Faliment -perioada de observaţie. domeniu de aplicare. art. 46 alin. 1 din l 85/2014
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 533A din data de 15.03.2018
Domeniu - Faliment -Perioada de observație. Domeniu de aplicare. Art. 46 alin. 1 din L 85/2014
Pentru a interveni sancțiunea nulității nu este necesar ca actele, operațiunile ori plățile să fie frauduloase, făcute în dauna creditorilor, cu intenția de a-i păgubi, art.46 alin.1 necuprinzând astfel de condiționări, ci instituind în mod expres și imperativ sancțiunea nulității absolute.
(Decizia civilă nr.533A/15.03.2018, Dosar 34105/3/2017)
I. Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința civilă nr.5723/16.10.2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr.34105/3/2017, instanța a admis cererea reclamantei E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, în contradictoriu cu pârâtul V.D.-N., a constatat nulitatea absolută a operațiunilor de virare a sumei de 33.400 lei, efectuate de către debitorul SC P P M&S SRL prin V.D.-N. către beneficiarul V.D.-N., a dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pârâtul V.D.-N. să restituie debitorului SC P P M&S SRL suma de 33.400 lei reprezentând plați efectuate de către SC P P M&S SRL către acesta în timpul procedurii de insolvență.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din probele de la dosar reiese că pârâtul V.D.-N., fost asociat unic și administrator al debitorului SC P P M&S SRL, după data deschiderii procedurii, a dispus plata către sine, din conturile sau din casa debitorului, a unor sume de bani care totalizează 33.400 lei.
Instanța a redat prevederile art. 46 alin.1din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, constatând că pârâtul nu a făcut dovada că plățile pe care le-a dispus să la facă debitorul către pârâtul V.D.-N. au fost autorizate de către judecătorul-sindic sau sunt dintre cele care se încadrează la art. 49 din Legea nr. 85/2006.
S-a reținut că legiuitorul prevede o nulitate expresă în cazul actelor, operațiunilor și plaților efectuate de către debitor, nulitatea prevăzută de dispozițiile acestui articol fiind o nulitate absolută și necondiționată, putând fi invocată oricând și necondiționat de existența unei vătămări. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor art. 46 din lege constă în nulitatea absolută a actului/operațiunii/plății efectuate, care, pentru a produce efecte, trebuie sa fie constată de către instanța de judecată, nefiind o nulitate de drept, automată. În consecință, s-a apreciat că virarea/transferarea de către debitoare, prin fostul asociat și administrator Vasilescu Dan-Nicolae, în nume propriu, a unor sume de bani din patrimoniul acesteia, fără respectarea dispozițiilor legale, este nulă.
De asemenea, instanța a constatat că lichidatorul judiciar E I IPURL a dovedit că pârâtul a retras sumele respective de bani după data deschiderii procedurii, acestea nefiind contestate de către pârât.
II. Apelul declarat:
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul V.D.-N., solicitând anularea sa ca fiind netemeinică și nelegală și respingerea acțiunii formulate de către lichidatorul judiciar ca tardivă și nefondată.
În motivare, apelantul-pârât a arătat că în perioada ulterioară deschiderii procedurii de insolvență din 16.02.2015 și până la momentul la care conducerea societății a fost preluată de către administratorul judiciar (martie 2015), activitatea societății și desfășurarea optimă a acesteia a fost asigurată de către apelantul-pârât, sens în care a efectuat din și în numele societății acțiunile necesare pentru continuarea activității.
Arată că deși cunoștea că s-a deschis procedura insolvenței societății P P M&S SRL, nu avea cunoștință de faptul că nu ar trebui să retragă sume de bani din conturile acesteia, atâta timp cât nu acea cine altcineva să reprezinte societatea.
