Recurs. Cerere de atragere răspundere. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotărâre nr. 661 din data de 13.03.2014
Recurs. Cerere de atragere răspundere. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006
Art. 138 lit. d Legea nr. 85/2006.
În opinia majoritară s-a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
În opinia separată s-a reținut că din faptul că deși notificat, pârâtul nu a depus actele contabile ale societății debitoare. Rezultă că nu aținut contabilitatea acesteia(obligație ce îi revenea potrivit legii)
Decizia civilă nr. 661/13.03.2014 Curtea de Apel București Secția a V-a Civilă
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.7080/11.09.2013 pronunțată de T. B.- S. a VII a Civ. în dosarul nr. s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul DGFP BUCUREȘTI în reprezentarea A.F.P. S.3 în contradictoriu cu pârâtul N. C.C..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele :
"Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 al.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul au fost administrator al debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană "care a cauzat"; starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pâratul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la incetarea de plăți, reținem că în speță nu s-a făcut in nici un fel dovada incidenței acestui text de lege.
În acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator in interes personal și care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la incetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor legii 85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
Pentru aceste considerente instanța va respinge, ca nefondată cererea creditorului";.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta D.G.R.F.P.M.B. în reprezentarea A.S.3.F.P., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtului la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că împotriva debitoarei SC A. C. SRL s-a deschis procedura falimentului, AFP SECTOR 3 fiind înscrisă în tabelele de creanțe cu suma de 26.089 lei.
S-a indicat că societatea debitoare, deși a fost notificată de administratorul judiciar, nu a depus documentele prevazute de art.28 din lege, fiind încălcate dispozițiile art.35 din Legea nr.85/2006.
S-a menționat că nedepunerea evidentelor contabile ale societatii l-a pus pe lichidatorul judiciar în imposibilitatea de verifica modalitatea de înregistrare a operațiunilor contabile și legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolvență și a persoanelor care se fac răspunzătoare de aducerea societății în încetare de plăți.
S-a precizat că nedepunerea actelor contabile conform art.28 din lege instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității conform legii și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societășii în încetare de plăți.
S-a susținut că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociaza acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activităti ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societatii din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
S-a menționat că prin faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poata recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obișnuita.
S-a indicat că scopul reglementarii dispozițiilor art.138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciază pe ceilalți creditori.
S-a sustinut ca în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
S-a învederat că in vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
S-a arătat că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
S-a menționat că formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a precizat că și în situația în care starea de încetare de plați a societatii debitoare se datoreaza unor cauze obiective, de natura economica, sau nerespectarii obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, raspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasa chiar si pentru culpa cea mai ușoara a acestora, atata vreme cat ei sunt niște mandatari ai falitei si au obligația de a administra patrimoniul societatii cu mai multa diligenta decât propriile lor interese. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce privește indeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
S-a învederat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or, conform art.374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului"".
S-a indicat ca acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat intr-o acțiune, cat si intr-o omisiune (neindeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
S-a susținut că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societatii.
În drept, s-au invocat dispozitiile art.304 pct.9 si art.304/1 Cpc, Legea nr.85/2006 și Legea nr.31/1990.
În baza art.242 al.2 Cpc s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
4). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În opinie majoritară,
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 13.09.2012, iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 12.12.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.
În al doilea rând, criticile recurentei referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozitiile art.304 pct.9 sau art.304/1 Cpc.
I. Nu poate fi reținută susținerea recurentei - reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Referitor la fapta prevazută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul - pârât, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
III. Nu pot fi reținute susținerile recurentei - reclamante referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze : s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului - sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că recurenta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, recurenta nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 Cpc, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cpc, urmează să respingă recursul formulat de recurenta - reclamanta D.R.G.F.P.B. în reprezentarea A.S3.F.P. ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător, în sensul admiterii recursului și modificării în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâtei pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
Ex-administrator al debitoarei SC A. C. SRL începând cu 2001 și până la numirea lichidatorului de către ORC, 05.01.2012 a fost pârâtul (f.31 dosar insolvență, extras Registrul Comerțului) care nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006. Din faptul că deși notificat pârâtul nu a depus actele contabile ale societății debitoare rezultă că nu a ținut contabilitatea acesteia (obligație ce îi revenea potrivit legii).
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, aceasta este într-adevăr dovedită sub aspectul faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul intrării în insolvență, aspectul "predării"; făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâtul nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
Dat fiind că obligația ținerii contabilității este o obligație de rezultat, lipsa rezultatului lasă să se prezume vinovăția destinatarului obligației, adică a pârâtului. Fiind vorba de o răspundere delictuală nu are relevanță pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovăție (intenție sau culpă), însă instanța apreciază că în cauză pârâtul a acționat cu intenție. Această concluzie se desprinde și din durata mare de timp a neîndeplinirii obligației. Astfel deși în procedura de lichidare subsecventă dizolvării debitoarei a fost numit lichidator la data de 05.01.2012, nici până în prezent nu au fost depuse actele contabile. Or culpa este o atitudine subiectivă care nu poate dura atât de mult timp în această materie căci nu se poate susține în mod rezonabil că pârâtul a uitat timp de aproximativ 2 ani de zile să țină contabilitatea și să depună actele contabile lichidatorului.
Prejudiciul produs constă în pasivul rămas neacoperit în urma parcurgerii procedurii insolvenței, adică 26.454lei (conform tabel definitiv creanțe).
Legătura de cauzalitate este cerută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea că fapta imputată trebuie să fi cauzat insolvența.
În primul rând trebuie menționat că ideea cauzării unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea stării de insolvență) nu se rezumă la depistarea unei cauze unice și nici măcar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar dacă nu și suficiente) asigură existența unui lanț cauzal. În plus trebuie afirmat că dacă legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevăzut că neținerea contabilității este una din faptele care pot constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale de sine stătător (adică și singură) rezultă că legiuitorul însuși, în abstract, a considerat că neținerea contabilității poate și singură să creeze un lanț cauzal spre starea de insolvență.
Într-adevăr contabilitatea nu are doar un rol pur fiscal (pentru stabilirea impozitelor și taxelor), ci are ca primă rațiune păstrarea evidențelor economice ale societății comerciale respective tocmai pentru a fi posibil în orice moment a se analiza și a reacționa, dacă e cazul, la dificultățile ce apar în gestionarea patrimoniului societății. Continuarea unei activități economice fără a ține vreo evidență este logic că poate determina apariția situației când datoriile depășesc lichiditățile, adică apariția insolvenței. Aceasta este cauzalitatea și în speța de față. Lipsa oricărei reacții a pârâtului pe parcursul procedurii insolvenței societății debitoare întărește deducția exprimată mai sus. Un element care susține acest lanț cauzal este cel temporal, în sensul că neținerea contabilității cuprinde în timp perioada în care s-a instalat insolvența (pentru că este contemporană datoriilor neplătite). De asemenea faptele și actele menționate în cererea de deschidere a procedurii insolvenței sau natura creanțelor bugetare impozit pe salarii sau pe profit, CAS angajator) demonstrează că debitoarea a desfășurat o activitate comercială efectivă. În atare condiții neținerea contabilității este gravă și apare deci ca una din cauzele care au condus la insolvență.
Fiind astfel întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, anume cea prevăzută de art. 138 lit. d, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate) consider că soluția ce trebuia pronunțată era de admitere a recursului.
| ← Recurs. Închiderea procedurii în temeiul art. 132 deşi s-a... | Faliment - procedura insolvenţei – societăţi cu răspundere... → |
|---|
