Cerere de deschidere a procedurii. transmiterea calităţii procesuale active operată în faţa primei instanţe. consecinţele constatării acesteia în apel.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 105 din data de 21.01.2016
Faliment. Procedura de insolvență.
Cerere de deschidere a procedurii. Transmiterea calității procesuale active operată în fața primei instanțe. Consecințele constatării acesteia în apel.
Conform art. 38 din codul de procedură civilă din 2010, calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.
În cursul procesului de primă instanță a intervenit transmisiunea calității procesuale active, de la creditoarea SC FLR IFN SA, la SC RDP SRL. Niciuna dintre părți nu a adus la cunoștința instanței acest aspect, motiv pentru care sentința apelată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care, la data pronunțării, nu mai avea calitatea de creditor și nu mai deținea în patrimoniul său creanța invocată. Curtea nu poate să ignore faptul că hotărârea pronunțată vizează o parte care, la data pronunțării, nu deținea creanța în patrimoniu. În acest context, reiterând că aspectele privind transmisiunea calității procesuale active sunt unele de ordine publică, iar legea nu prevede derogări de la necesitatea introducerii în proces a succesorului cu titlu universal, astfel cum prevede în cazul succesorului cu titlu particular (conform art. 39 C.proc.civ.), Curtea a admis apelul și a anulat în tot sentința civilă.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 105 din 21.01.2016)
I. Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința civilă nr. 3863 din 29.04.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. 22754/3/2014, a fost admisă contestația debitoarei SC I S SRL și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea creditoarei SC F L R IFN SA.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a redat prevederile art. 3 alin 1 pct. 1, pct. 6 și pct. 12, art. 31 din Legea 85/2006, reținând că, spre deosebire de o acțiune în pretenții, care poate fi admisă și în parte, cu privire la cuantumul sumei dovedite, o acțiune ce vizează deschiderea procedurii poate fi admisă, dacă se face dovada, de către creditor, cu documentele justificative anexate, a îndeplinirii cumulative a două condiții: insolvenței debitorului și deținerea unei creanțe certe lichide și exigibile superioară valorii prag - ori poate fi respinsă.
Creditorul a invocat o creanță în cuantum de 31.495.023 lei, rezultând din contractul de leasing nr. 2920/1.08.2008, reprezentând facturi neachitate (467.045 lei), penalități aferente acestora (1.614.222 lei), daune interese (6.150.004 lei) și penalități de întârziere la daune interese (24.061.892 lei), precum și alte cheltuieli (în cuantum de 136.493 lei), creanță ce a fost contestată de către debitor în ceea ce privește întinderea acesteia, iar susținerile și apărările părților cu privire la derularea raporturilor contractuale, nu pot fi valorificate în cadrul acestei proceduri, ci pe calea dreptului comun.
S-a reținut și faptul că, anterior, creditorul a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței debitorului, ce a făcut obiectul dosarului nr. 49173/3/2012, cerere ce a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 578/24.02.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, în considerentele căreia s-a reținut că până la valorificarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de leasing nu se poate cunoaște cu exactitate valoarea creanței invocate de creditor.
Chiar dacă imobilul în cauză a fost valorificat la data de 23.09.2013, la prețul de 204.600 euro, în condițiile în care debitorul a contestat cuantumul actual al creanței, invocând calculul incorect al penalităților de întârziere și modalitatea de vânzare a bunului imobil, nu se poate considera că suma solicitată de creditor întrunește, în acest context, condițiile unei creanțe certe, lichid și exigibile.
Raportat la situația de fapt reținută, s-a apreciat că creanța în cuantum 31.495.023 lei nu întrunește condițiile prevăzute de art.3 alin. 1 pct. 6 și pct. 12 din Legea 85/2006, F L R IFN SA nefiind un creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii, în sensul art. 3 alin 1 pct. 6 din lege.
II. Calea de atac declarată:
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel creditoarea F L R IFN SA, solicitând modificarea în tot a sentinței cu consecința admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitorului și obligarea acestuia la plata către creditoare a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.