Referitor la operațiunile pentru care a fost formulată cererea din prezentul dosar, învederează că pot fi considerate certe doar extragerile din conturile bancare din data de 17.02.2015 și 06.03.2015. Suma de 11.000 lei nu putea fi retrasă din casieria societății deoarece societatea nu deținea această sumă în casierie la data de 31.03.2015, fiind evidențiată doar de către o notă contabilă în registrul de încasări și plăți. De asemenea, arată că nici suma de 18.000 lei nu putea fi retrasă din casieria societății deoarece societatea nu deținea această sumă în casierie la data de 30.04.2015, suma fiind o invenție cu rea-credință a lichidatorului judiciar. Învederează că la data de 30.04.2015 figurează în registrul de încasări și plăți al societății un transfer patrimonial în valoare de 10.000 lei către V.D.N., iar nu de 18.000 lei, așa cum susține lichidatorul judiciar.
Mai arată că instanța a stabilit în mod total nelegal termenul de 09.10.2017 ca prim termen de judecată, fiind încălcate dispozițiile art.201 alin.1, 2, 3 și 4 Cpc și dreptul său la apărare și de a formula întâmpinare. Arată, în plus, că la data de 09.10.2017 instanța a rămas în pronunțare pe baza unor probe minimale depuse de către lichidatorul judiciar.
Învederează că la data de 13.10.21017 a transmis prin e-mail întâmpinare la acțiunea formulată de către lichidatorul judiciar însă, cu toate acestea, la data de 16.10.2017 instanța a pronunțat sentința atacată, fără să constate că, în conformitate cu prevederile art.81 din Legea nr.85/2006, cererea în anulare a unor acte așa-zis frauduloase se introduce în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.20 alin.1 lit.b, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii de insolvență, și fără să ia în considerare întâmpinarea formulată în termen legal.
De asemenea, arată că, în conformitate cu prevederile art.82 din Legea nr.86/2006, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial făcut de către debitor în cursul desfășurării normale a activității sale.
Potrivit apelantului-pârât, nu există niciun document care să demonstreze că aceste acte au fost făcute într-un mod fraudulos și nici că au fost făcute în dauna creditorilor, cu intenția de a-i păgubi pe aceștia. Arată că aceste acțiuni au avut drept unic scop asigurarea activității societății până la preluarea acesteia de către administratorul judiciar și până la deblocarea situației generate de greșelile din sentințele pronunțate de către Tribunalul București. De asemenea, susține că activitatea societății și plățile ulterioare predării documentelor către lichidatorul judiciar au fost făcute sub stricta supraveghere a acestuia, iar plățile bancare către diversele entități au fost efectuate prin serviciul acestuia de contabilitate.
Mai arată că suma returnată societății de către apelantul-pârât în perioada 16.02.2015-01.10.2015 se ridică la aproximativ 70.000 de lei, fiind vorba de sume reprezentând aport propriu precum și sume returnate societății în urma retragerilor făcute și pentru care se cere anularea.
În drept, au fost invocate prevederile art.466 și urm. Cpc.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
III. Apărările formulate:
Intimata-reclamantă E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata-reclamantă a arătat că, după deschiderea procedurii insolvenței debitoarei, au fost transferate de către V.D.-N. mai multe sume de bani din casieria și din contul bancar al societății, astfel: suma de 2600 lei, la data de 17.02.2015, și suma de 1800 lei, la data de 06.03.2015, din contul deschis la ING B, precum și sumele de 11.000 lei și 18.000 lei, din casieria societății, la data de 31.03.2015, respectiv 30.04.2015. În condițiile în care prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, una dintre atribuțiile administratorului judiciar era aceea de a aproba/efectua plățile din conturile/casieria societății.
A mai arătat că cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe dispozițiile art.79-80 din Legea nr.85/2006, ci pe dispozițiile art.46 ale aceluiași act normativ, astfel că nu se poate vorbi de tardivitatea depunerii cererii, întrucât nu sunt aplicabile termenele reglementate de art.83 din Legea nr.85/2006, nulitatea absolută putând fi invocată oricând și necondiționat de existența unei vătămări. Învederează că prevederile art.79-80 din Legea nr.85/2006 se aplică operațiunilor întreprinse înainte de deschiderea procedurii, iar art.46 își găsește aplicabilitate în cazul operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii.
Arată, totodată, că retragerea de către apelantul-pârât a sumelor care fac obiectul acțiunii rezultă din actele predate de către apelant și din extrasele bancare, neexistând rea-intenție din partea lichidatorului judiciar.
