Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Fostul administrator statutar al societăţii debitoare nu poate fi obligat în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/ 2006 la plata unui pasiv mai mare decât cel înscris în tabelul definitiv al creanţelor.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 281 din data de 25.09.2014
SECȚIA A II - A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL.
Recurs litigii cu profesioniști. Procedura insolvenței. Fostul administrator statutar al societății debitoare nu poate fi obligat în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/ 2006 la plata unui pasiv mai mare decât cel înscris în tabelul definitiv al creanțelor.
- art. 138(1) lit. e) din Legea nr. 85/ 2006
- art. 1 (1) Normele de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/ 2007
Decizia nr. 281/ C/ 25. 09. 2014 a Secției a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea.
Dosar 3984/ 83/ 2009/a1
Prin Sentința nr. 450/F din 08.04.2014, Tribunalul S. M. a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar al falitei SC A. C. G. SRL - E. I. SPRL, cu sediul în S. M., împotriva pârâtei S. M., domiciliată în C., cu domiciliul procedural ales în S. M.
A obligat pârâta să suporte din averea proprie pasivul falitei, în sensul că a obligat pârâta să plătească în contul averii falitei suma de 4.737.799,51 lei, reprezentând despăgubiri.
În temeiul art. 6 alin. 11 din O.G nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal a dispus comunicarea sentinței cu D.G.F.P. S. M. în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei tribunalul a reținut că analiza situației contabile a societății s-a realizat în baza situațiilor financiare aferente anilor 2006 - 2008. Conform balanței de verificare întocmită la 31.12.2009, debitoarea înregistra în sold active imobilizate în sumă de 1.019.265,78 lei și active circulante în sumă de 4.189.982,33 lei, compuse din stocuri în valoare de 215.041,98 lei și creanțe în sumă de 3.853.976,33 lei. Este evidențiată retragerea din contul de debitori diverși a sumei de 165.730,61 lei.
Întrucât cu ocazia demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar nu s-au identificat bunurile din averea debitoarei, nejustificându-se în mod pertinent de către pârâtă lipsa acestora, deși erau evidențiate în contabilitate, s-a reținut existența unor indicii temeinice că bunurile au fost ascunse de către persoana care avea drept de dispoziție asupra acestora, respectiv de către pârâtă, faptă ce se încadrează în categoria faptelor ilicite prevăzute de art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006.
Susținerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării în sensul că nu a efectuat niciun act sau fapt de administrare a societății nu pot fi primite devreme ce prin declarația autentificată din 28.01.2014 depusă la dosar (filele nr.78-79), aceasta a declarat pe proprie răspundere că a efectuat toate actele de administrare a societății debitoare, acesta fiind motivul pentru care lichidatorul judiciar a renunțat la judecata cererii formulate împotriva pârâtului S. G.
Prin urmare, în condițiile în care pârâta nu a predat lichidatorului bunurile debitoarei și nu a justificat în vreun fel lipsa acestora, coroborat cu împrejurarea neprezentării la interogatoriu, judecătorul sindic a reținut că fapta culpabilă descrisă de lichidatorul judiciar a fost săvârșită de pârâta S. M., în privința căreia s-a reținut a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 lit. e) din Legea nr. 85/2006.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită, culpabilă a administratorului și prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor se prezumă atâta timp cât există încetare de plăți și una din faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006.
Pentru toate aceste considerente, constatând că în privința pârâtei sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, în baza art.138 lit. e) din Legea nr.85/2006, în temeiul art.11 lit. g) din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului și a obligat pârâta să suporte din averea proprie pasivul debitoarei, în sensul că a obligat pârâta să plătească în contul averii debitoarei suma solicitată de lichidatorul judiciar, conform dispozitivului sentinței.
Împotriva aceste sentințe, în termen, legal timbrat, a formulat recurs pârâta S. M., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței civile atacate privitor la toate capetele de cerere admise și respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de către intimata-reclamantă prin cererea introductivă.
Pe cale de excepție a invocat prescripția extinctivă a dreptului la acțiune în atragerea răspunderii patrimoniale, având în vedere dispozițiile art. 139 teza finală raportat la termenul de 2 ani, astfel că procedura a fost deschidă prin Decizia nr. 263/F pronunțată la data de 23.02.2010 iar acțiunea formulată de reclamantă a fost depusă ulterior datei limită de 23.02.2012.
Pe fondul cauzei, invocă admiterea recursului, desființarea sentinței nr. 450/F/2014 și în consecință, respingerea acțiunii introductive.
În motivare, arată că judecătorul sindic, pentru a se putea pronunța în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere și/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvență, prin cererea de chemare în judecată trebuia să dovedească condițiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între făptași prejudiciu și nu în ultimul rând, vinovăția persoanelor acuzate.
