Pretenţii. Decizia nr. 175/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 01-04-2013 în dosarul nr. 12382/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 175/2013
Ședința publică de la 01 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. I. C.
Judecător I. O.
Judecător O. P. A.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurent pârât . împotriva sentinței nr._/26.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. D. V. și P. I. G., având ca obiect constatare nulitate act
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns pentru recurent pârât - . avocat D. B., lipsind intimații reclamanți .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocat D. B. pentru recurent pârât, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică, ordin de plată nr. 1/05.02.2013 în sumă de 398 lei și timbru judiciar de 3,3 lei, care se anulează la dosar, prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente.
Avocat D. B.,pentru recurentă, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, admiterea excepțiilor și pe fond respingerea acțiunii, instanța de fond a acordat mai mult decât este în contract, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele
Prin acțiunea formulată si înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantii P. D. V. si P. I. G. au chemat in judecată pe pârâta ., solicitând instanței să se constate nulitatea clauzelor prevazute de art. 3 lit. d precum si art. 5 lit. a din Conventia de Credit nr._/26.06.2007, anularea acestor clauze și restituirea sumelor reprezentând comision de risc, redenumit ulterior de administrare, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii reclamantii au arătat ca la data de 26.06.2007, au incheiat cu pârâta conventia de credit nr._, reprezentând credit ipotecar, in baza careia au imprumutat suma de 60.000 CHF.
Reclamantii arata ca art. 3 lit d „data ajustarii dobânzii: Banca isi rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente in cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara, comunicând imprumutatului noua structura a ratei dobânzii, rata astfel modificata se va aplica de la data comunicarii”, constituie o clauza abuziva in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Se arată că această clauză pune sub semnul întrebării echilibrul contractul, deoarece banca are dreptul de a stabili noul nivel al dobânzii, fără a fi negociat cu clientul.
Susține că, în conformitate cu art. 1 alin a din Anexa la Lg. 193/2000, nu este abuzivă o clauză care dă dreptul furnizorului de a modifica rata dobânzii curente în mod unilateral cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și cu condiția informării clientului care să aibă posibilitatea de a continua sau rezilia contractul, motivul trebuind să fie suficient de clar, astfel încât clauza să fie previzibilă.
Mentioneaza ca pârâta in mod unilateral a inteles sa modifice nejustificat dobânda, in sensul majorarii acesteia, motivând aceasta prin intervenirea unor schimbari semnificative pe piata monetara, motivul neîndeplinind condițiile susmenționate.
In ceea ce priveste art. 5 lit. a „ comision de risc: 0,1% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei de credit” este un comision ce este perceput in mod nelegal si totodata este nejustificata plata acestuia.
Arata ca această clauză prevazuta de art. 5 lit a, din conventia de credit, este considerata abuziva având in vedere ca incalca dispozitiile legii 193/2000.
Se arata ca comisionul de risc nu este definit in mod expres in niciuna din clauzele conventiei de credit, acesta fiind doar cuantificat procentual, respectiv 0,1% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadenta, pe toata durata de derulare a conventiei de credit.
De asemenea, se precizeaza ca nu este justificata perceperea unui asemenea comision de risc, având in vedere ca pe de o parte, reclamantul in calitate de imprumutat, a constituit in favoarea acesteia o garantie imobiliara, a carui valoare este cu aproximativ 30-40% mai mare decât valoarea creditului acordat, iar pe de alta parte au cesionat in favoarea bancii o polița de asigurare a imobilului adus in garantie.
Reclamantii susțin că nu se justifică comisionul de risc nici din perspectiva acoperirii riscului valutar, plata făcându-se tot în moneda creditului și nici din perspectiva întârzierii plății creditului, banca aplicând, conform contractului, un comision de penalizare.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 1, 2, 4, 13 si 14 din Legea nr. 193/2000, art. 948 alin. 4 si art. 966 C.civ., OUG 50/2010.
În dovedire la dosarul cauzei au fost depuse: conventia de credit, grafic rambursare credit, sentinte civile, convocarea la conciliere.
La data de 15.06.2012, pârâta a formulat întâmpinare in care a invocat totodată exceptia nulitatii cererii de chemare in judecata întrucât nu cuprinde obiectul și valoarea lui, exceptia prescriptiei dreptului de a solicita anularea clauzei abuzive și a dreptului reclamantilor de a solicita restituirea comisionului de risc.