În motivare, apelanta-creditoare a învederat în esență că între părți s-a încheiat contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2920/11.08.2008, iar debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, astfel încât contractul a fost reziliat. A formulat o primă cerere de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitorului, constituindu-se astfel dosarul nr. 21470/3/2010 al Tribunalului București, însă cererea sa a fost respinsă pe motivul neplății cauțiunii. La data de 23.01.2012 a inițiat procedura executării silite împotriva debitorului, în cadrul dosarului de executare nr. 127/2012 al BEJ C.C., însă și acest demers a rămas fără rezultat. Astfel, a formulat o nouă cerere de deschidere a procedurii insolvenței, în dosarul nr. 49173/3/2012 însă, deși cererea a fost admisă de către Tribunalul București, sentința a fost modificată de către Curtea de Apel București în urma admiterii recursului debitorului, reținându-se în considerente că creditoarea nu a revalorificat imobilul.
Susține apelanta că cererea sa actuală respectă prevederile art. 3 pct. 6 și pct. 12 din Legea nr. 85/2014, având împotriva debitoarei o creanță certă, lichidă și exigibilă, în cuantum de 31.495.023 lei. Debitorul nu a contestat suma de 467.045 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise până la data rezilierii contractului de leasing și neachitate, iar contractul conține suficiente elemente în temeiul cărora să poată fi calculată valoarea totală a creanței creditoarei împotriva debitoarei. Susține că penalitățile sunt datorate conform art. 7.5 din contractul de leasing, iar în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 invocate de debitor.
Mai arată că debitoarea se află în stare de insolvență, având pierderi de 116.963 lei, aspect care rezultă din chiar bilanțul depus de debitor pe anul 2013. De asemenea, susține că penalitățile au fost calculate în mod corect iar revalorificarea bunului nu a avut scopul fraudării intereselor debitorului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 8 și urm. din legea insolvenței.
În probațiune, a arătat că înțelege să se folosească de toate mijloacele de probă prevăzute de lege.
III. Apărările formulate:
Intimata-debitoare a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata-debitoare a arătat în esență că creanța invocată nu are caracter cert, lichid și exigibil, creditoarea nedovedind de unde rezultă aceste sume și modul în care au fost calculate. De asemenea, arată că apelanta ignoră considerentele deciziei nr. 578/2014 a Curții de Apel București, în sensul lipsei caracterului cert și exigibil al creanței până la data valorificării imobilului.
Mai arată că apelanta nu a arătat modul în care a înțeles să impute prețul obținut în urma valorificării imobilului, că Legea nr. 469/2002 plafonează nivelul penalităților la nivelul debitului principal, în lipsă de stipulație contrară, respectiv că au fost calculate penalități la penalități și penalități la sumele solicitate cu titlu de daune-interese. De asemenea, susține că creditoarea a adăugat TVA la sumele calculate cu titlu de daune-interese.
Arată în continuare intimata că înțelege să conteste atât modul de valorificare a imobilului, cât și daunele-interese solicitate, învederând totodată că nu este îndeplinită condiția privind lipsa fondurilor bănești, creditoarea nedeținând împotriva debitoarei o creanță mai veche de 90 de zile.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 85/2006, art. 1066-1069 cod civil 1864, art. 46 Cod comercial, art. 4 alin. 3 din Legea nr. 569/2002.
IV. Răspunsul la întâmpinare:
Apelanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat, în esență, cele expuse în cadrul cererii de apel.
În drept, a invocat prevederile art. 201 Cpc.
V. Aspecte procedurale:
La termenul de judecată din data de 14.01.2016, Curtea a luat act de transmisiunea calității procesuale, de la F L R IFN SA, la BNP P L S IFN SA.
În apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri noi.
VI. Soluția instanței de apel:
În fapt, Curtea reține că la data de 11.08.2008, între SC F L R IFN SA, în calitate de finanțator, și SC I S SRL, în calitate de utilizator, a fost încheiat contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2920/110.8.2008.
La data de 21.01.2015 a fost pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă încheierea nr. 56, în dosarul nr. 43870/3/2014 (f. 140-142), prin care a fost admisă cererea formulată de petenta SC F L R IFN SA, s-a constatat legalitatea divizării, s-a dispus înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor privind divizarea parțială a SC F L R IFN SA, a fost autorizată constituirea și s-a dispus înmatricularea în registrul comerțului a societății beneficiare nou-înființate, SC RD P SRL.
