Dreptul consumatorului de a fi informat
| Comentarii |
|
Dreptul consumatorului de a fi informat, prealabil încheierii contractului dar şi cu privire la modul de executare a acestuia, are un conţinut mai larg, implicând cunoaşterea tuturor actelor, faptelor şi documentelor în baza cărora una sau mai multe operaţiuni au fost executate. Aceasta cu atât mai mult cu cât partea căreia legea şi contractul îi conferă acest drept are dubii sau contestă una sau mai multe operaţiuni.
Dreptul de a fi informat al cocontractantului este un drept cu protecţie legală şi, câtă vreme respectarea lui presupune o acţiune concretă, palpabilă şi determinată din partea altui subiect de drept cu care se află în relaţii contractuale, este şi un drept efectiv, iar proteguirea sa în justiţie apare drept un demers perfect legitim.
Curtea de Apel Bucureşti', secţia a V-a comerciala, decizia comerciala nr. 192 din 18 martie 2010, nepublicata
Prin cererea înregistrată la data de 16 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta T.l. a chemat-o în judecată pe pârâta
B.C.R. SA şi a solicitat ca instanţa să o oblige pe pârâtă să îi comunice toate înscrisurile ce cuprind date şi informaţii privind toate conturile deschise la pârâtă începând cu 13 iunie 2007 şi până la data pronunţării sentinţei. A solicitat cheltuieli de judecată. (...)
Prin sentinţa civilă nr. 14455 din 7 noiembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date şi informaţii privind conturile deschise de pârâtă începând cu 13 iunie 2007 şi până la 7 noiembrie 2008, fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 499/A din 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B.C.R. SA, a anulat sentinţa civilă nr. 14455 din 7 noiembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a stabilit în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, competenţa materială a soluţionării cauzei pe fond.
Prin sentinţa comercială nr. 11500 din 20 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a admis cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date şi informaţii privind conturile deschise de pârâtă începând cu 13 iunie 2008 şi până la 7 octombrie 2008.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, întrucât pârâta nu i-a prezentat reclamantei toate înscrisurile din dosarul băncii referitoare la operaţiunile efectuate în conturile sale, între părţi s-a creat
o stare conflictuală, atenuată prin oferta financiară preferenţială de recalculare a dobânzilor bonificate, materializată în înţelegerea de la 25 ianuarie 2008. A reţinut că pârâta a continuat să refuze remiterea înscrisurilor pretinse, cu motivarea că operaţiunea de căutare şi de identificare este dificilă în arhivele vechi bancare şi că presupune costuri speciale şi că nu poate fi primită apărarea pârâtei despre desistarea reclamantei cu privire la obiectul acţiunii, acţiunea reclamantei înregistrându-se după aproape patru luni de la înţelegerea cu pârâta.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că toate comunicările, informaţiile şi explicaţiile date de pârâtă reclamantei prin răspunsurile scrise nu au legătură directă, nu exclud şi nu anihilează obiectul cererii de chemare în judecată, confirmând expres în întâmpinare că refuzul de eliberare a înscrisurilor solicitate se întemeiază pe solicitarea plăţii unui comision de 10 lei pe act.
Prima instanţă a reţinut că miza poziţiei pârâtei faţă de un client ale cărui depozite şi operaţiuni privesc valori foarte mari o constituie comisionul de eliberare a duplicatelor, deşi reclamanta a cerut comunicarea înscrisurilor în baza cărora pârâta, fără acordul reclamantei, a efectuat operaţiuni în conturile acesteia din urmă.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apeluri motivate ambele părţi, apeluri înregistrate sub acelaşi număr unic pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială. (...)
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat apelul declarat de B.C.R. SA ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente: (...)
Curtea a constatat că în înscrisul numit de părţi „înţelegere", încheiat la 25 ianuarie 2008, nu se face menţiune expresă cu privire la renunţarea reclamantei la dreptul de a primi informaţiile legate de operaţiunile pentru care a formulat prezenta cerere de chemare în judecată. în plus, Curtea a constatat şi că oferta financiară preferenţială acordată prin această convenţie a fost făcută nu numai în considerarea nemulţumirilor exprimate de apelanta - reclamantă, ci şi în considerarea statutului acesteia de client private banking.
De asemenea, Curtea a apreciat că, din textul aceleiaşi convenţii, nu poate fi trasă concluzia că oferta apelantei - pârâte a fost făcută numai sub condiţia ca apelanta - reclamantă să renunţe pe viitor la dreptul său de a obţine informaţiile solicitate. (...)
Nu există nicio încălcare a principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor comerciale, Curtea reţinând că prin pro
nunţarea hotărârii primei instanţe nu s-a adus atingere secretului bancar câtă vreme s-a hotărât comunicarea între părţile litigante, care sunt aceleaşi cu părţile contractante, a unor înscrisuri ce vizează fondurile băneşti ale uneia dintre părţile contractante.
Astfel spus, Curtea a apreciat că informaţiile la care a fost obligată apelanta - pârâtă sunt adresate apelantei - reclamante şi vizează executarea contractului încheiat de părţi, aceste informaţii nefiind destinate publicităţii, nefiind accesibile nici măcar instanţei de judecată, pentru a se invoca secretul bancar. (...)
în ce priveşte încălcarea celui de-al patrulea principiu, care consacră caracterul oneros al operaţiunilor comerciale, Curtea a apreciat susţinerea apelantei - pârâte ca neavând fundament. Principiul onimus comercium est lucrum este un principiu fundamental al dreptului comercial, a cărui incidenţă nu a fost contestată de instanţa de fond.