De asemenea, susține că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.85/2006
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
IV. Aspecte procedurale în apel:
În apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
V. Soluția instanței de apel:
Cercetând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică, iar apelul promovat de către pârât este nefondat.
Cu titlu preliminar, Curtea observă că reclamanta E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, a învestit judecătorul-sindic cu o acțiune în constatarea nulității operațiunilor de virare a sumei totale de 33.400 lei de către societate în contul pârâtului V.D.-N., acțiune întemeiată pe dispozițiile art.20 alin.1 lit. h coroborate cu cele ale art.46 și ale art.49 alin.1 din Legea nr.85/2006. Operațiunile puse în discuție vizează suma de 2600 lei, virată la data de 17.02.2015, și suma de 1800 lei, virată la data de 06.03.2015, din contul deschis la ING B, precum și preluarea din casieria societății a sumelor de 11.000 lei și 18.000 lei, la data de 31.03.2015, respectiv 30.04.2015.
Criticile aduse de către apelant hotărârii judecătorului-sindic de admitere a cererii formulate de reclamantă se încadrează în două categorii: pe de o parte, sunt critici de ordin procedural, iar, pe de altă parte, critici ce țin de temeinicia soluției pronunțate. Pentru rațiuni ce țin de logica expunerii, Curtea va analiza cu prioritate criticile de ordin procedural.
Astfel, apelantul-pârât a invocat faptul că judecătorul-sindic a stabilit în mod nelegal termenul de judecată la data de 09.10.2017, fiind încălcate dispozițiile art.201 Cpc, dreptul la apărare al pârâtului și dreptul de a depune întâmpinare. Curtea constată că prin rezoluția din 11.09.2017, judecătorul-sindic a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la primirea comunicării, stabilind totodată termen de judecată la data de 09.10.2017. Cererea de chemare în judecată a fost primită de către pârât la 19.09.2017, astfel cum reiese din dovada de comunicare existentă la dosarul de fond (f.14), astfel că termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării s-ar fi împlinit la data de 15.10.2017 care, fiind o zi de duminică, ar fi determinat prelungirea termenului până la 16.10.2017, potrivit art.181 alin.2 Cpc.
Prin urmare, Curtea constată că, într-adevăr, nu a fost respectat dreptul pârâtului de a depune întâmpinare în termenul stabilit de lege și de judecătorul-sindic, întâmpinarea formulată de către acesta ajungând la dosar la data de 16.10.2017, ulterior reținerii cauzei în pronunțare (09.10.2017) și, prin urmare, nu a fost luată în considerare de către instanță. De asemenea, din cuprinsul încheierii de ședință de la ultimul termen de judecată reiese că pârâtul nu a fost prezent.
Cu toate acestea, Curtea reține că, potrivit art.175 alin.1 Cpc, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.
În cauza de față, deși nu s-a respectat dreptul pârâtului de a depune întâmpinare și de a propune probe în termenul stabilit de lege și de judecătorul-sindic și, consecutiv, nici dreptul la apărare al acestuia, Curtea observă că nu subzistă o vătămare care să justifice anularea hotărârii primei instanțe doar pentru acest motiv, în condițiile în care, în apel, pârâtul a avut posibilitatea de a formula toate apărările pe care le-a considerat relevante, precum și posibilitatea de a solicita și administra probe, depunând la dosar înscrisuri care au fost încuviințate de către instanța de apel. Prin urmare, deși criticile formulate de către apelantul-pârât sub acest aspect se dovedesc a fi întemeiate, față de prevederile art.175 alin.1 Cpc, acestea nu justifică anularea hotărârii atacate, cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci pronunțarea unei soluții definitive de către instanța de apel, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă.
O altă critică de ordin procedural adusă de către apelantul-pârât se referă la tardivitatea acțiunii formulate de către reclamantă, invocându-se în susținere prevederile art.81 din Legea nr.85/2006. Critica este nefondată, întrucât, astfel cum reiese cu evidență din textul de lege invocat, acesta reglementează termenele de exercitare a acțiunilor prevăzute de art.79 și 80 din lege. Aceste din urmă texte legale se referă la acțiunile pentru anularea actelor considerate frauduloase, încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenței. În cauza de față, astfel cum reiese fără echivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat o acțiune în constatarea nulității unor acte încheiate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenței, fiind invocate prevederile art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, potrivit cărora în afară de cazurile prevăzute la art.49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operațiunile sau plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.
Întrucât art.81 din Legea nr.85/2006 este un text special, aplicabil strict în cazul acțiunilor reglementate de art.79 și 80 din aceeași lege, el nu poate fi extins la alte situații, precum cea reglementată de art.46. În acest din urmă caz, neexistând în cuprinsul legii insolvenței dispoziții derogatorii, intervin regulile de drept comun în materie de nulitate, potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată oricând, evident în cursul procedurii. Prin urmare, critica referitoare la tardivitatea acțiunii formulate de către reclamantă este nefondată.
În ceea ce privește criticile de netemeinicie a hotărârii judecătorului-sindic, Curtea le apreciază, de asemenea, nefondate.
Sub aspect probatoriu, Curtea notează că, în dovedirea susținerilor sale, reclamanta a anexat extrase de cont și extrase din registrul de încasări și plăți (f.7-12 dosar fond) care, potrivit susținerilor reclamantei, necontestate de către pârât, au fost predate lichidatorului judiciar chiar de către acesta din urmă. Pe de altă parte, la rândul său, apelantul-pârât a depus înscrisuri noi în apel, inclusiv extras din registrul de casă, astfel că, în vederea stabilirii situației de fapt, Curtea va analiza în mod coroborat aceste înscrisuri.
În privința sumelor de 2600 lei și de 1800 lei, virate din contul deschis la ING B la data de 17.02.2015, respectiv la data de 06.03.2015, mențiunile din registrul de încasări și plăți se coroborează cu extrasele de cont, toate aceste înscrisuri demonstrând realitatea susținerilor reclamantei, potrivit cărora pârâtul V.D. a fost beneficiarul acestor viramente bancare. De altfel, prin apelul formulat, apelantul-pârât a recunoscut caracterul cert al acestor viramente bancare, Curtea reținând, astfel, că au fost pe deplin dovedite.
Cât privește suma de 11.000 lei, preluată din casieria societății la data de 31.03.2015, aceasta rezultă din registrul de încasări și plăți depus la dosarul de fond de către reclamantă (f.11), fiind menționată și în registrul de casă depus în apel de către apelantul-pârât cu titlu de "debitori diverși - V.D."; (f.52). Pe cale de consecință, Curtea constată că este dovedită și această operațiune efectuată de către apelantul-pârât.
În privința sumei de 18.000 lei, pretins a fi preluată de către apelantul-pârât din casieria societății la data de 30.04.2015, Curtea constată că între înscrisurile depuse de către reclamantă în dosarul de fond și cele depuse de către pârât în dosarul de apel există neconcordanțe. Mai exact, în registrul de încasări și plăți depus de reclamantă la dosarul de fond este menționată suma de 18.000 lei, retrasă de către pârât la data de 30.04.2015 (f.12), în vreme că în registrul de casă depus de către apelantul-pârât în apel, la aceeași dată apare preluată din casieria societății suma de 10.000 lei (f.54). Prin urmare, având în vedere contradicția care există între cele două înscrisuri depuse de către părți, Curtea trebuie să determine care dintre acestea se bucură de o valoare probatorie mai mare.
În acest sens, Curtea constată că înscrisurile depuse de către reclamantă la dosarul de fond nu au fost contestate, în ceea ce privește veridicitatea lor, de către pârât, la fel cum nu s-a contestat că aceste înscrisuri ar fi provenit chiar de la acesta din urmă. De altfel, în ședința publică din data de 01.02.2018, în fața instanței de apel, apelantul-pârât a învederat că registrul pe care l-a depus la respectivul termen de judecată coincide cu cel depus la dosarul de fond. De asemenea, față de susținerile intimatei-reclamante conform cărora apelantul a schimbat conținutul actelor, acesta din urmă a menționat că există note rectificative, fiind rectificată o balanță întrucât nu au fost înregistrate anumite cheltuieli. Pe de altă parte, intimata-reclamantă a contestat conținutul registrului de casă depus în apel de către partea adversă.
