Insolvenţa. Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii.

Jurisprudenţă şi speţe de drept comercial

Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotărâre nr. 698 din data de 02.04.2013

Art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998-999 din vechiul Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.

Față de aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, reclamantul-lichidator judiciar având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,

SENTINȚA CIVILĂ NR.698 din 02.04.2013)

Asupra cauzei civile de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr.51542/3/2010/a1, lichidatorul judiciar LLR SPRL a chemat în judecată pe pârâta B R, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe aceasta la suportarea pasivului debitorului SC T V P SRL, în baza art.138 lit.a) și d) din Legea nr.85/2006.

Prin sentința civilă nr.12350 din 28.11.2012 tribunalul a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de lichidatorul LRR SPRL, în contradictoriu cu pârâta B R.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut, față de dispozițiile art.138 lit.a) din legea nr.85/2006, că lichidatorul-reclamant a susținut incidența acestui text de lege urmare a identificării în patrimoniul debitorului a unor active imobilizate, stocuri și creanțe, însă nu a indicat în concret elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.138 lit. a) din lege, ci a făcut doar afirmații generice privind folosirea lor în interesul pârâtei, fără a proba "folosul propriu"; al pârâtei.

Mai mult, din răspunsurile primite de la organele de control fiscal rezultă că în prezent societatea debitoare nu figurează cu bunuri în patrimoniu care să nu fi fost identificate faptic de către lichidatorul judiciar, în vederea valorificării acestora în cadrul procedurii, astfel încât nu se poate reține existența faptei prevăzută la art.138 lit.a) din lege.

Cu privire la dispozițiile art.138 lit.d) din legea nr.85/2006, instanța de fond a reținut că nu s-a probat incidența acestora, condiția impusă de legiuitor fiind ca neținerea unei contabilități în conformitate cu legea să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa.

Simplul fapt că pârâta nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române, nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

În speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedită săvârșirea cu vinovăție de către pârâtă a faptei prevăzută de lit.d) a art.138 din lege.

Pentru aceste motive judecătorul-sindic a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L L R SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC TVP SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a V - a Civilă sub același număr unic.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).

Astfel, prin probatoriul administrat s-a demonstrat atât prejudiciul produs masei credale, cât și legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă a administratorului statutar, respectiv pârâta BR, precum și că fapta prejudiciabilă este imputabilă acesteia.

Instanța de fond nu a interpretat corect actele depuse la dosar, astfel că a concluzionat eronat asupra situației de fapt, pronunțând prin aceasta o sentință netemeinică.

S-a susținut că, din documentele depuse la dosar de către creditorii înscriși la masa credală rezulta starea societății precum și activitatea economică necorespunzătoare pe care pârâta a desfășurat-o.

Astfel, pârâta a angajat în numele debitoarei două credite în sumă de 103.000 lei și respectiv 169.000 EURO, credite contractate de la B SA, sumele obținute nefiind folosite în beneficiul debitoarei, lucru demonstrat cu prisosință de rezultatele bilanțiere negative raportate la instituțiile fiscale.

Deși aceste credite au fost contractate pentru desfășurarea activității debitoarei, rezultă că pârâta nu a folosit sumele în scopul în care au fost luate, aspect ce rezultă din concluziile formulate în cadrul raportului întocmit în conformitate cu art.59 din legea insolvenței.

De altfel, din tabelul obligațiilor debitoarei rezultă că pârâta nu a folosit sumele respective nici pentru achitarea datoriilor cuvenite bugetului consolidate al statului.

În aceste condiții, ținând cont și de faptul că pârâta, în calitate de asociat unic și administrator statutar, a semnat contractele respective, rezultă că lichidatorul judiciar nu a făcut doar afirmații generice referitoare la folosirea creditelor în interes personal, ci a și indicat elementele care probau faptul că pârâta a folosit creditele în propriul interes.

Din analiza economico-financiară efectuată în cadrul raportului întocmit conform art.59 din lege, rezultă că sumele încasate de la instituțiile financiare nu se regăsesc în conturile de pasiv/activ ale debitoarei, deci au fost folosite în interes propriu de către pârâtă, în calitate de unic asociat și administrator statutar al debitoarei.

