Pârâtului îi reveneau toate obligaţiile reglementate de art 72 şi 73 din legea nr 31/1990, între care corecta conducere a evidenţelor şi registrelor astfel că nu poate opera exonerarea de răspundere în raport de împrejurarea că la data deschiderii proced.
| Comentarii |
|
Tribunalul MARAMUREŞ-Secția II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal Decizie nr. 292 din data de 02.02.2016
Prin sentința civilă nr. 292/02.02.2016 pronunțate de Tribunalul Maramureș, în dosarul nr. 150/100/2013/a1, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantul L I SPRL în calitate de lichidator al debitoarei SC P D SRL în contradictoriu cu pârâtul Ș M F și cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs L I SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S P D SRL (fosta SC S E SRL),
Analizând recursul declarat de către recurentă prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041 C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței debitoarei SC P D SRL a fost justificat prin invocarea dispozițiilor art. 138 lit. a și d din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvență, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanșarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori și orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvență impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiție îndeplinită în speță.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că după numirea lichidatorului, practicianul în insolvență a notificat atât societatea debitoare, cât și pe foștii administratori să predea registrele și actele societății.
Administratorul statuar al debitoarei pârâtul invocat predarea documentelor la momentul cesiunii de la data de 29.03.2010, a predat diverse acte si documente contabile noului administrator.
Toate aserțiunile referitoare la predarea documentelor altei persoane la momentul cesiunii sunt lipsite de eficiență juridică atâta timp cât din analiza efectuată de administratorul judiciar ca reieșit faptul că societatea debitoare nu a comunicat nici uneia din autoritățile îndreptățite datele pe care normele speciale le impun astfel că concluzia titularului cererii că nu au fost efectuate acte subsecvent cesiunii apare ca fiind corectă și prin urmare față de pârâtul ȘTEFAN MIRCEA FLORIN apre ca justificată legitimarea procesuală pasivă .
Susținerea intimatului în sensul că "reclamanta nu face o analiză a situațiilor contabile și a situației încasărilor și plăților efectuate în perioada de desfășurare efectivă a activității" și faptul că "nu mi se poate imputa nedeclararea stării de insolvență în termen, în condițiile în care procedura a fost deschisă la cererea debitorului" nu poate primi valențele pe care acesta i le conferă întrucât tocmai analiza ac elor documente care au fost analizate a relevat atât momentul apariției insolvenței cât și existența stocurilor.
Cerința textului legal invocat în promovarea demersului judiciar pentru ca pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană este ca una dintre persoanele enumerate să fi cauzat starea de insolvență a debitorului, nefiind impusă condiția ca acesta să îndeplinească anumite funcții la momentul deschiderii procedurii .
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. a) și d) din Legea nr. 85, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societății, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane și d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.";
Judecătorul sindic a constatat că pârâtul nu mai deținea calitatea de administrator statutar la data intrării debitoarei în insolvență și nu îi revenea potrivit Legii nr.82/1991 obligația de preda /ține evidența contabilă în conformitate cu legea, fără a fi îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea 85/ 2006.
Contrar celor reținute de judecătorul sindic predarea documentelor solicitate de către administratorul judiciar în conformitate cu prevederile legale nu reprezintă un motiv de înlăturare a răspunderii fundamentate pe prevederile art 138 alin 1 lit d din LPI întrucât fapta care se impută nu este nepredarea documentelor.
Împrejurarea că pârâtul nu mai deținea calitatea de administrator statutar la dat deschiderii procedurii nu este de natură a înlătura răspunderea așa cum a reținut judecătorul sindic întrucât așa cum s-a mai evidențiat cerința este aceea de a fi cauzat prin fapta imputată insolvența și nu de a fi îndeplinit o anumită funcție , nici la momentul la care survine insolvența , nici la momentul deschiderii procedurii .
Exercitarea mandatului de administrator a presupus respectarea Legii nr 82/1991 iar obligațiile analizate concomitent sunt distincte și au temeiuri legale distincte.
Astfel contrar susținerilor judecătorului sindic până la momentul cesiunii administratorului statutar, pârâtul S M F îi reveneau toate obligațiile reglementate de art 72 și 73 din Legea nr 31/1990, între care corecta conducere a evidențelor și registrelor astfel că nu poate opera exonerarea de răspundere în raport de împrejurarea că la data deschiderii procedurii nu mai îndeplinea această funcție atâta timp cât prejudiciul s-a născut în perioada de exercitare a mandatului de către pârât.
Este adevărat că probele administrate au relevat că nu puteau fi predate de câtre pârât documentele însă fapta care este reglementată de art 138 alin 1 lit d din Legea nr 85/2006 nu este nepredarea documentelor prevătute de art 28 din legea specială.
Practica a reținut în mod constant acest fapt al nepredării ca reprezentând un element al prezumției referitoare la neîndeplinirea exigențelor legale c u privire obligațiile instituite de art 73 din Legea nr 31/1990 care pot justifica aplicarea art 138 alin 1 lit d din Lgea nr 85/2006 însă nu a inclus între elementele constitutive ale faptei nepredarea documentelor .
