioare, în sensul în care reclamanta nu a dovedit faptul că pârâta ar fi beneficiara serviciului public de radiodifuziune, respectiv că ar deține receptoare radio.
Menționează totodată instanța de fond faptul că prin Decizia ICCJ nr.607/2011 au fost anulate prevederile art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 care instituiau prezumția calității de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune, de către instanțele de judecată.
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
H.G.nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Subliniază faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
H.G. nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Consideră că, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află în evidentă eroare, în condițiile în care art.40 alin.2 prevede în mod expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art.40 alin.3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicată.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv/ deținător receptor, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de aceasta obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Potrivit acestui raționament, instanța de fond modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare .
În acest context apreciem că, dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv, soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu. Pe cale de consecință este evident faptul că interpretarea instanței de fond este eronată în condițiile în care această instanță a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
In acest sens precizează, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Redăm alăturat criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar Revederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
Instanța de fond a motivat sentința contestată și pe faptul că, din administrarea probelor nu a rezultat că pârâta ar beneficia de serviciul de radiodifuziune prin deținerea de receptoare radio.
Învederează instanței că, potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3, iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A..2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Având în vedere cele expuse, solicită instanței admiterea apelului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă dispozițiile art.470 și urm Cod procedură civilă, Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 977/2003 cu
modificările și completările ulterioare, și orice alte dispoziții legale incidente.
Intimata . „întâmpinare” (f.11-12), prin care solicită respingerea ca nefondat a apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală pentru următoarele motive:
In fapt, așa cum instanța de fond a reținut, apelanta datorează suma solicitată, întrucât obligația persoanelor juridice cu sediul în România, să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune este doar în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocată și de creditoare la motivarea în fapt a cererii, prevede:
„Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Nicăieri în cuprinsul Leg.nr.41/1994 republicată, nu se regăsește o definițoie a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituție, societate, etc. pentru care se face o lucrare”.
Apelanta denaturează însuși sensul noțiunii de taxă, așa cum ea este definită în Legea nr.500/2002, în art.2 pct.40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor. Susținerea SRR că se instituie o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune nu se susține, singura reglementare care „instituia” aceasta prezumție era art.3 alin.2 din H.G.nr.977/22.08.2003, prevedere care a fost anulată.
De asemenea, nu se poate reține susținerea că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a radioului public. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală, iar prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio indiferent de existența calității de beneficiar.
Prin Decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”. Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea deciziei nr.331/2006 a Curții Constituționale.
Așadar, Curtea Constituțională a examinat și a dat indirect o interpretare oficială jurisdicțională, rezolvând excepția de neconstituționalitate prin raportarea acestei norme la dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală.
Astfel, Curtea a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
Intimata susține că nu beneficiază de serviciile publice de radio deoarece nu deține și nu folosește aparat de radio. A solicitat verbal mandatarului reclamantei, respectiv ., scutirea de la plata taxelor Radio și TV, deoarece nu beneficiază de serviciile publice respective. A fost informată că nu există formulare pentru persoane juridice și nici în sistemul informatic, nu se poate opera nefacturarea pentru deținere de aparat radio și TV pentru persoane juridice, și din instrucțiunile de aplicare a Legii nr.41/1994 și HG nr.977/2003 primite de la beneficiarul taxei, nedeținerea de aparat de radio nu constituie motiv de scutire, fapt susținut și de apelantă. Pentru persoane fizice există model de declarație pe propria răspundere pentru nedeținere de aparat Radio sau TV, dar excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu se aplică și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu, încălcând dispozițiile constituționale din art.44, alin.2 privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular.
Singura modalitate efectivă de a nu plăti taxa pentru servicii de care nu a beneficiat, este de a refuza plata respectivei taxe, facturată abuziv odată cu factura furnizorului de energie electrică. De asemenea, apelanta nu a făcut dovada ca ar fi beneficiat de serviciile Societății Române de Radiodifuziune în temeiul art.249 C.pr.civ.
In drept, invocă disp.art.40 din Legea nr.41/1994, art.223 alin.3 C.pr.civ., art.249 C.pr.civ., art.453 alin.1 C.pr.civ., Decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.756/19.08.2004.
Apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, a formulat „răspuns la întâmpinare” (f.17-21), prin solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune pentru următoarele motive:
Intimata în calitate de persoană juridică, datorează apelantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută de pârâtă, „calității de beneficiar". Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Apelanta solicită instanței să observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe, în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma „beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care pârâta a reținut.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr.533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma „...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", considerăm că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Alăturat, redă criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele Î.C.C.J. regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. U. din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de ia Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art.31 alin.5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică ~ Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
De asemenea, mai menționăm ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin.1 lit. o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este si a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Față de toate cele mai sus arătate, solicităm instanței admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune.
Apelul este nefondat.
Tribunalul examinând hotărârea atacată, constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.l_, publicată în Monitorul Oficial nr. 69l/l4 octombrie 2009 disp.art.3 din HG nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.4l/l994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, iar potrivit art.40 alin.2 din Legea nr. 4l/l994, republicată, și persoanelor fizice ,în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. In urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr.4l/l994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituie, societate etc, pentru care se face o lucrare”. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 și art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.978/2003 adaugă la prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 4l/l994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
In același sens au fost pronunțate și Decizia nr. 607/20ll pronunțată de I.C.C.J.în dosar nr. l64/22/20l0 precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.33l/2006 al C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză apelanta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate, tribunalul în baza prev.art.480 alin.l N.C.P.C. va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. de Radiodifuziune (SRR), cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.7546/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos.civ.nr._ .
Definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 12.03.2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
F. M. V. C. L. C. A.
Ch.V./VF/CR
2 ex./04.08.2014.
Jud.fd.Jîrghiuță A.M.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Încheierea nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
