Privilegiul statului pentru creanţele fiscale înscrise în A.E.G.R.M
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 179 din data de 26.06.2014
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava - Secția civilă la data de 28 mai 2013, înregistrată sub nr. 6348/86/2013, creditoarea R.I.B. SA, a solicitat deschiderea procedurii de insolvență față de debitoarea SC E.B.V. SRL, motivat de faptul că aceasta îi datorează suma de 160.512,78 lei, reprezentând credit neachitat, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă.
Prin sentința civilă nr. 1170 din 13 septembrie 2013, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei SC E.B.V. SRL, fiind desemnat administrator judiciar provizoriu pe C.I.I.P.";.
Creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Suceava a formulat contestație împotriva tabelului preliminar de creanțe publicat în B.P.I. nr. 19966 din data de 26.11.2013 înregistrată la data de 29.11.2013, motivată la data de 23.01.2013, prin care a arătat că a formulat în temeiul art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cerere de înscriere a creanței împotriva debitoarei în sumă totală de 87.039 lei reprezentând obligații fiscale restante înregistrate de societate, creanța deținută fiind una garantată, în sensul înscrierii sale în arhiva electronică de garanții reale mobiliare, astfel încât ordinea de prioritate în achitarea acesteia fiind cea pr4evăzută la art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006.
A învederat că suma de 87.939 lei, reprezintă creanța statului, este una privilegiată, garantată cu ansamblul bunurilor mobile existente în patrimoniul debitoarei, situație în care se impune admiterea contestației și modificarea tabelului preliminar al creanțelor, în sensul înscrierii AJFP Suceava cu o creanță garantată în sumă de 87.939 lei.
Prin sentința nr. 259 din 28 februarie 2014, Tribunalul Suceava - Secția Civilă a respins, ca nefondată, contestația creditoarei, reținând, faptul că, potrivit art. 2.328 NCC, preferința statului și a unităților administrativ-teritoriale se supune legislației speciale.
Textul art. 2.328 NCC nu instituie o cauza de preferință, ci doar mentioneaza faptul că în domeniul creanțelor statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, eventualele cauze de preferință vor fi stabilite prin legi speciale.
Conform art. 151 alin. 4 C.proc.fiscală, exectuarea silita a bunurilor mobile se face prin sechestrarea si valorificarea acestora, chiar daca acestea se afla la un terț. Sechestrul se instituie printr-un proces verbal, iar conform art. 151 alin. 8 C.proc.fiscală prin sechestru înființat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândește un drept de gaj care conferă acestuia in raport cu alți creditori aceleași drepturi ca si dreptul de gaj in sensul prevederilor dreptului comun. Prin urmare, preferința acordata statului si unităților administrativ-teritoriale pentru creanțele bugetare (așa cum este ea reglementata de Codul de procedura fiscala) rezultă din instituirea unui gaj legal asupra anumitor bunuri ale debitorului.
Astfel, creditorul fiscal dobândește un drept de gaj asupra bunurilor debitorului care au făcut obiectul unui sechestru aplicat de către organele fiscal. per a contrario, celelalte bunuri ale debitorului (care nu au făcut obiectul sechestrului) nu se cuprind in asieta acestui drept de gaj. Gajul dobândit de către creditorul fiscal este un drept de gaj in sensul prevederilor dreptului comun.
In același timp, dispozițiile art.2.423 NCC rămân pe deplin aplicabile, iar preferința fiscului (asupra bunurilor mobile ale debitorului) va dobândi rang de la data la care ea este făcuta publica fata de terți prin înregistrarea sa la Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare.
Judecătorul sindic a reținut faptul că, Legea insolvenței nr. 85/2006 instituie o preferința speciala pentru creanțele bugetare in cadrul procedurii falimentului. Prin creanțe bugetare, art. 3 pct. 11 din Lege desemnează creanțele constând in impozite, taxe, contribuții, amenzi si alte venituri bugetare, precum si accesoriile acestora. Statutul privilegiat al acestor creanțe in cadrul procedurii insolventei este avut in vedere in mai multe texte ale legii, unde se face distincție intre creanțe garantate, creanțe bugetare si creanțe chirografare. Prin urmare, pe de o parte, organele fiscale se bucura de un drept de gaj cu privire la bunurile menționate in procesul-verbal de sechestru iar, pe de alta parte, creditorii bugetari beneficiază de o preferința speciala asupra întregii averi a debitorului in cadrul procedurii insolventei .
Prin urmare, simpla înscriere la arhiva a creanței bugetare are drept efect perfectarea privilegiului general al creditorului bugetar asupra tuturor bunurilor (mobile) ale debitorului. Acest privilegiu nu conferă preferința raportat la garanțiile reale (ipoteci mobiliare, gajuri) constituite asupra anumitor bunuri ale debitorului in favoarea creditorilor garantați, el conferă doar preferința de a poziționa pe creditorul bugetar in categoria menționata de art.123 pct. 4 LPI.