Din toate documentele aflate la dosarul cauzei rezultă că pârâta a dus o politică economică în folos propriu, din sumele contractate nedispunând achitarea obligațiilor scadente, în special către creditorul garantat, astfel că, în mod evident, aceste fapte ale pârâtei au determinat intrarea debitoarei în procedura insolvenței.

S-a susținut că instanța de fond nu a coroborat totalitatea documentelor aflate la dosarul cauzei, ci le-a analizat separat. Astfel, instanța nu a concluzionat în niciun mod asupra documentelor depuse de către creditori, documente din care rezultă clar faptul că societatea, chiar și în stare de insolvență fiind, a contractat credite și a creat obligații de plată, obținând venituri. Ținând cont de faptul că nu au fost depuse documente primare de contabilitate, instanța de fond ar fi trebuit să concluzioneze că administratorul debitoarei a realizat aceste manopere în propriul interes și nu pentru relansarea activității debitoarei.

De asemenea, nu s-a reținut faptul că pârâta a garantat achitarea sumelor datorate de către debitoare, în calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, astfel că a cunoscut consecințele neonorării obligațiilor către instituțiile bancare.

Astfel, instanța de fond nu a cercetat aceste împrejurări din analiza cărora ar fi putut stabili atât fapta culpabilă a pârâtei, prejudiciul cauzat, cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

De asemenea, instanța ar fi putut constata îndeplinită și condiția cerută de legea speciala în sensul că, prin fapta proprie, pârâta a cauzat starea vădită de insolvență a debitoarei.

Din lipsa raportărilor contabile rezultă că, pentru operațiunile de creditare nu s-au întocmit documente contabile, tocmai pentru ca pârâta să-și poată însuși creditele contractate, producând astfel un prejudiciu creditorilor.

Raportul de cauzalitate dintre prejudiciu, faptă și făptuitor s-a dovedit prin acte din care rezultă că pârâta a deținut calitatea de asociat și administrator statutar al debitoarei, astfel că toate deciziile luate de către aceasta au servit propriului interes, fără a ține cont de consecințele negative asupra activității debitoarei.

Având în vedere aceste susțineri, recurentul a apreciat că s-a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a faptelor prevăzute de art.138 lit.a) și d) din legea insolvenței.

S-a susținut că instanța de fond nu și-a îndeplinit rolul său activ, neținând cont de prevederile art.71 din Legea nr.31/1990 și de prevederile art.1540 vechiul Cod civil.

Recurentul a mai susținut că vinovăția pârâtei nu trebuia dovedită deoarece, fiind în domeniul unei răspunderi contractuale, culpa este prezumată potrivit art.1082 vechiul cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006.

Din faptele prezentate instanța de fond ar fi trebuit să observe că pârâta a folosit în propriul interes sumele de bani obținute din creditare, că neachitarea atât a acestora, cât și a impozitelor datorate bugetului, ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, prin calcularea de penalități și majorări de întârziere.

De asemenea, din rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar, instanța de fond ar fi trebuit să retină că starea de insolvență a debitoarei este imputabilă paratei, întrucât aceasta, cu bună știință nu a dispus măsuri pentru redresarea economică a debitoarei și a continuat activitatea acesteia în propriul folos, deși știa că prin activitatea sa determină falimentul debitoarei.

Neținând cont de toate aceste aspecte, instanța de fond, în contradicție cu actele din dosar, a respins cererea de atragere a răspunderii personale a pârâtei B R, pronunțând prin aceasta o sentința netemeinică.

Față de aceste motive invocate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecința, obligarea pârâtei B R să suporte din averea proprie suma de 594.125,00 lei, reprezentând pasivul total, rămas neacoperit, al debitoarei S.C. TVP S.R.L.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civila, art.8 din Legea nr.85/2006.

În cauză intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie, respectiv contractul de credit nr.BL28564/22.04.2008 încheiat cu B pentru o linie credit revolving în valoare de 103.000 lei, contractul de credit nr.BL33116/21.07.2008 încheiat cu B pentru un credit în valoare de 169.000 Euro, două solicitări înaintate băncii creditoare, certificatul de atestare fiscală nr.1920553/16.02.2010 emis de AFPS 6 și prima pagină din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între societatea debitoare și numitul DIC.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate și a probatoriului administrat în cauză, văzând și dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Criticile invocate de recurentul-lichidator vizează netemeinicia hotărârii sub aspectul reținerii neîndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, răspundere întemeiată pe dispozițiile art.138 lit.a) și d) din legea insolvenței.