În acest context, Curtea a dat prevalență înscrisului recunoscut de ambele părți, respectiv registrului de încasări și plăți depus de către reclamantă la dosarul de fond, care menționează preluarea de către apelantul-pârât a sumei de 18.000 lei din casieria societății, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existența unor motive întemeiate care să justifice rectificarea mențiunilor din actul contabil predat lichidatorului judiciar chiar de către apelantul-pârât.
Cât privește susținerile apelantului conform cărora nu era posibilă preluarea sumelor de 11.000 lei, respectiv 18.000 lei, întrucât aceste sume nu existau în casieria societății, având în vedere că tot ce depășea limita de 5.000 lei trebuia depus la bancă, instanța de apel constată că nu au fost dovedite. Retragerea respectivelor sume din casieria societății a fost evidențiată chiar în actele contabile predate de către apelantul-pârât lichidatorului judiciar, iar ipoteza pusă în discuție de către acesta este pur teoretică, nedovedindu-se că, în concret, la datele respective nu se regăseau în casierie suficiente sume de bani care să acopere retragerile imputate de intimata-reclamantă.
Deopotrivă, susținerile apelantului-pârât conform cărora sumele de 11.000 lei, respectiv 18.000 lei, înscrise în registrul de încasări și plăți, ar reprezenta doar actualizări ale unor operațiuni anterioare, nu au fost dovedite în cauză, fiind contrare celor ce rezultă din chiar înscrisurile administrate în cauză.
Nedovedite sunt și alegațiile apelantului-pârât conform cărora ar fi restituit o parte din sumele retrase. Prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelantul-pârât la data de 13.03.2018, acesta a explicitat această critică, făcând trimitere la mențiunile din registrul de casă depus în apel, respectiv la operațiunile de viramente interne din 17.02.2015, 23.02.2015 și 01.04.2015. Însă, cercetând cuprinsul acestui înscris, Curtea constată că nu dovedește restituirea efectivă de către apelantul-pârât a unor sume de bani, la datele indicate de acesta figurând mențiunea "viramente interne";. Prin urmare, nu rezultă că sursa acestor sume de bani este apelantul-pârât și că titlul cu care ar fi fost virate societății este restituirea retragerilor anterioare.
Totodată, susținerea apelantului-pârât din cuprinsul apelului, conform căreia în perioada 16.02.2015-01.10.2015 a adus în societate ca aport propriu și cu titlu de returnare sume aproximativ 70.000 lei, are caracter general, apelantul-pârât neindicând cât din această sumă reprezintă aport propriu și cât reprezintă restituirea unor sume anterior preluate, la fel cum nu s-a indicat, prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, care sunt mențiunile contabile care justifică aceste susțineri.
Pe cale de consecință, având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea reține că s-a făcut dovada preluării de către apelantul-pârât a sumelor indicate în cererea de chemare în judecată, ulterior deschiderii procedurii insolvenței (16.02.2015), astfel că se impune a se determina în ce măsură este justificată soluția de constatare a nulității acestor operațiuni, dispusă de către judecătorul-sindic.
După cum deja s-a reținut, temeiul acțiunii reclamantei este reprezentat de dispozițiile art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, anterior redate, din care rezultă însă că sunt exceptate de la sancțiunea nulității absolute cazurile prevăzute la art.49. Potrivit alineatului 1 al acestui din urmă text legal, pe perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), și nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Astfel cum rezultă din extrasul din sistemul Ecris privitor la dosarul nr.14489/3/2014 având ca obiect procedura insolvenței societății P P M&S SRL (f.40 verso), prin sentința de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei din data de 16.02.2015 s-a dispus și ridicarea dreptului de administrare al apelantului-pârât V.D.N. În atare situație, toate operațiunile care se circumscriu activității curente trebuiau efectuate de către administratorul judiciar, întrucât ridicarea dreptului de administrare implică tocmai interdicția pentru administratorul statutar de a mai derula orice fel de activități și operațiuni, altele decât cele la care este îndreptățit un administrator special într-o astfel de situație, în noțiunea de administrare fiind inclusă și gestiunea societății, inclusiv din perspectiva plăților creditorilor. Prin urmare, chiar dacă plățile cu privire la care s-au depus înscrisuri la dosar de către apelantul-pârât ar fi fost efectuate în cadrul activității curente, astfel cum aceasta este definită de art.3 pct.14 din Legea nr.85/2006, ele tot ar fi lovite de nulitate absolută, întrucât au fost efectuate de administratorul statutar al societății debitoare, după ridicarea dreptului său de administrare, situație în care art.49 alin.1 din legea insolvenței impune ca astfel de operațiuni să fie efectuate chiar de către administratorul judiciar. Or, practicianul în insolvență nu a efectuat și nici măcar nu a aprobat aceste plăți.