A arătat că acțiunea prin care se urmărește anularea unor clauze presupus abuzive este prescrisă, nulitatea fiind cea relativă. De asemenea, a precizat că admiterea acțiunii în anulare nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate deoarece contractul de credit este unul cu executare succesivă, anularea neavând deci efecte retroactive.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată.
A arătat că reclamanții nu pot fi încadrați în categoria de consumator, dispozițiile Lg. 193 nefiindu-le aplicabile, având în vedere activitatea profesională desfășurată de aceștia..
Prin întâmpinarea formulată, parata a arătat, în esența, ca reclamanții au luat cunoștință si au semnat convenția de credit, declarând ca sunt de acord cu clauzele contractuale, iar majorarea ratei dobânzii curente este in conformitate cu clauzele însușite de către părți.
În același sens, s-a susținut ca reclamanții au fost de acord cu plata comisionului de risc, pe toata durata creditului, convențiile legal făcute având putere de lege intre părțile contractante, cf. art. 969 Cod Civil.
Susține de asemenea că această clauza contractuală privind comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Lg. 193/2000, iar comisionul de risc reprezintă parte integrantă a prețului contractului .
Referitor la clauza prevăzută de art. 3 lit. d, arată că aceasta a fost negociată cu reclamanții și, de asemenea că nu se creează un dezechilibru semnificativ cât timp pârâta modifică rata dobânzii doar în situația apariției unor situații semnificative pe piața monetară.
La data de 26.09.2012 reclamanta a precizat cererea cu privire la cuantumul pretentiilor solicitate, respectiv restituirea comisionului de risc in cuantum de 3034 CHF.
Prin sentința nr._/26.09.2012 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulitatii clauzelor abuzive, excepția prescripției dreptului la acțiune privind restituirea comisionului de risc, a admis actiunea precizată formulata de reclamantii P. D. V. si P. I. G., împotriva pârâtei ., a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute de art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din convenția de credit nr._/26.06.2007 și a obligat pârâta la restituirea sumei de 4814 CHF, percepută cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare din 20.09.2010 și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 lei. Prin încheierea din data de 31.10.2012 a fost dispusă din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței, în sensul că suma la a cărei restituire a fost obligată pârâta este de 3034 CHF.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut ca la data de 26.06.2007, reclamantii au incheiat cu pârâta conventia de credit nr._ pentru acoperirea cheltuielilor personale, in baza careia reclamantii au imprumutat suma de 60.000 CHF.
În Condițiile speciale ale convenției a fost stipulat la art. 3 – dobânda in cuantum de 4,25% p.a, iar la pct. 3 lit. d că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul în intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.”.
La pct 5 lit a s-a precizat existența unui„ comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata de derulare a Convenției”.
Convenția de credit nr._/26.06.2007 reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Lg.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Examinând clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenție, prin care este prevăzut dreptul pârâtei de a revizui dobânda curentă, s-a constatat că trimiterea la situația „intervenirii unor schimbări semnificative pe piață”, nu reprezintă un motiv precizat în mod concret în contract ( pct. 1 lit. a alin.1 din lista anexă a Lg. nr. 193 – sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract).
În cauză motivul unei schimbări semnificative pe piața monetară nu îndeplinește cerințele legii, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută însă în contract, astfel că clauza analizată este abuzivă.
În plus, în contract nu se face trimitere la nici un element în funcție de care va fi stabilită noua dobândă, la formula de calcul a acesteia, dreptul pârâtei părând a fi absolut, nesupus nici unei limitări.
Instanța a constatat astfel că este abuzivă clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției și cum clauza abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului (art. 6 din Lg. nr. 193), sancțiunea nu poate fi decât nulitatea acesteia. Clauza reprezintă pentru debitor o obligație a cărei cauză este ilicită (art. 1 alin.3 din Lg. nr. 193: „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”), fiind nulă, conform art. 968 C.civ.
Instanța de fond a constatat că și clauza prevăzută la art. 5 lit. a din condițiile speciale, conform căreia reclamanții sunt obligați să achite un comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a convenției, este abuzivă.
În acest sens, a observat că în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivația perceperii lui nu este indicată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Chiar dacă s-ar accepta că acest comision este perceput de bancă drept garanție pentru îndeplinirea obligației de restituire a împrumutului (conform susținerilor pârâtei), firesc ar fi ca în contract să fie prevăzute condițiile în care banca poate reține sumele depuse cu acest titlu în contul ratelor, dar și obligația de a le restitui la rambursarea integrală a împrumutului sau în alte situații. Conform clauzelor contractuale însă, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligație corelativă.
Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță, este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea putând să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C.civ.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța a constatat ca art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din condițiile speciale ale contractului de credit bancar nr._/2007, sunt clauze abuzive.
Excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor invocată de către pârâtă a fost apreciată de către instanța ca fiind neîntemeiată. Instanța a constatat că în legislația protecției consumatorilor se urmărește un obiectiv de protecție, normele fiind unele de ordine publică, astfel că sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, acțiunea fiind imprescriptibilă extinctiv.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, a se constata că acțiunea formulată de reclamanți este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, admiterea excepției prescripției dreptului de a solicita restituirea comisionului de risc de la data încheieri convenției de credit, modificarea sentinței în sensul de a constata că dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor de bani este prescris, întrucât a trecut mai mult de 3 ani de la data încasării, și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat, arată că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților".
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, apreciind în mod greșit că acțiunea este imprescriptibilă, dată fiind nulitatea care afectează clauzele abuzive. A arătat că în raport de temeiul juridic invocat - Legea nr. 193/2000, nulitatea clauzelor cuprinse în convenția de credit este o nulitate relativă, normele de drept invocate protejând un interes privat, individual al persoanei care a încheiat contractul.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 din Decretul 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 9 din acest termen de la data la care contractantul a cunoscut cauza anulării și întrucât convenția a fost încheiată în anul 2007, iar cererea a fost înregistrată în anul 2012, deci după expirarea termenului de trei ani, astfel că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă. Pe de altă parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principală, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective, a arătat că este prescrisă și cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamanți.
În mod greșit instanța de fond a obligat-o la restituirea sumelor încasate în baza comisionului de risc de la data încheieri convenției de credit, neținând cont de termenul general de prescripție de 3 ani.
Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulări actelor care stau la baza primiri lor, se prescrie într-un termen general de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Instanța, în condițiile în care a apreciat că este legală restituirea sumelor, nu putea să le acorde decât pe exact ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii, raportând de la data la care a fost înregistrată cererea respectiv anul 2012 și data de la care reclamanții au început achitarea comisionului de risc, se poate observa că termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit .
Pe fondul cauzei, a arătat că practica Curții de Apel C. în ce privește clauza prev de art. 3 lit d este în sensul aprecierii ei ca nefiind abuzivă. Pentru a aprecia în concret caracterul abuziv al unor clauze trebuie analizat mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în mod expres de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv două condiții negative și una pozitivă: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanta, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului; clauza nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților iar prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului. Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord astfel că sunt aplicabile disp. art. 969 C.civ.
În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acestea fac parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane,iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.,9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative invocate în recurs.
Recursul a fost timbrat cu suma de 398 lei și timbru judiciar de 3,3 lei.
Intimații reclamanți, deși legal citați nu s-au prezentat și nu au depus întâmpinare .
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile 304 indice 1 C.pr.civ., tribunalul apreciază recursul ca nefondat, statuarea primei instanței în sensul că art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din contractul de credit al părților sunt clauze abuzive, este corectă, aceasta fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzei denunțate de către reclamanți, instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că aceasta a avut un caracter preformulat și nu a fost negociată cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării sale ca abuzive, acesta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinată de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune și a dreptului de a solicita restituirea sumelor reprezentând comisionul de risc a fost corect soluționată de instanța de fond. Pârâta susține că interesul protejat este unul privat și deci sancțiunea este nulitatea relativă, astfel că dreptul la acțiune se prescrie în 3 ani de la data încheierii contractului.
Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține recurenta.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.
Este astfel greșită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților, atât în ceea ce privește constatarea nulității, cât și referitor la restituirea sumelor de bani achitate nu poate fi apreciat ca prescris.