Toate aceste critici invocate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.

În ceea ce privește fapta, judecătorul-sindic a constatat că nu se poate reține, în sarcina intimatei-pârâte, săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit.a) și d) din lege, nefiind probată existența faptei prevăzute la lit.a), folosul propriul al intimatei sau raportul de cauzalitate dintre fapta de a nu fi ținut contabilitatea potrivit legii române (lit.d) și ajungerea societății în stare de insolvență.

Această soluție a instanței de fond s-a bazat pe analizarea întregului material probator, judecătorul-sindic făcând mențiunea analizării actelor și lucrărilor dosarului, ceea ce înseamnă că a avut în vedere toate actele aflate la dosar, inclusiv cele depuse de creditorii înscriși la masa credală, precum și rapoartele întocmite de lichidator. Împrejurarea că aceste înscrisuri nu au fost enumerate expres în considerentele hotărârii nu echivalează cu o ignorare a acestora de către judecătorul-sindic, cum greșit susține recurentul.

Referitor la faptele invocate ca fiind săvârșite de intimata-pârâtă și la criticile formulate de recurent, Curtea constată că nu se poate reține în sarcina intimatei săvârșirea respectivelor fapte.

Astfel, art.138 lit.a) sancționează fapta membrilor organelor de conducere ale societății de a folosi bunurile sau creditele societății în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

Recurentul a susținut că intimata, în calitate de asociat unic și administrator al debitoarei, a folosit creditele debitoarei în folos propriu.

Aceste susțineri nu sunt probate de recurent, neexistând la dosar probe certe în acest sens.

Din contra, din contractul de vânzare-cumpărare aflat la fila 31 dosar recurs rezultă că suma de 169.000 Euro, ce a făcut obiectul contractului de credit nr.BL33116/21.07.2008 încheiat cu creditoarea B SA- SM (filele 20-23), a fost utilizată integral pentru achiziționarea de către societatea debitoare a unui teren în suprafață de 5.839 mp situat în localitatea Fundata, județ Brașov, precum și a cotei părți indivize de ½ din terenul în suprafață de 200 mp situat în aceeași localitate.

Destinația creditului este menționată expres și în contractul de creditare, iar societatea debitoare, prin administratorul intimat-pârât în cauză, a respectat-o.

De altfel, aceste terenuri au fost găsite în patrimoniul debitoarei de către recurentul-lichidator și au fost vândute la licitație publică, sumele obținute fiind distribuite în cadrul procedurii (potrivit proceselor-verbale de licitație și rapoartelor nr.3 și final întocmite de lichidator și aflate în vol.II al dosarului de faliment).

Prin urmare, nu se poate reține folosirea creditului de 169.000 Euro acordat debitoarei de către creditoarea B SA, în interesul propriu al intimatei-pârâte.

Aspectul că intimata-pârâta a garantat achitarea sumei datorate de către societatea debitoare, în calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, nu reprezintă un element care să conducă la dovedirea săvârșirii faptei prevăzute de art.138 lit.a) ci, din contra, dovedește buna-credință a administratorul care a înțeles să se angajeze și personal, alături de societatea împrumutată, sporind astfel garanțiile acordate creditorului.

În ceea ce privește linia de credit în valoare de 103.000 lei acordată debitoarei de către creditoarea B SA, conform contractului nr.BL28564/22.04.2008 aflat la filele 15-18 dosar recurs, Curtea constată că nu există la dosar nicio probă certă a utilizării acestui credit în folosul propriul al intimatei.

Împrejurarea că societatea debitoare a ajuns în insolvență, faptul că aceasta a raportat la instituțiile fiscale rezultate bilanțiere negative sau împrejurarea că lipsesc documente primare nu reprezintă probe certe a utilizării respectivei sume de către intimată, în interes propriu.

S-a susținut de către recurent că respectiva sumă nu a fost utilizată nici pentru plata datoriilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, însă din contractul de credit rezultă că linia de credit a fost scadentă la data de 21.04.2009, iar din certificatul de atestare fiscală nr.1920553/16.02.2010 emis de AFP S 6 B (fila 30) rezultă că la data de 16.02.2010 debitoarea nu înregistra datorii către bugetul de stat.

