Recurs. Excepţia lipsei calităţii procesuale active.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 998 din data de 23.04.2014
Recurs. Excepția lipsei calității procesuale active.
Art. 137 alin. 1 C.proc.civ., art. 138 alin.6 Legea nr. 85/2006 .
Decizia civilă nr. 998/23.04.2014 Curtea de Apel București Secția a V-a Civilă.
Deliberand asupra recursului :
Prin Sentinta civila nr. 8350/15.10.2013 pronunțată în dosarul nr., T. B.-S. a VII a Civ. a respins cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de D.G.R.F.P.M.B.- A.S.4.F.P. impotriva pârâtului G. N., ca neintemeiata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut următoarele:
Societatea debitoare a fost înființată în anul 2004, pârâtul având calitatea de ca asociat unic și administrator. Prin sentința nr. 3683/25.03.2011 a T. B. S. a VI-a C. s-a constat dizolvarea de drept a societății debitoare, cererea de deschidere a procedurii fiind formulată de către lichidatorul judiciar.
După deschiderea procedurii, pârâtul, reprezentant legal al societății , nu a mai putut fi contactat, lichidatorul judiciar neintrând în posesia documentelor contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, astfel încât raportul întocmit de către lichidatorul judiciar în temeiul art. 59 din Legea nr. 85/2006 a avut la bază raportările contabile depuse de către societate la organele fiscale .
Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a conducere la transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și au în vedere satisfacerea unui interes personal al acestuia sau al unui terț.
În aceste condiții, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Din această perspectivă, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea de a formula de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil al activității pentru o perioadă lungă de timp pentru satisfacerea unui interes personal.
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după intrarea în incapacitate de plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu a fost probat.
În lipsa unor fapte și împrejurări concrete din care să poată fi dedusă în mod direct săvârșirea faptei în condițiile și cu consecințele prevăzute de lege, nu se poate reține întrunirea condițiilor prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea D.G.R.F.P.M.B.- A.S.4.F.P, solicitand modificarea hotararii in sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulata.
În motivarea recursului se arată că, în fapt, în data de 16.11.2012 Administrația Finanțelor Publice Sector 4 a formulat în temeiul art. 138 alin. (1) lit. c și d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, o cerere de atragere răspunderii patrimoniale personale a numitului G. N. în calitate de administrator al societății, prin care s-a solicitat instanței să dispună suportarea de către aceștia a debitelor cu care figurează societatea debitoare la bugetul de stat conform tabelului definitiv depus la dosar.
Prin sentința comercială pe care o recurează, instanța a dispus respingerea cererii formulată de către creditor.
Consideră că instanța de fond a procedat la soluționarea cererii formulată de recurentă cu interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).
A aratat instantei faptul ca prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorul societății nu a făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei (art. 138 lit. c). Societatea a acumulat în decursul timpului datorii care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.
În această situație, formularea cererii prevăzute de art. 27 din același act normativ, nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca.
In acest context, dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).
Fapta administratorului debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării, evidențiază prin ea însăși că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației fondurilor bănești și ale bunurilor societății astfel încât, imposibilitatea constatării exacte a situației patrimoniale a debitoarei sub aspectul activului și pasivului, în evoluția cronologică pe toată durata societății, este cauzată de conduita pârâtului, care a prevăzut consecințele atitudinii lui și chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat, consecința fiind aducerea în stare de faliment a societății și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
Raspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plați, asa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere speciala care pune la indemana creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
Neindeplinirea obligațiilor legale, creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri, dovedește culpa acestora în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Urmare a activitatii desfasurate de administratorii societatii, societatea a intrat in incetare de plați, si pe cale de consecința in faliment, recurenta fiind prejudiciata prin neplata impozitelor si taxelor, dobânzilor si penalitatilor aferente acestora.
Instanta de fond a analizat eronat situatia de fapt, considerând ca nu sunt întrunite nici una dintre ipotezele cuprinse in art. 138 c) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei.
Astfel, recurenta solicită admiterea recursului asa cum a fost formulat, modificarea sentintei instantei de fond, in sensul admiterii cererii formulata in baza art. 138 lit. c din Legea 85/2006 de către recurenta si obligarea paratului G.N. la plata pasivului neacoperit.
In drept: art. 299 si urm. din Codul de Procedura Civila, art. 138 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr.85/2006, privind procedura insolventei, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990, cu modificările si completările ulterioare, Legii nr. 82/1991 si O.G. nr. 92/2003.
Analizând actele dosarului sub aspectul excepției invocate din oficiu, conform art. 137 alin. 1 C.p.civ., Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 138 alin. 6 din Legea nr.85/2006, împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea formulată în condițiile art. 138 alin. 1 sau 3 din același act normativ poate formula recurs numai administratorul sau lichidatorul judiciar, atât în situația în care intenția de declarare a recursului este a administratorului judiciar, respectiv a lichidatorului judiciar, cât și atunci când aceștia sunt solicitați în acest sens de adunarea creditorilor, respectiv de creditoarea ce deține mai mult de jumătate din valoarea totală a creanțelor.
Raportat la aceste dispoziții legale, recurenta - creditoare, chiar dacă a fost titulara cererii formulate în condițiile art. 138 din Legea nr.85/2006, nu justifica legitimare procesuala în promovarea recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii sale.
Pentru aceste considerente, in baza art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, Curte va admite exceptia invocata din oficiu si va respinge recursul pentru lipsa calității procesuale active .
| ← Recurs. Cerere de atragere răspundere organe de conducere. | Recurs. Excepţia lipsei calităţii procesuale active. → |
|---|