Concluzia judecătorului sindic privitoare la lipsa unei obligații de predare a documentelor din care rezulta lipsa obligației de a ține corect contabilitatea este așadar eronată întrucât așa cum s-a evidențiat cele două obligații sunt distincte , în speță aparțin unor persoane diferite , însă sub aspect temporal trebuie reținut că obligația instituită de art 73 din Legea nr 31/1990 revenea pârâtului până la momentul cesiunii.
Probele administrate au relevat că ultimele declarații depuse sunt aferente lunii martie 2010 și au fost depuse în 26.04.2010, dată de la care nu se mai înregistrează declarații depuse de debitoare sau obligații de plată din alte documente.
Mai mult, analiza efectuată asupra documentelor existente , documentele care au însoțit declarația de creanță a creditorului bugetar , au relevat faptul că societatea debitoare nu a mai efectuat acte și operațiuni subsecvent cesiunii , prin urmare întregul prejudiciu a fost produs în perioada în care pârâtul a fost administratorul statutar al debitoarei și prin urmare singurul care trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs în patrimoniul creditorilor.
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societății de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvență și ca o consecință a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanțelor pe care o aveau creditorii față de societate.
Textul legal invocat nu distinge între conducătorii, organele de conducere în funcție la data deschiderii procedurii și conducătorii a căror mandate au încetat la diverse date, iar împrejurarea că pârâtul față de care s-a solicitat antrenarea răspunderii susține că în fapt nu mai îndeplinea atribuțiile ce decurgeau din calitatea de administrator nu au relevanță atâta timp cât s-a stabilit că insolvența a survenit în perioada în care acesta iși exercita mandatul.
Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârșirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenței, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acțiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speță probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Răspunderea administratorului fiind una convențională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.
Înscrisurile prezentate așa cum s-a evidențiat anterior nu sunt de natură a răsturna această prezumție întrucât în fapt relevă că nu a fost respectate nici dispozițiile care reglementează corecta conducere a contabilității.
Raportul de cauzalitate se verifică în concret și nu pot fi reținute susținerile că starea de insolvență nu a fost determinată de fapta atât timp cât s-a demonstrat existența unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reținută și starea de insolvență cauzată.
Așadar, față de situația relevată de actele depuse la dosarul cauzei de către lichidator, judecătorul sindic a apreciat , în mod greșit că nu există elementele necesare pentru antrenarea răspunderii atâta timp cât au existat bunuri în patrimoniul debitoarei, iar la momentul deschiderii procedurii acestea nu mai existau în fapt fiind prezente condițiile instituite de art 138 alin 1 lit a, bunurile persoanei juridice fiind folosite în folosul propriu sau în cel al unei alte personae, cât timp subsecvent predării acestora nici o operațiune destinată atingerii scopului societății nu a mai fost îndeplinită.
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare care a constituit condiția necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs.
Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfășurare, deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditoarei recurente.
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.
Curtea apreciază că judecătorul sindic a reținut în mod greșit starea de fapt, întrucât nu a dat relevanța cuvenită înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, fapt ce a dus la concluzia greșită a nedovedirii raportului de cauzalitate între fapta imputată, prevăzută de art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006 și prejudiciul invocat .
Practica a reținut în mod constant premisa coexistenței dintre cauză și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară, dar și condițiile cauzale, adică faptele care au mediat acțiunea cauzală .
Pârâtul, în calitate de administrator, îi revenea obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în conformitate cu dispozițiile legale în materie, administratorii fiind solidar răspunzători pentru modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile lor reieșind cu claritate din disp. art. 73 alin. 1 lit. c și alin. 2 ale Legii nr. 31/1990.
Astfel, administratorii sunt răspunzători față de societate, pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementată de legea insolvenței.
Totodată, conform prev. art. 10 alin. 1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații ceea ce denotă că există un raport de cauzalitate suficient de caracterizat în această ipoteză .
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se confirmă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Curtea apreciază că în sarcina pârâtului poate fi reținută săvârșirea faptei reglementate de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Apoi, Curtea reține că din probele administrate în cauză rezultă faptul că la data ultimului bilanț întocmit, debitoarea avea în patrimoniu stocuri de marfă în sumă de 72.217.7 lei care, însă, la data deschiderii procedurii insolvenței nu au fost predate lichidatorului judiciar în scopul achitării datoriilor debitoarei ceea ce conduce la concluzia că au fost folosite bunurile debitoarei în altei persoane.
Pentru aceste considerente, reținând incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat, a modificat hotărârea recurată în sensul că a admis cererea de antrenare a răspunderii și a obligat pârâtul Ș M F să suporte pasivul debitoarei până la concurența sumei de 69.494 lei.
Recursul formulat de pârâtul Ș M F, având ca obiect soluționarea cererii de acordare, în primă instanță, a cheltuielilor de judecată, în raport de soluția pronunțată asupra recursului formulat de L I SPRL în calitate de lichidator judiciar al SC P D SRL a fost respins reținând că partea care a căzut în pretenții este chiar recurentul .
| ← Curtea apreciază că nu se justifică menţinerea hotărârii... | Procedura deschiderii insolvenței. caracterul cert și exigibil... → |
|---|
