Acţiune în anularea hotărârii arbitrale. Contract de achiziţie publică. Competenţa de soluţionare a pretenţiilor izvorâte din asemenea contracte
| Comentarii |
|
Procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, cu excepţia litigiilor privind procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, care se soluţionează în primă instanţă de către C.A. Bucureşti. Demersul judiciar al reclamantei prin care aceasta urmăreşte obligarea autorităţii pârâte să-şi execute obligaţiile asumate prin contractul de achiziţie publică încheiat este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată de drept comun şi nu a unui tribunal arbitral, chiar dacă arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă de arbitraj. Aceasta, pentru că scopul urmărit de legiuitor este de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziţie publică şi de a sustrage respectivele contracte de la posibilitatea intervenţiei unor organe private, care să stabilească legalitatea şi temeinicia acestor acte juridice.
Secţia comercială, Decizia nr. 1691 din 27 septembrie 2011
Prin sentința comercială nr. 826/PI din 5.04.2011 pronunțată în dosarul nr. 516/30/2010 Tribunalul Timiș a respins excepția de necompetență, precum și acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC S SRL Brașov în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs societatea reclamantă, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că hotărârea atacată a fost pronunțată fără dezlegarea fondului, ca efect al încălcării principiului liberului acces la un tribunal independent și imparțial prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., Tribunalul Timiș nejudecând potrivit principiului fundamental al legalității și imparțialității față de justițiabili. De asemenea, hotărârea este contrară practicii anterioare a instanței, întrucât în dosarul nr. 11318/30/2010, în care societatea a fost parte, prin sentința comercială nr. 744/PI/15.03.2011 tribunalul a ajuns la o soluție diametral opusă celei criticate, în sensul că o instanță arbitrală este competentă a soluționa pe fond un litigiu având ca obiect achiziții ale respectivei autorități în care una din părți are calitatea de purtător al autorității publice.
Prin decizia civilă nr. 1691 din 27.09.2011 C.A. Timișoara a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta SC S. SRL Brașov împotriva sentinței comerciale nr. 826/PI din 5.04.2011 a Tribunalului Timiș.
Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că în speță nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea tribunalului de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale prin care Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, în urma admiterii excepției de necompetență materială, a dispus închiderea procedurii arbitrale inițiate de reclamanta SC S. SRL Brașov, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R, prin care aceasta urmărea obligarea celei din urmă la plata unor sume de bani derivând din acordul de furnizare nr. 074367/17.10.2008, în temeiul căruia reclamanta, în calitate de prestator, a furnizat pârâtei, în calitate de beneficiar, servicii de licențiere neexclusivă a aplicației „S.E.A. - Sistem Electronic de Arhivare și Management Electronic Integrat al Documentelor”, precum și echipamentul tehnic aferent infrastructurii necesare funcționării acesteia în bune condiții, nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum nejustificat susține recurenta.
Astfel, în mod corect și în acord cu dispozițiile legale incidente prima instanță a reținut că, dat fiind faptul că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe încheierea între părți a unui contract de achiziție publică, conform procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, care, în art. 286 alin. (1), prevede că toate cererile și procesele referitoare la contractele încheiate conform acestui act normativ se soluționează de către instanțele statale, fiind dată în competența exclusivă a instanțelor de judecată soluționarea respectivelor litigii, scopul legii fiind acela de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziție publică, de a le sustrage de la posibilitatea intervenției unor organe private care să stabilească legalitatea și temeinicia acestor acte, acțiunea în anulare este neîntemeiată, prin invocarea deciziilor C.E.D.O. cu referire la interese private și nu la acte juridice ce implică interesul public, reclamanta nefiind lezată în dreptul de acces liber la justiție, ci, dimpotrivă, prin constatarea necompetenței sale materiale, tribunalul arbitral a trimis-o „la justiție”, oferindu-i posibilitatea ca litigiul să fie soluționat de o instanță de judecată competentă.
Ca o primă constatare, se impune a se reține faptul că recurenta nu a contestat în vreun fel natura juridică de contract de achiziție publică a acordului de furnizare nr. 074367/17.10.2008, pe care se întemeiază pretențiile sale materiale.
în al doilea rând, trebuie avut în vedere că, la data sesizării tribunalului arbitral (26.09.2009 - data poștei), la art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată, se prevedea că termenul de „acord-cadru” semnifică înțelegerea scrisă intervenită între una sau mai multe autorități contractante și unul sau mai mulți operatori economici, al cărei scop este stabilirea elementelor/condițiilor esențiale care vor guverna contractele de achiziție publică ce urmează a fi atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceea ce privește prețul și, după caz, cantitățile avute în vedere. De asemenea, prin „contract de achiziție publică” se înțelege contractul care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanțe de urgență [art. 3 lit. f)].
