Pretenţii. Decizia nr. 69/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 69/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 2813/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 69/2014
Ședința publică din 26 Martie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelant S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 7831/04.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimata . av. C. F. fără delegație de reprezentare la dosar, lipsă fiind apelanta.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că apelul se află la primul termen de judecată, este declarat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Reprezentanta apelantului arată că nu are alte cereri de formulat, solicită instanței acordarea cuvântului în apărare.
Nemaifiind alte cereri, tribunalul constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea acestuia.
Reprezentanta apelantului solicită respingerea apelului ca nefondat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând constată că:
Prin sentința civilă nr. 7831/04.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins ca fiind nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, în contradictoriu cu pârâta . Bistrița.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 703,92 lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere precum și cheltuieli de judecată, în temeiul art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii, motivat de faptul că nu posedă aparat de radio și nici televizor, astfel că nu este beneficiar al serviciilor de televiziune și radiodifuziune.
Instanța a reținut că potrivit art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Potrivit contractului de mandat încheiat în temeiul art.5 din HG nr.977/2003 între reclamantă și Electrica SA, pentru persoanele juridice beneficiare ale unui contract de furnizare energie electrică, facturarea și încasarea taxei urma să fie făcută de Electrica SA însă prin Protocolului din 2008, încheiat în baza art.4 din contractul de mandat, s-a stabilit predarea către reclamantă a creanțelor neîncasate de Electrica SA odată cu încasarea contravalorii curentului electric, urmând ca încasarea taxei să se facă direct de către reclamantă.
Instanța a reținut că pârâta este persoană juridică, și potrivit susținerilor reprezentantului său, beneficiază de contract de furnizare curent electric însă nu a înțeles să achite taxa radio pe motiv că nu deține un aparat de radio, altfel spus nu beneficiază de acest serviciu.
Potrivit art.3 din HG nr.977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale. Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menționate au obligația de a depune la sediul Societății Române de Radiodifuziune o cerere însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului din care rezultă suspendarea activității. Pentru a putea beneficia în continuare de exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice au obligația de a depune o nouă cerere însoțită de actele doveditoare corespunzătoare, cu cel puțin 15 zile înainte de data expirării perioadei de exceptare de la plata taxei.
Instanța a reținut că prin sentința civilă nr.185/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, irevocabilă, au fost anulate dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, reținându-se că noțiunea de beneficiar include persoanele fizice și juridice în folosul căreia se prestează efectiv serviciul respectiv și că nu poate fi prezumată calitatea de beneficiar al serviciului radio fără a condiționa aceasta de posesia receptorului adecvat.
În consecință, instanța a reținut că nu poate fi primită susținerea reclamantei că prin art.40 alin.3 din Legea nr.41/2003 s-ar fi instituit o prezumție absolută de beneficiar al serviciului radio pentru toate persoanele juridice, acestea având, prin urmare, obligația de a achita taxa radio indiferent dacă beneficiază efectiv sau nu de acest serviciu, și indiferent dacă dețin sau nu un receptor ; întrucât pârâta neagă că ar deține un receptor radio la sediul său iar din actele și lucrările dosarului nu rezultă ca pârâta este beneficiar al serviciului radio, instanța că urmează să respingă cererea ca neîntemeiată.
În temeiul art.274 din Codul de procedură civilă, instanța a respins și cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelul, în termen legal, apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate și obligarea pârâtei . la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului s-a arătat,în esență, că în mod eronat a fost respinsă cererea la instanța de fond, reținând că prevederile art.40 alin.3 dinL.4l/l994 rep., sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică beneficiază în mod real de un atare serviciu și s-a invocat faptul că obligația prevăzută de textul menționat este una legală iar nu convențională, iar legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că SRR este o instituție publică, iar beneficiarul principal al serviciilor prestate îl reprezintă întreaga populație a României cu precizarea că taxa radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege.
In fine, s-a susținut că prin decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale a fost clarificată probleme obligativității plății taxei, indiferent dacă se deține sau nu un receptor de către persoanele fizice sau juridice, iar prevederile HG nr. 977/l994, art.3 alin.2, nu contravin dispozițiile art.40 alin.3 din L.4l/l994.
Legal citată intimata . nu a formulat apărări în scris și nu și-a delegat reprezentant în instanță.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și sub toate aspectele, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză tribunalul nu a reținut existența unei prezumții legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente s-a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, .. 60-64, sector l, C. RO_, împotriva sentinței civile nr.783l din 04.l0.20l3 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ .
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 26 martie 20l3.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
V. C. I. P. L. C. A.
Red/dact PI/CR
2 ex/ l3.05.20l4
Jud.fond: C. A. S.
L.A. 14 Aprilie 2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 421/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