Potrivit art. 2.3 lit. a din Proiectul de divizare, "dacă un bun/activ sau un alt element al pasivului nu este indicat în prezentul proiect ca făcând parte din patrimoniul care este transferat către societatea beneficiară, atunci se va considera că respectivul bun/activ sau element nu a fost transferat societății divizate. Ca o excepție de la această regulă, dacă un litigiu existent nu este identificat în Anexa D a prezentului proiect sau dacă după data prezentului proiect este inițiat un nou litigiu, care rezultă sau este în legătură cu (i) bunurile/activele transferate de la societatea divizată indicate în Anexa B a prezentului proiect; (ii) contractele de leasing financiar încheiate cu persoanele indicate în Anexa D a prezentului proiect; sau (iii) garanțiile aferente acestor contracte, se va considera că și respectivul litigiu a fost transmis societății beneficiare.";
Astfel cum reiese din Anexa D a Proiectului de divizare, litigiul cu societatea I S SRL, rezultat din contractul nr. 2920/11.08.2008, a fost transferat către societatea beneficiară (f. 160). De asemenea, potrivit art. 6 lit. f din Proiectul de divizare, litigiile care rămân în cadrul societății divizate sunt prezentate în Anexa E a prezentului proiect, iar în cuprinsul respectivei anexe nu este menționată și intimata-debitoare din prezenta cauză.
În acest context, Curtea constată că, la data de 21.01.2015, când s-a constatat prin hotărâre executorie legalitatea divizării, a operat transferul creanțelor împotriva I S SRL, de la SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL, odată cu litigiile promovate împotriva acestei societăți. Această dată este ulterioară sesizării judecătorului-sindic în prezentul dosar (01.07.2014), însă anterioară pronunțării hotărârii apelate (22.04.2015).
Divizarea reprezintă o modalitate de transmitere, cu titlu universal, a calității procesuale. De asemenea, acest aspect, privind calitatea procesuală, este unul de ordine publică, legal invocat de către intimata-debitoare direct în apel.
Conform art. 38 din Codul de procedură civilă din 2010, calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.
În cursul procesului de primă instanță a intervenit transmisiunea calității procesuale active, de la creditoarea SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL. Niciuna dintre părți nu a adus la cunoștința instanței acest aspect, motiv pentru care sentința apelată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care, la data pronunțării, nu mai avea calitatea de creditor și nu mai deținea în patrimoniul său creanța invocată. Curtea constată, de altfel că, în fața instanței de apel, apelanta a recunoscut faptul că a operat transmisiunea calității procesuale active, anterior pronunțării sentinței apelate. Deși judecătorului-sindic nu i se poate reține vreo culpă în acest sens, având în vedere că niciuna din părți nu i-a adus la cunoștință existența divizării, Curtea nu poate să ignore faptul că hotărârea pronunțată vizează o parte care, la data pronunțării, nu deținea creanța în patrimoniu.
În acest context, reiterând că aspectele privind transmisiunea calității procesuale active sunt unele de ordine publică iar legea nu prevede derogări de la necesitatea introducerii în proces a succesorului cu titlu universal, astfel cum prevede în cazul succesorului cu titlu particular (conform art. 39 Cpc), Curtea a admis apelul, a anulaz în tot sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Această soluție se impune independent de faptul că niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea spre rejudecare, având în vedere specificul procedurii insolvenței și împrejurarea că, în apel, nu se poate proceda la judecata pe fond a cererii de deschidere a procedurii insolvenței. În acest sens sunt și prevederile Deciziei nr. 5 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
În rejudecare, judecătorul-sindic va constata transmiterea calității procesuale active de la SC F L R IFN SA, la SC RD P SRL și va dispune citarea noului creditor cu mențiunea să precizeze dacă înțelege să mențină cererea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitoarei.
Față de motivul admiterii apelului, Curtea a apreciat de prisos analiza celorlalte aspecte invocate de părți, având în vedere că se va proceda la o nouă judecată a cauzei, în contradictoriu cu creditorul actual al creanței pretinse.
| ← Faliment. procedura de insolvenţă. legea nr. 85/2006... | Anularea transferurilor efectuate de debitor ulterior... → |
|---|