În anumite circumstanțe, creditorii fiscali pot beneficia de o creanța garantata. Conform art. 3 pct. 9 din Legea nr.85/2006, pentru a califica creanța lor fiscala drept garantata este necesara existenta unei garanții reale.
Așadar, pentru a beneficia de o creanță garantată în cadrul procedurii insolventei, creditorii fiscali trebuie să instituie sechestrul cu privire la anumite bunuri ale debitorului și să înscrie un aviz de ipoteca în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare în care să identifice (și) bunurile sechestrate. Mențiunile cu privire la creanța garantată nu sunt obligatorii, dar ele pot fi de asemenea precizate in aviz. In toate celelalte cazuri, creanțele fiscale vor avea doar statutul (cel mult) de creanțe bugetare.
Cum din certificatul eliberat de AEGRM la data de 22.01.2014 depus la dosar rezultă că singurele mențiuni din Arhivă sunt cele privind identificarea creanței, în mod corect a procedat administratorul judiciar la înscrierea creanței în tabelul preliminar ca simplă creanță bugetară, iar nu creanță garantată, nefiind date cerințele legii anterior enunțate.
Împotriva acestei sentințe a promovat apel creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, creditoarea a arătat că prima instanță a apreciat în mod eronat că instituirea garanțiilor pentru impozite, taxe și contribuțiile la bugetul consolidat al statului nu ar schimba natura juridică a creanței din creanță bugetară în creantă garantată.
A învederat faptul că, AJFP Suceava a procedat la înscrierea creanței la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, îndeplinind condiția de publicitate a privilegiului.
Ca atare, dispozițiile art. 2423 din codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), rămân pe deplin aplicabile, iar preferința fiscului - asupra bunurilor mobile ale debitorului - va dobândi rang de la data la care ea este făcută publică față de terți prin înregistrarea sa la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, fiind incidente în acest caz, dispozițiile art,. 142 alin. 7Cod procedură fiscală, conform căruia față de terți, inclusiv față de stat, o garanție reală și celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabilește de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege, iar simpla identificare a creanței în AEGRM conferă o imagine clară asupra sarcinilor ce grevează patrimoniul debitorului.
Examinând apelul, ce se subsumează dispozițiilor art. 466 și urm. N.C.P.C., prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței atacate și a criticilor formulate, Curtea constată apelul nefondat pentru următoarele:
În art.3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006 se arată: " creanțele garantate sunt creanțele persoanelor care beneficiază de o garanție reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terț garantat față de persoanele beneficiare ale garanțiilor reale";, iar în art. 121 se prevede că, prin creanțe garantate, se înțeleg creanțele asupra cărora este instituită o ipotecă, gaj sau altă garanție reală mobiliară, ori drepturi de retenție de orice fel.
De asemenea, în art. 36 alin. 1 din Legea nr. 99/1999 se prevede că "orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de garanție, are un privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului sau al unităților administrativ - teritoriale pentru creanțele provenite din impozite, taxe, amenzi și din alte sume ce reprezintă venituri publice ce le sunt datorate, are prioritate asupra garanției reale a creditorului asupra bunului în cauză numai în momentul în care privilegiul îndeplinește condiția de publicitate prin înscrierea acestuia la arhivă sau prin posesia bunului";.
Urmărind aceste texte prin raportare la actele dosarului, se poate observa că recurenta creditoare nu justifică, în sensul prevederilor art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, existența unei ipoteci, gaj sau o altă garanție reală, ori un alt drept de retenție, ceea ce conferă calitatea de creditor garantat. Aici avem în vedere împrejurarea că simpla înscriere în AEGRM a privilegiului derivat din caracterul bugetar al creanței nu o transformă pe aceasta din urmă într-o creanță garantată, în condițiile în care în art. 13 alin. 1 din Legea nr. 99/1999 arată, fără echivoc că, "garanția reală imobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanție";. Or, creditoarea nu a justificat existența unui contract de garanție reală mobiliară.
Practic, creditoarea și-a înscris, în temeiul art. 36 alin. 1 din Legea ne. 85/2006, în AEGRM privilegiul legal derivat din creanțele provenite din impozite, taxe, amenzi sau alte sune ce reprezintă venituri publice. Din acest moment, la o eventuală distribuire, în cazul bunurilor mobile, acest creditor beneficiază de prioritate, chiar și față de cei ce și-au înscris ulterior o garanție reală mobiliară constituită în condițiile legii.
Față de cele ce preced, cum privilegiul creditoarei nu poate fi asimilat unor garanții în sensul Legii nr. 85/2006, Curtea găsește drept nefondat apelul formulat, astfel că, în temeiul art. 480 alin. 1 Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) va respinge apelul.
| ← Nulitate clauza. Jurisprudență Faliment | Anulare hotărâre arbitrală. Jurisprudență Faliment → |
|---|