Curtea a constatat că singurul argument adus de apelanta - pârâtă în această ordine de idei vizează nesocotirea dispoziţiilor art. 371 C. com., precum şi a prevederilor contractului încheiat de părţi, care nu prevăd gratuitatea serviciului bancar. Apelanta-pârâtă susţine că hotărârea primei instanţe nu ţine cont de faptul că, pentru eliberarea documentelor, apelanta-reclamantă datorează comision conform tarifului standard de comisioane al băncii.
Critica este neîntemeiată. S-a constatat, în primul rând, că la dosarul cauzei nu s-a depus în susţinere tariful de comisioane invocat, pentru a se putea verifica de către instanţă dacă tipul de operaţiune în litigiu (eliberarea de înscrisuri sau de copii de pe documente) este condiţionată de plata unui comision. în al doilea rând, s-a constatat că în convenţiile încheiate de părţile litigante nu există menţiune expresă că, la încheierea convenţiilor, apelanta-reclamantă avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul tarifului standard de comisioane şi că a acceptat aplicarea acestuia, astfel cum s-a prevăzut pentru „condiţiile de funcţionare a contului" şi pentru „condiţiile de utilizare a cadrului". (...)
Sub acelaşi aspect, curtea a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 371 C. com., câtă vreme nu s-a făcut dovada că tipul de serviciu solicitat a fi prestat cade sub incidenţa tarifului standard de comisioane, iar apelanta reclamantă a consimţit ob initio să se supună acestui tarif. (...)
Cât priveşte efectivitatea dreptului a cărui protecţie a solicitat-o apelanta-reclamantă, curtea a apreciat că aceasta este dincolo de dubiu, astfel cum a arătat în considerentele ce urmează. (...)
Curtea a apreciat, în plus faţă de argumentele deja prezentate, că nu pot fi primite susţinerile apelantei-pârâte despre nelegitimitatea scopului final urmărit de apelanta-reclamantă prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, având în vedere lipsa oricărei relevanţe a declaraţiei pe care această parte a dat-o cu privire la renunţarea la pretenţiile de orice natură, trecute, prezente şi viitoare, împotriva apelantei-pârâte.
în ce priveşte aplicarea legii la situaţia de fapt stabilită, curtea a reţinut, în complinirea considerentelor primei instanţe, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. c, liniuţele 2, 3 şi 5 din O.G. nr. 21/1992 (în forma în vigoare la momentul încheierii convenţiei de cont de economii în valută pentru persoane fizice din 18 iulie 2007), prestatorii de servicii au următoarele obligaţii: să presteze numai servicii care nu afectează (...) interesele economice ale consumatorilor; să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte; să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
Corelativ acestor obligaţii - a apreciat Curtea - există dreptul consumatorului de a nu i se afecta interesele economice, de a se executa întocmai clauzele contractuale şi de a obţine reparaţia potrivită pentru prejudiciul cauzat prin serviciile defectuos prestat.
Potrivit dispoziţiilor articolului 6.1. din Convenţia de cont de economii în valută nr. 1 din 18 iulie 2007, titularul de cont are dreptul de a solicita şi obţine relaţii cu privire la starea financiară a contului său şi extras de cont, Curtea a apreciat că aceste prevederi consacră, în realitate, dreptul titularului de cont de a fi informat cu privire la operaţiunile din contul respectiv, iar acest drept este în strânsă corelaţie cu cele izvorând din interpretarea art. 7 lit. c din O.G. nr. 21/1992.
Deşi operaţiunile la care a cerut să fie obligată apelanta-pârâtă nu figurează expressis verbis printre cele prevăzute la art. 6.1. din contract, curtea a apreciat că acestea au acelaşi regim, având în vedere că dreptul de a fi informat cu privire la modul de executare a contractului are un conţinut mai larg, implicând cunoaşterea tuturor actelor, faptelor şi documentelor în baza cărora una sau mai multe operaţiuni au fost executate. Aceasta cu atât mai mult cu cât partea căreia legea şi contractul îi conferă acest drept are dubii sau contestă una sau mai multe operaţiuni.
Din acest punct de vedere, curtea a apreciat că devin operante nu numai dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864, dar şi dispoziţiile art. 970 C. civ. 1864, care prevăd cum convenţiile nu obligă doar la ce este expres
prevăzut în ele, ci şi la toate urmările ce legea, echitatea sau obiceiul dau obligaţiei, după natura sa.
Prin prisma acestor considerente, curtea a apreciat că dreptul de a fi informat al cocontractantului este un drept real, cu protecţie legală şi, câtă vreme respectarea lui presupune o acţiune concretă, palpabilă şi determinată din partea altui subiect de drept cu care se află în relaţii contractuale, este şi un drept efectiv, iar proteguirea sa în justiţie apare drept un demers perfect legitim. (...)
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea curţii că soluţia dată de prima instanţă asupra cererii apelantei-reclamante este legală şi temeinică, de aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 şi art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de apelanta-pârâtă a fost respins ca nefondat.
în ce priveşte apelul declarat de reclamantă, curtea a apreciat că este întemeiat. S-a constatat că apelanta-reclamantă a solicitat chiar prin cererea introductivă de instanţă obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, iar instanţa de fond a omis să se pronunţe pe această cerere. (...)
| ← Angajarea răspunderii conform art.138 alin.3 din Legea 85/2006 | Clauză negociată. Lipsa caracterului său abuziv → |
|---|