O astfel de interpretare este în deplină concordanță cu prevederile art 6 din Directiva 93/13/CEE care menționează că: “clauzele abuzive într-un contract (…) nu creează obligații pentru consumator “.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul constată că dispozițiile din contract referitoare la majorarea dobânzii puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193. –
În fapt, potrivit art. 3 lit.a din contractul de credit rata dobânzii curente este de 4,25 % pe an, aceasta putând fi revizuită de bancă în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară (lit. d), împrumutatului urmând a i se comunica noua rată a dobânzii, modificarea operând de la comunicare.
Tribunalul consideră astfel că, atât timp cât din conținutul acestei clauze rezultă că noua dobândă este obligatorie pentru client, deși nu are loc o negociere asupra cuantumului acesteia, respectiva clauză este una abuzivă, în raport cu dispozițiile art.4 din Legea nr. 193/2000, căci nu se poate considera că prin semnarea contractului reclamanții a renunțat la dreptul lui de a negocia eventualele modificări ale clauzelor contractuale, dreptul la negociere fiind unul legal și neputând face obiectul renunțării. Se apreciază că atâta timp cât părțile nu au determinat în contract ce înseamnă „schimbare semnificativă” pe piața monetară, nefiind prevăzuți nici indicii de referință în funcție de care operează clauza de revizuire, această clauză este abuzivă deoarece lasă la aprecierea unilaterală a băncii condițiile și situațiile în care devine aplicabilă.
Soluția instanței e fond cu privire la constatarea ca abuzivă a acestei clauze și aplicarea sancțiunii nulității ei este corectă astfel.
Tribunalul consideră că în mod corect instanța de fond a procedat la aprecierea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În același sens, alin. 2 din art. 4 dispune că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În cauză, în mod corect, instanța de fond a reținut că respectivul contract de credit este unul standard preformulat și prin urmare, clauzele acestuia, deci inclusiv cea referitoare la comisionul de risc, nu au fost negociate direct cu consumatorul.
Astfel, fiind în prezența unei clauze ce nu a făcut obiectul negocierii, se poate aprecia asupra caracterului abuziv al clauzei contractuale din perspectiva art.4 alin.1 și art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000.
O clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul. De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. În plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.
În cauză, se constată că intimații-reclamanți au încheiat cu recurenta o convenție de credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente, valoarea creditului fiind de_ CHF cu o durată a creditului de 240 luni.
Din condițiile speciale ale contractului se reține că banca a perceput pentru creditul acordat mai multe comisioane printre care și comisionul de risc. De asemenea, pentru garantarea creditului acordat s-a instituit ipotecă asupra unui imobil aflat în proprietatea reclamanților.
Astfel, având în vedere ansamblul clauzelor cuprinse în contractul dintre părți, se apreciază că, în mod corect a reținut instanța de fond că este rupt echilibrul contractual în condițiile în care reclamanții, în calitate de împrumutați și-au asumat toate riscurile, iar recurentele nu și-au asumat nici un risc, având constituite mai multe garanții pentru restituirea creditului. Aceasta cu atât mai mult cu cât clauza referitoare la comisionul de risc nu prevede anumite criterii în funcție de care să se impună perceperea acestui comision.
Deși recurentele invocă faptul că, acest comision de risc este perceput pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, fiind diferit de garanția reală imobiliară, instanța constată că aceste susțineri nu se regăsesc și în contractul încheiat între părți, astfel încât nu se poate reține că ar exista astfel o justificare a perceperii acestui comision de către bancă.
Faptul că acest comision este exprimat într-o formulă procentuală regăsindu-se și în scadențarul la convenția de credit nu constituie un aspect de natură să determine existența un echilibru între drepturile și obligațiile părților din contract atâta timp cât așa cum s-a reținut anterior nu există o justificare pentru perceperea acestuia.
Corect a reținut astfel instanța de fond că plata comisionului contravine caracterului sinalagmatic al convenției și a dispus restituirea acestuia având în vedere și lipsa vreunei contraprestații din partea pârâtei.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . cu sediul in Bucuresti, sector 2, ., . 10, împotriva sentinței nr._/26.09.2012, pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți P. D. V., și P. I. G., ambii cu domiciliul în C., .. b 7, ., judetul D.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 01 Aprilie 2013
Președinte, C. I. C. | Judecător, I. O. | Judecător, O. P. A. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.I.O.
Tehn.red./A.F. 25 Aprilie 2013
Red.jud.fond.D.S.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Radiere. Sentința nr. 213/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