Prin urmare, creanța solicitată de creditoarea A.F.P. S 6 este ulterioară folosirii liniei de credit, astfel că nu se poate susține utilizarea fondurilor în interesul personal al intimatei și neachitarea datoriilor către acest creditor. Din actele atașate la dosar de acest creditor rezultă, de altfel, că datoriile cumulate de societatea debitoare au fost ulterioare datei de 16.02.2010.

În ceea ce privește analiza economico-financiară efectuată în cadrul raportului întocmit conform art.59 din lege (filele 94-95 vol.I dosar insolvență), Curtea apreciază că această analiză efectuată de lichidator, fără prezentarea unor probe certe a săvârșirii faptei prevăzute de art.138 lit.a) din legea insolvenței, nu este aptă a conduce la angajarea răspunderii intimatei-debitoare.

De altfel, se constată că prin acel raport s-a menționat suspiciunea incorectitudinii înregistrărilor contabile, iar analiza a avut la bază nota aflată la fila 96 din același dosar, notă încheiată exclusiv în baza datelor existente pe site-ul MF. Prin urmare, analiza economico-financiară cuprinsă în raportul întocmit de recurentul-lichidator, în baza art.59 din lege, nu reprezintă o dovadă certă a utilizării creditelor persoanei juridice în folosul propriu al intimatei-pârâte, ci doar o simplă prezumție ce nu este de natură a angaja răspunderea intimatei în baza art. 138 litera a), atâta timp cât prezumția nu se completează cu alte probe certe.

In ceea ce privește criticile formulate în baza art.138 lit.d) din legea insolvenței, Curtea constată că și acestea sunt nefondate. Astfel, recurentul nu a făcut dovada nici în fond, și nici în recus, a săvârșirii de către intimată a vreuneia din faptele prevăzute acest text de lege.

Din raportul întocmit de lichidator în baza art.59 rezultă existența unor suspiciuni în legătură cu incorectitudinea înregistrărilor contabile, însă aceste suspiciuni nu fac dovada ținerii unei contabilități în contradicție cu legea, în lipsa unor probe certe.

Pe de altă parte, nepredarea documentelor primare contabile nu este similară cu neținerea contabilității potrivit legii, iar simplul fapt al neținerii contabilității potrivit legii nu duce automat la angajarea răspunderii patrimoniale reglementată de art.138, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Din cele reținute mai sus Curtea constată că probele administrate în cauză au fost corect interpretare de instanța de fond, din toate înscrisurile aflate la dosar nerezultând săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit.a) și d) de către intimata-pârâtă.

În ceea ce privește criticile raportate la activitatea economică necorespunzătoare desfășurată de intimata-pârâtă (activitate ce a dus la intrarea în insolvență a societății debitoare) sau la neluarea măsurilor pentru redresarea economică a debitoarei, Curtea constată că aceste fapte nu se circumscriu cazurilor limitativ prevăzute de art.138 lit. a) - g) din legea insolvenței pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor sociali. Prin urmare, aceste susțineri ale recurentului nu au relevanță în cauza de față.

Curtea constată ca fiind nefondate și criticile referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor legale referitoare la mandatul administratorilor (art.71 din legea nr.31/1990) și a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea mandatarului (art.1540 vechiul Cod civil). Aceasta deoarece respectivele dispoziții legale au relevanță în raporturile dintre administrator și societate și nicidecum în raporturile dintre administrator și terții, în baza art.138 din legea insolvenței, acestea din urmă fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește necesitate dovedirii îndeplinirii tuturor condițiilor angajării răspunderii întemeiate pe dispozițiile art.138 din legea insolvenței, Curtea reține că susținerile recurentului sunt nefondate sub aspectul prezumării culpei intimatei-debitoare, căci acest tip de răspundere nu este una contractuală, ci este o răspundere delictuală pentru a cărei angajare este necesară și obligatorie dovedirea vinovăției intimatei.

Având în vedere considerentele expuse mai sus din care rezultă ca fiind nefondate toate criticile invocate de recurentul-lichidator judiciar, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.

← Modificarea cererii de chemare în judecată.. Jurisprudență...		Procedura insolvenţei. Prescriptia creantelor in cazul unui... →

Insolvenţa. Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Insolvenţa. Îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii.