Pretenţii. Decizia nr. 685/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 685/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 814/215/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 685/2013
Ședința publică de la 09 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. P. A.
Judecător I. O.
Judecător L. D.
Grefier C. L.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurent pârât . împotriva sentinței nr. 5145/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți M. F. și M. E., având ca obiect constatare nulitate acțiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurent pârât . avocat M. C. și intimații reclamanți M. F. și M. E. reprezentați avocat S. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care
Avocat M. C. pentru recurentă, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică, ordin de plată nr._/06.12.2013 în sumă de 336 lei și timbru judiciar de 3,3 lei care se anulează la dosar, prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arat că nu mai are cereri de formulat.
Avocat S. M.,pentru intimații reclamanți, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente.
Avocat M. C. pentru recurentă,solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală ,cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat S. M. ,.pentru intimații reclamanți, solicită respingerea recursului menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond; depune concluzii scrise, cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele,
Prin cererea formulată la data de 11.01.2013, reclamanții M. F. și M. E. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a art. 3 lit. d) din condițiile speciale la convenția de credit nr._/24.05.2007, constatarea nulității absolute a art. 5 lit. a) din condițiile speciale la aceeași convenție de credit, precum și art. 3.5 din condițiile generale la convenția de credit, constatare a nulității absolute a art. 6 lit. b) alin. 2 și 3 din condițiile speciale, constatarea nulității absolute a art. 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale, constarea nulității absolute a art. 10.2. din condițiile generale ale convenției, constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 1741 comunicat la data de 17.09.2010, restituirea comisionului de risc perceput abuziv în perioada iunie 2007 – august 2010, în cuantum de 2.548,56 CHF, restituirea comisionului de administrare perceput abuziv începând cu perioada septembrie 2010 și până la introducerea acțiunii, în cuantum de 1.366,02 CHF, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/24.05.2007, care conține o . clauze abuzive în temeiul cărora li s-au reținut mai multe sume de bani cu titlu de comisioane. Reclamanții au menționat că sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de credit încheiat cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.
Părțile au parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, pârâta fiind notificată în prin adresa nr. 5266/17.09.2010, fiind întocmit și procesul-verbal din 20.12.2012.
Reclamanții apreciază că acele clauze care încalcă prevederile Legii nr. 193/2000 sunt nule absolute.
O astfel de clauză este cea de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale la convenția de credit, deoarece această clauză pune sub semnul întrebării echilibrul contractual oferind băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu clienții, aceștia fiind doar înștiințați.
În acest sens, această clauză contravine art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 și art.1 lit.a din anexa la această lege .
De asemenea, clauza cuprinsă în art.5 lit.a din condițiile speciale la convenția de credit care reglementează un comision de risc de 0,22% aplicabil al soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derularea convenției și clauza art.3.5. din condițiile generale care reglementează același comision sunt abuzive, având în vedere dispozițiile art.1 din Lg.193/2000 și art.117 al1 și al.2 din OG nr.99/2006.
În același timp, reclamanții precizează că nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale nu se precizează dacă comisionul de risc este de 0,1% pe an sau de 0,1% pe lună .
Pe cale de consecință, lipsa de transparență în ceea ce privește justificarea comisionului de risc și a modului de calcul a acestuia nu a condus decât la majorarea sumelor percepute de bancă, comisionul de risc fiind o formă înșelătoare de majorare a dobânzii creditului.
Astfel la dobânda de 4,25% pe an s-a adăugat un comision de risc de 1,2% pe an, așa încât costurile totale pe care le-au achitat băncile au fost în realizate de 5,45%.
În plus, în convenția de credit sunt prevăzute și o altă . dobânzi penalizatoare, comisioane, garanții și asigurări in sarcina împrumutatului. Creând astfel o disproporție vădită între obligațiile și drepturile asumate de părți, aceste clauze fiind abuzive prin prisma art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește modul de calcul al sumei pretinse, acesta s-a realizat prin adunarea sumelor menționate în extrasul de cont, ca fiind percepute de bancă, cu titlul de comision de risc, respectiv comision de administrare.
Relativ, la acest ultim comision reclamanții consideră că, casarea lui de către bancă constituie o plată nedatorată conform art. 1092 C.civ. și instanța trebuie să dispună restituirea sumelor percepute cu acest titlu.
Acest comision nu se regăsește în conținutul convenției, iar modificarea unilaterală din partea băncii constituie un abuz și nu poate constitui temei contractual.
În al doilea rând, acest comision nu este valabil, atâta timp cât banca îl percepe doar prin schimbarea denumirii comisionului de risc care la rândul său este lovit de nulitate, dar o nulitate absolută nu poate fi acoperită prin confirmare nici măcar cu acordul de voință al tuturor părților contractante.
În ceea ce privește clauza din art. 6 lit. b) alin. 2 și 3 din condițiile speciale la convenția de credit, reclamanții apreciază că are caracter abuziv ca o consecință a caracterului abuziv al clauzei din art. 3 lit. d) din condițiile speciale.
Pe de altă parte, clauza din art. 8.1 - scadența anticipată lit. c) și d) din condițiile generale este apreciată ca fiind abuzivă deoarece formulările cuprinse în aceste clauze, respectiv „ situații neprevăzute”, „ în opinia băncii”, „ să devină improbabil”, „ garantat corespunzător” nu oferă posibilitatea reală să se aprecieze asupra temeiniciei unui astfel d e motiv.
Reclamanții apreciază că și clauza din art. 10.2. din condițiile generale este abuzivă, deoarece conform clauzei respective în situațiile în care, din diferite motive, costurile băncii, în general, adică nu doar cele legate de împrumut ce face obiectul contractului în cauză, cresc și această creștere este suportată exclusiv de către client .
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, Codul civil.
Legal citată, parata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.
Prin sentința nr.5145/29.03.2013 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria C. a admis cererea formulată de reclamanții M. F. și M. E., împotriva pârâtei ., a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute de: art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 6 lit. b) alin. (2) și (3) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/24.05.2007, art. 3.5, art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10.2 din condițiile generale ale aceleiași convenții și, în consecință, dispune anularea acestora. A constatat că sunt abuzive clauzele actului adițional la convenția de credit nr. 1741 comunicat la data de 17.09.2010, pentru lipsa consimțământului și, în consecință, dispune anularea acestora și a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 2.548,56 CHF sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând comision de risc perceput în mod abuziv în perioada iunie 2007 – august 2010, la restituirea către reclamanți a sumei de 1.366,02 CHF sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând comision de administrare perceput în mod abuziv în perioada septembrie 2010 până la data promovării cererii de chemare în judecată – 11.01.2013 și la suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că între reclamanți și pârâta S.C. Volksbank România S.A. s-a încheiat convenția de credit nr._/24.05.2007 care reprezintă contract de credit bancar; clauzele acestea intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. are calitatea de comerciant, iar reclamanții, în calitate de împrumutați, au calitatea de consumatori.
Instanța a reținut că pârâta S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A, nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutații a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) și respectiv art. 3.5 din condițiile speciale și generale ale convenției de credit.
În ceea ce privește aceste comisioane de risc și de administrare, instanța constată că intră sub incidența prevederilor Legii nr. 193/2000, întrucât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în condițiile speciale, dar nici în condițiile speciale ale convenției, astfel că nu numai reclamanții, la momentul încheierii convenției, însă nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision.
Mai mult, în ceea ce privește comisionul de administrare perceput de către pârâtă în urma redenumirii comisionului de risc în comision de administrare, reclamanții nu și-au exprimat consimțământul la o astfel d e posibilitate și lipsa consimțământului lor atrage nevalabilitatea încasării comisionului respectiv, având în vedere că potrivit art. 969 alin. 2 C.civ. convențiile nu pot fi revocate prin voința uneia dintre părți ci numai prin acordul lor.
Pe de altă parte, această clauză este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și anume în detrimentul consumatorilor, deoarece în cazul achitării comisionului de risc pe toată durata convenției de credit, ar reprezenta aproximativ 25% din valoarea creditului.
De reținut este și faptul că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Pe cale de consecință, pârâta a fost obligată să le restituie reclamanților suma de 2.548,56 CHF sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând comision de risc perceput în mod abuziv în perioada iunie 2007 – august 2010, precum și suma de 1.366,02 CHF sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând comision de administrare perceput în mod abuziv în perioada septembrie 2010 până la data promovării cererii de chemare în judecată – 11.01.2013.
Instanța a constatat că și clauza inserată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale la convenția de credit este abuzivă. Potrivit acestei clauze, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii care se va aplica la data comunicării.
O asemenea clauză afectează echilibrul contractual deoarece nu se definește ce se înțelege prin expresia schimbări semnificative pe piața monetară. Pe de altă parte, nu sunt stabilite nici criteriile în raport de care se stabilește noul cuantum al ratei dobânzii curente iar momentul de la care curge o asemenea rată este stabilit în raport de data comunicării, fără să se dea celeilalte părți posibilitatea să-și exprime consimțământul cu privire la aceste modificări .
În același timp, instanța constată că o asemenea cauză afectează echilibrul contractual deoarece este numai în favoarea băncii și nu se ia în considerare situațiile asemănătoare care afectează interesul consumatorului și ar impune și el o modificare a ratei dobânzii.
Pe cale de consecință, instanța a constatat nulitatea absolută și a clauzelor inserate la art. 6 lit. b) alin. 2 și 3 având în vedere că valoarea anuității se modifică în raport de condițiile art. 3 lit. d), iar graficul de rambursare se modifică periodic, numai la inițiativa băncii, fără ca și consumatorul să fie consultat pentru a-și da consimțământul.
Instanța a mai constatat că este o clauză abuzivă și cea prevăzută la art. 8.1 lit. c) și d) potrivit căreia în cazul în care se ivesc anumite situații printre care și cele de la lit. c), apariția unei situații neprevăzută care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligația asumată și lit. d), în cazul apariției unei situații neprevăzută conform căreia, în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, banca va avea dreptul doar pe baza unei notificări transmise împrumutatului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat și să atragă și celelalte consecințe menționate în acest caz.
O asemenea clauză este abuzivă deoarece conferă un drept discreționar băncii de a aprecia subiectiv apariția situațiilor menționate care nu sunt definite, putând astfel să afecteze echilibrul contractual.
A fost considerată ca fiind întemeiată și cererea reclamanților prin care solicită să se constate nulitatea absolută a clauzei din art. 10.2. din condițiile generale ale convenției de credit, potrivit căreia în oricare din cazurile menționate la art. 10.1. în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare care să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.
Or, analizând situațiile menționate în art. 10.1. din condițiile generale, instanța a constatat că acestea privesc exclusiv activitatea desfășurată de bancă și nu îndeplinirea obligațiilor contractuale. Prin simpla constatare a băncii că s-a ivit o asemenea situație, consumatorul s-ar vedea obligat să suporte și o activitate lipsită de performanță desfășurată d de bancă și care ar fi independentă de orice culpă a sa în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.
Susținerea pârâtei că anularea clauzelor indicate de reclamanți ar conduce la nerespectarea dreptului ei la proprietate privată și la libertate economică a fost considerată ca neîntemeiată deoarece și în cazul contractelor bancare trebuie asigurat echilibrul contractual al ambelor părți contractante și nu numai a uneia dintre ele.
Pe de altă parte, nici în dreptul european al CEDO, nici în art. 16 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu se prevede că libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută și apărată doar în cazul unei anumite entități juridice.
Neîntemeiată este și susținerea că anularea clauzelor indicate de către reclamanți nu poate produce efecte retroactive față de caracterul succesiv al prestației având în vedere că, așa cum s-a menționat acest principiu își găsește aplicarea numai în cazul în care restituirea prestațiilor succesive efectuate în temeiul unor asemenea contracte, anulate sau reziliate ulterior, nu este posibilă din cauze obiective și pentru că nu creează un izvor al îmbogățirii fără justă cauză a uneia dintre părți .
Or, în speță, atât în cazul comisionului de risc ori a celui de administrare restituirea prestațiilor efectuate se impune pentru că altfel banca s-ar îmbogăți fără justă cauză, având în vedere că la temeiul pretinderii și încasării celor două comisioane nu poate să justifice o contraprestație efectuată către reclamanți.
Această concluzie se impune având în vedere și faptul că până la data soluționării cauzei banca nu a făcut dovada că s-ar fi ivit o situație care să o fi îndreptățit să pretindă asemenea comisioane.
Prin actul adițional nr. 1741 comunicat la data de 17.09.2010 la aceeași convenție de credit, pârâta a eliminat textul "comision de risc", acesta fiind în continuare perceput sub denumirea de "comision de administrare credit".
Instanța a reținut că reclamanții nu și-au exprimat consimțământul cu privire la clauzele prevăzute în acest act adițional, astfel că dispune anularea acestuia pentru lipsa de consimțământ.
Pentru considerente ce preced, instanța a apreciat că cererea reclamanților este întemeiată.
Împotriva sentinței nr. 5944/_ a declarat recurs pârâta . criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate, a aratat că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților", iar hotărârea dată cu încălcarea acestora reprezintă un motiv de desființare a acesteia.
Instanța de fond, pentru a aprecia concret caracterul abuziv al clauzelor, trebuia să analizeze mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în mod expres de art. 4 din Legea 193/2000,lege prin care au fost implementate dispozițiile Directive 93/13/CEE.
Din analiza sentinței se poate observa că instanța de fond a neglijat a analiza această condiție esențială – clauza să nu se refere la prețul contractului, condiție care dacă era verificată ar fi dus la concluzia la care a ajuns și ICCJ prin decizia pronuțată la 27.11.2012, că nu se impune a se analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate întrucât ele se referă la însuși prețul contractului,alcătuit din dobândă și comisioane.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului,iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor,potrivit normelor de drept național și comunitare nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației,în raport de serviciul furnizat.
Clauzele contractuale contestate au fost cunoscute de reclamanți încă de la semnarea convenției de credit, acestea fiind discutate și negociate direct cu aceștia.
La data încheieri convenției reclamanții și-au însușit graficul de rambursare a creditului în cuprinsul căruia sunt inserate valoarea ratei lunare și sumele care compun această rată respectiv, cât reprezintă dobânda,cât reprezintă comisionul de risc și cât se acoperă din credit.
Mai mult, raportând la dispozițiile art. 969 Cod civil, instanța de fond în mod greșit a apreciat ca în momentul în care reclamanții au încheiat acest contract au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca, că nu au avut posibilitatea să negocieze aceste clauze din contract, întregul act fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.
În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acesta face parte din prețul contractului care este format din dobânda și comisoane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție sume împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Pe fondul cauzei a arătat că clauzele prevăzute în art. 3 lit. d și art. 6 alin. 2 lit. b și c din contractul de credit nu sunt clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. A susținut că art.4 alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard, preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, acestea fiind abuzive numai cu îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit. d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanții, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului. Prevederile clauzei 3 lit. d stabilesc posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor situații semnificative pe piața monetară, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul conform art 7 alin.2 lit c din condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui abuz concretizat de însăși existența clauzei.
Clauza contractuală ce reglementează dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea 193/2000, astfel că clauza reglementată la art. 5 din convenția de Credit a fost negociată, aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Ca și alte comisioane și comisionul de risc este un element al prețului băncii.
Recurenta a mai susținut că dispozițiile art. 8.1 sunt justificate de rațiuni economice, riscurile care pot apărea pe parcursul derulării convenției de credit trebuind să fie acoperite. În plus, aceste dispoziții nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Clauza prevăzută de art. 8.1 lit. c și d, privind declararea soldului scadent anticipat,este reglementată în condițiile generale ale convenției de creditare și nu este o clauză abuzivă în înțelesul art.4 din Legea 193/2000 pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Fiind un contract de credit obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o anumită perioadă de timp,în schimbul unui anumit preț
Deoarece clauza 8.1 lit. c și d stabilește posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariției unor situații semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa împrumutul, banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin.2 lit. c din condițiile generale, nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei.
A mai criticat raționamentul instanței de fond cu privire la clauza prevăzută de art. 10.2 arătând că în mod greșit se consideră că formulări de genul „neprevăzută, improbabil sau corespunzător” nu sunt de natură să permită instanței să aprecieze dacă modul de aplicare al clauzei este corespunzător. A considerat că instanța putea folosi experți pentru a clarifica relevanța susținerilor băncii, nu să o sancționeze pentru imposibilitatea stipulării a unor prevederi mai tehnice. Clauza prevăzută de art. 10.2 cu privire la costurile suplimentare, este reglementată în cadrul condițiilor generale ale convenției de credit.
Comisionul privind costurile suplimentare,este,în măsura în care apar costuri suplimentare, parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu avansarea sau solicitarea de avansare a unor cheltuieli în legătură cu,și pentru respectivul credit,și care se poate prezenta sub mai multe forme la rândul său, în funcție de justificarea pe care se bazează.
Astfel prin clauza cuprinsă în cadrul art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit, s-a născut doar vocația băncii de a putea să își recupereze eventualele cheltuieli suplimentare,însă acest fapt nu echivalează cu obligarea împrumutatului la plata unor comisioane suplimentare în mod necondiționat.
A apreciat că instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept intern și european relevante în judecarea corectă s cauzei, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D. aceasta reprezentând prețul serviciului prestat de bancă, instanța ignorând apărările privind aplicarea art. 4 din Directiva_ /CEE.
Având în vedere că prev. art. 5 lit. a din convenția de credit și art. 3 pct.5 lit.a din actul adițional sunt niște prevederi legale, neputând a fi considerate abuzive pentru motivele arătate pe larg, se impune a se constata că sumele de bani încasate în baza acestor articole sunt niște sume cuvenite băncii, încasate în mod legal și prin urmare acestea nu pot fi restituire.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative invocate în recurs.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile 304 indice 1 C.pr.civ., tribunalul apreciază că acesta este nefondat.
Tribunalul consideră că în mod corect instanța de fond a procedat la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În același sens, alin. 2 din art. 4 dispune că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contractele de credit dintre părți sunt unele standard și prin urmare, clauzele acestora nu au fost negociate direct cu consumatorul.
Astfel, fiind în prezența unei clauze ce nu a făcut obiectul negocierii, se poate aprecia asupra caracterului abuziv al acesteia din perspectiva art.4 alin.1 și art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000.
O clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul. De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. În plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.
În ceea ce privește aplicarea normelor de drept european sau de drept intern, se observă că dispozițiile din contracte referitoare la comisionul de risc ( administrare) sau dobândă puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
În cauză, se constată că intimații-reclamanți au încheiat cu recurenta o convenție de credit.
Potrivit art. 3 lit.a din contractul de credit rata dobânzii curente este de 4,25 % pe an, dobândă fixă, aceasta putând fi revizuită de bancă în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară (lit. d), împrumutatului urmând a i se comunica noua rată a dobânzii, modificarea operând de la comunicare.
Tribunalul consideră că atât timp cât din conținutul acestei clauze rezultă că noua dobândă este obligatorie pentru client, deși nu are loc o negociere asupra cuantumului acesteia, respectiva clauză este una abuzivă, în raport cu dispozițiile art.4 din Legea nr. 193/2000, căci nu se poate considera că prin semnarea contractului reclamanții a renunțat la dreptul lui de a negocia eventualele modificări ale clauzelor contractuale, dreptul la negociere fiind unul legal și neputând face obiectul renunțării. Se apreciază că atâta timp cât părțile nu au determinat în contract ce înseamnă „schimbare semnificativă” pe piața monetară, nefiind prevăzuți nici indicii de referință în funcție de care operează clauza de revizuire, această clauză este abuzivă deoarece lasă la aprecierea unilaterală a băncii condițiile și situațiile în care devine aplicabilă.
Soluția instanței e fond cu privire la constatarea ca abuzivă a acestei clauze și aplicarea sancțiunii nulității ei este astfel corectă.
Tribunalul consideră că în mod corect instanța de fond a procedat la aprecierea caracterului abuziv și al clauzelor referitoare la comisionul de risc prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000.
Din condițiile speciale ale contractului se reține că banca a perceput pentru creditul acordat mai multe comisioane printre care și comisionul de risc. De asemenea, pentru garantarea creditelor s-a instituit ipotecă asupra unui imobil aflat în proprietatea reclamanților.
Astfel, având în vedere ansamblul clauzelor cuprinse în contractul dintre părți, se apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că este rupt echilibrul contractual în condițiile în care reclamanții, în calitate de împrumutați și-au asumat toate riscurile, iar recurentele nu și-au asumat nici un risc, având constituite garanții pentru restituirea creditului. Aceasta cu atât mai mult cu cât clauza referitoare la comisionul de risc nu prevede anumite criterii în funcție de care să se impună perceperea acestui comision.
Deși recurenta invocă faptul că acest comision de risc este perceput pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, fiind diferit de garanția reală imobiliară, instanța constată că aceste susțineri nu se regăsesc și în contractul încheiat între părți, astfel încât nu se poate reține că ar exista astfel o justificare a perceperii acestui comision de către bancă.
Faptul că acest comision este exprimat într-o formulă procentuală, regăsindu-se și în scadențarul la convenția de credit nu constituie un aspect de natură să determine existența un echilibru între drepturile și obligațiile părților din contract atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior, nu există o justificare pentru perceperea acestuia.
Or, acest comision nu este definit în Condițiile generale ale contractului. Motivația perceperii lui nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, neexistând astfel manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului deoarece depinde de un eveniment viitor și incert. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. Este nejustificată astfel stipularea plății unui "comision de risc", plată care nu reprezintă echivalentul vreunei prestații din partea băncii.
Corect a reținut astfel instanța de fond că plata comisionului contravine caracterului sinalagmatic al convenției și a dispus restituirea acestuia având în vedere. Instanța apreciază că printr-o astfel de interpretare este în deplină concordanță cu prevederile art. 6 din Directiva 93/13/CEE care menționează că: “clauzele abuzive într-un contract (…) nu creează obligații pentru consumator “.
Cererea în constatarea nulității art. 6 lit. b alin.2 și 3 din contract este, de asemenea, întemeiată. Este evident faptul că prin modificarea dobânzii în condițiile art. 3 lit. d) se producea și o modificare a ratei lunare ce trebuia achitată de către reclamanți și cum instanța a constatat că art. 3 lit. d este nul, consecința este cea a lipsei de efecte a dispozițiilor prevăzute la alin.2 al art. 6 b) astfel că legal a fost admisă și această cerere. Cum actul adițional prin care comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare nu a fost semnat de către reclamanți, fiind refuzată expres încheierea acestuia, soluția instanței de fond referitoare nulitatea acestuia pentru inexistența consimțământului reclamanților este justă.
În mod corect instanța de fond a considerat că și clauzele prev. de art. 8.1 lit. c și art.10. 2 din Condițiile generale sunt abuzive. Contractul de credit poate fi executat silit, iar situațiile în care creditul trebuie plătit anticipat nu pot fi apreciate unilateral de bancă, ci trebuiau determinate exact în contract, tocmai pentru a se evita eventualele abuzuri. De asemenea, pot exista situații neprevăzute (care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile) în care ratele să se achite normal. Chiar în situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător, împrumutatul își poate îndeplini obligația de plată a ratelor lunare.
Referitor la art. 10.2 din Condițiile generale, prin înserarea respectivei clauze în contract se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin punerea în sarcina clientului a suportării tuturor creșterilor costurilor de acordare sau de punere la dispoziție a oricărui credit (fără să se precizeze dacă acest credit are sau nu legătură cu contractul părților) sau aceea de a achita sume suplimentare în situația în care banca este obligată să constituie depozite sau rezerve suplimentare. Instanța constată că nu este precizată modalitatea în care vor fi calculate aceste sume suplimentare, ci este lăsată, de asemenea, la discreția băncii stabilirea lor, banca doar notificând clientul în legătură cu obligația plății unor sume suplimentare.
Rezultă astfel că aceste clauze sunt abuzive, nefiind determinat clar, fără echivoc condițiile în care banca poate uza de ele.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs.
Potrivit art. 274 C.pr.civ recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de către reclamanții intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurent pârât . cu sediul în București, ., . 10, sector 2, împotriva sentinței nr. 5145/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți M. F. și M. E. ambii cu domiciliul în C., ., ., .
Obligă recurenta la 1860 lei cheltuieli de judecată către intimați
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 09 Decembrie 2013
Președinte, O. P. A. | Judecător, I. O. | Judecător, L. D. |
Grefier, C. L. |
Red.jud.I.O.
Tehn.red.C.L./08.01.2014
Red.jud.fond.R.G.Ș.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