Argumentele apelantului-pârât conform cărora, în lipsa acestor plăți, s-ar fi blocat activitatea debitoarei, nu pot fi reținute, față de dispozițiile legale anterior menționate.
Cât privește efectele ridicării dreptului de administrare, Curtea reține că apelantul-pârât nu poate invoca necunoașterea legii. În mod evident, acesta a avut cunoștință despre deschiderea procedurii insolvenței, după cum recunoaște, de altfel, prin chiar apelul formulat. Măsura ridicării dreptului de administrare a fost dispusă prin aceeași sentință, astfel că a fost cunoscută de către apelantul-pârât. Efectele acestei măsuri sunt cele prevăzute de lege, implicând interzicerea efectuării oricăror operațiuni, inclusiv a celor privind activitățile curente, iar apelantul-pârât, în calitate de fost administrator statutar, avea obligația să le cunoască. În circumstanțele date, eroarea de drept nu poate fi reținută și, oricum, nu este scuzabilă, cu atât mai mult cu cât noțiunea de "ridicare a dreptului de administrare"; este elocventă prin ea însăși.
Nefondate sunt și susținerile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora nu îi fusese comunicată hotărârea de deschidere a procedurii, respectiv era în termenul de formulare a opoziției. Art. 46 alin.1 din Legea nr.85/2006 este foarte clar în ceea ce privește domeniul său de aplicare, fiind vorba de actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii. Acest moment este cel al pronunțării sentinței prin care s-a dispus această măsură, neavând nicio relevanță data comunicării hotărârii ori posibilitatea debitoarei de a formula diverse căi de atac ori acțiuni în justiție.
Sunt, de asemenea, neîntemeiate și alegațiile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora operațiunile puse în discuție nu sunt acte juridice. Incidența prevederilor art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006 este dincolo de orice îndoială, în condițiile în care acest text legal face vorbire în mod expres și de plățile efectuate de către debitor.
De asemenea, față de conținutul acestui text legal, Curtea reține că pentru a interveni sancțiunea nulității nu este necesar ca actele, operațiunile ori plățile să fie frauduloase, făcute în dauna creditorilor, cu intenția de a-i păgubi, art.46 alin.1 necuprinzând astfel de condiționări, ci instituind în mod expres și imperativ sancțiunea nulității absolute.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că un efect al constatării sancțiunii nulității absolute a operațiunilor efectuate de debitoare este repunerea în situația anterioară, iar aceasta implică obligarea apelantului-pârât, în calitate de beneficiar al sumelor retrase din societate, la restituirea lor către acesta. Prin urmare, nefondate sunt și susținerile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora acțiunea nu este imputată societății debitoare, ci direct asupra administratorului statutar al acesteia. În realitate, cadrul procesual a impus atât participarea societății, cât și a apelantului-pârât, întrucât acestea sunt părțile implicate în operațiunile de plăți deduse judecății, iar obligarea acestuia din urmă la restituirea către debitoare a sumelor retrase în mod nelegal reprezintă tocmai expresia repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că sentința judecătorului-sindic este legală și temeinică astfel că, în temeiul art.480 alin.1 Cpc, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât.
| ← Eliberare cauţiune către partea îndreptăţită, dacă... | Societăţi comerciale- litigii cu profesioniştii. → |
|---|