Cum contractele de achiziție publică sunt fie contracte de lucrări, fie contracte de furnizare, fie contracte de servicii (art. 31 din ordonanță), este în afară de orice dubiu că acordul de furnizare nr. 074367/17.10.2008, în temeiul căruia reclamanta, în calitate de prestator, a furnizat pârâtei, în calitate de beneficiar, servicii de licențiere neexclusivă a aplicației „S.E.A. - Sistem Electronic de Arhivare și Management Electronic Integrat al Documentelor”, precum și echipamentul tehnic aferent infrastructurii necesare funcționării acesteia în bune condiții reprezintă un contract de achiziție publică, căruia i se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 34 din 19.04.2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
în al treilea rând, cum prin art. 286 din Secțiunea a 9-a din acest act normativ (în forma în vigoare la data înregistrării cererii introductive), intitulată „Soluționarea litigiilor în instanță”, se prevede în mod expres că procesele și cererile privind actele autorităților contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, cu excepția litigiilor privind procedurile de atribuire de servicii și/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes național, care se soluționează în primă instanță de către C.A. București, este în afară de orice dubiu că demersul judiciar al reclamantei recurente prin care aceasta urmărește obligarea autorității pârâte să-și execute obligațiile asumate prin contractul de achiziție publică încheiat este de competența exclusivă a instanțelor de judecată de drept comun și nu a unui tribunal arbitral, chiar dacă arbitrajul este organizat de o instituție permanentă de arbitraj, cum este cazul în speță. Aceasta, pentru că scopul urmărit de legiuitor este de a proteja interesul public care stă la baza încheierii contractelor de achiziție publică și de a sustrage respectivele contracte de la posibilitatea intervenției unor organe private (cum este în materie de arbitraj), care să stabilească legalitatea și temeinicia acestor acte juridice.
Nu în ultimul rând, deși este adevărat că printr-o hotărâre anterioară Tribunalul Timiș (chiar același judecător) a pronunțat o soluție contrară, prin care a considerat că, față de pactul comisoriu introdus de părți la art. 8 lit. b) din contractul de achiziție publică, prin care acestea au stabilit expres competența de soluționare a oricărui litigiu patrimonial și/sau nepatrimonial decurgând din/sau în legătură cu acesta în favoarea Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, de un singur arbitru numit de Președintele Curții, în conformitate cu Regulamentul și regulile de procedură arbitral, cu motivarea că, raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 76/2010, de modificare și completare a O.U.G. nr. 34/2006, care la art. 286 introduce alin. (11) prin care se modifică competența de soluționare în primă instanță a proceselor și cererilor privind achiziții publice în favoarea secției comerciale a tribunalului, obiectul cererii reclamantei având caracter comercial, este aplicabilă clauza compromisorie cu referire la competența liber aleasă de către părți în favoarea arbitrajului comercial, această împrejurare nu poate determina, prin ea însăși, admiterea recursului pendinte. Pe de o parte, pentru că partea nemulțumită de soluția anterioară putea să declare recurs împotriva sentinței comerciale nr. 744/PI/15.03.2011 pronunțată în dosarul nr. 11318/30/2010 și astfel să solicite instanței superioare să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului, lucru care, din actele de la dosar, rezultă că nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, este posibil ca în cadrul aceleiași instanțe de fond (așa cum este Tribunalul Timiș în această materie, în condițiile art. 365 din C.proc.civ.) să existe hotărâri contradictorii, fiind în atributul instanțelor de control judiciar să remedieze asemenea situații și să modifice soluțiile eronate, după cum este posibil ca același judecător, constatând că într-o anumită materie a pronunțat o soluție greșită, să-și schimbe din proprie inițiativă „practica” și să pronunțe o soluție contrară celor anterioare (evident că nu este admisibil ca asemenea modificări de poziție să aibă loc în mod succesiv, pentru că denotă fie o inconsecvență nepermisă din partea judecătorului în cauză, fie alte probleme ce pot face obiectul inspecției judiciare).
Invocarea Hotărârii C.E.D.O. din 6.12.2007 în cauza Beian c. României nu poate determina o altă concluzie pentru că situațiile nu sunt identice, nici chiar similare, în cauza menționată reținându-se că, în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeași zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], nr. 24.846/94 și 34.165/96 la 34.173/96, & 59, C.E.D.O. 1999-VII), rol care, în privința reclamantului, nu a fost asigurat, ceea ce a determinat concluzia judecătorilor de la Strasbourg că înalta Curte de Casație și Justiție București se află la originea respectivelor divergențe profunde și persistente în timp și că această diferență de tratament nu s-a bazat pe vreo justificare obiectivă și rezonabilă.
Or, în speța de față, pe de o parte, dreptul invocat de reclamantă nu a fost negat de către prima instanță, care nu a făcut altceva decât să confirme soluția tribunalului arbitral care s-a dezînvestit, îndrumând partea să se adreseze instanței de judecată competentă, care se va pronunța în legătură că pretențiile sale materiale, iar pe de altă parte, este vorba de o simplă divergență de jurisprudență a primei instanțe, care este consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond și nu de neîndeplinirea de către instanța de control judiciar a rolului său de a modifica soluțiile nelegale și netemeinice ale judecătorilor fondului și, implicit, de a regla practica neunitară a instanțelor din raza lor de competență.
(Judecător dr. Nasz Csaba Bela)
| ← Anulare acte juridice încheiate în dauna creditorilor | Procedura insolvenţei. Termenul de contestare a tabelului... → |
|---|