Aceste elemente trebuie dovedite de partea care a formulat acțiunea, ele neputând fi prezumate, ori în cauză, reclamanta nu a depus probe din care să rezultate existența vreuneia din faptele invocate, nu a făcut dovada întinderii prejudiciului produs debitoare și nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs.
Arată că cererea formulată de reclamantă nu este întemeiată, deoarece sarcina probei incumbă celui ce face o afirmație în fața judecății, iar simpla invocare a prevederilor art. 138 nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestuia.
Învederează că nu se poate reține în sarcina sa o prezumție absolută de culpă privind vinovăția în ceea ce privește ajungerea societății în stare de insolvență deoarece declarația notarială depusă la filele 78-79 din dosarul cauzei, din care reiese faptul că a efectuat toate actele de administrare ale societății debitoare nu poate fi interpretată în sensul că recunoaște toate acuzațiile aduse de partea potrivnică prin acțiunea introductivă, fără să fie administrate probe în acest sens.
Pentru cele arătate în motivarea recursului, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, în sensul desființării sentinței civile atacate și respingerea acțiunii introductive a intimatei reclamante.
În drept au fost invocate dispozițiile codului de procedură civilă precum și ale legii nr. 85/2006.
Intimata, deși legal citată, nu și-a exprimat poziția cu privire la recursul de față.
Examinând sentința recurată, raportat la motivele de recurs invocate, instanța a reținut că recursul este nefondat, urmând a fi respins.
Un prim aspect ce se impunea a fi clarificat era cel referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de recurentă prin cererea de recurs, raportat la termenul de 2 ani prevăzut de art. 139 teza finală din legea insolvenței. Iar sub acest aspect, instanța de recurs a reținut că această excepție a fost invocată și în fața instanței de fond, judecătorul-sindic pronunțându-se în sensul respingerii acesteia prin încheierea de ședință din data de 29.01.2013. Or, în această situație, atâta timp cât această încheiere nu a fost recurată, recursul fiind îndreptat doar împotriva sentinței civile nr. 450/F/08.04.2014, prin care a fost soluționată acțiunea pe fond, pârâta nu mai poate invoca această excepție în cererea de recurs formulată împotriva sentinței. Potrivit art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, recurenta avea posibilitatea ca, odată cu recursul declarat împotriva sentinței, să declare recurs și împotriva încheierii premergătoare prin care i s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Iar neprocedând astfel și nedeclarând recurs și împotriva încheierii respective, instanța nu a mai examinat modul de soluționare al excepției de către judecătorul-sindic în recursul declarat împotriva sentinței prin care s-a soluționat pe fond cererea lichidatorului.
Examinând soluția pronunțată de către judecătorul-sindic prin sentința civilă nr. 450/F/08.04.2014, Curtea a reținut că, răspunderea reglementată de art. 138 din Legea insolvenței este o formă specială de răspundere civilă delictuală, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale de drept comun, dar care se completează cu câteva elemente de specificitate prevăzute de Legea insolvenței. Prin urmare, admisibilitatea unei asemenea acțiuni este condiționată de proba elementelor constitutive generice ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și culpa. În privința faptei ilicite, Legea insolenței dă o enumerare exhaustivă a faptelor ilicite pentru care poate fi atrasă răspunderea membrilor de conducere ori de supraveghere ai societății debitoare, fiind necesar, de asemenea, ca acestea să fie fapte intenționate, cu excluderea culpei ca formă de vinovăție. De asemenea, prejudiciul este dat de insuficiența activului ca risc colectiv de neîncasare a creanțelor contra debitorului, iar legătura de cauzalitate trebuie să existe între fapta ilicită și starea de insolvență.
Având în vedere aceste considerente cu caracter general și urmărind aplicabilitatea acestora în speța de față, instanța de recurs va reține că, în ceea ce privește fapta prev. de art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea insolvenței, invocată de lichidator în cererea de atragere a răspunderii - deturnarea ori ascunderea unei părți din activul debitoarei, lichidatorul și-a motivat cererea pe împrejurarea că, în balanța de verificare aferentă lunii decembrie 2009, debitoarea figura cu active imobilizate în sumă totală de 1.019.265,78 lei și active circulante în valoare totală de 4.189.982,33 lei, din care: stocuri - 215.041,98 lei, creanțe - 3.853.976,33 lei și disponibilități bănești - 120.964,02 lei, iar niciuna dintre aceste valori nu au fost identificate în patrimoniul debitoarei.
Este adevărat că lichidatorul, în calitate de reclamant în acțiunea formulată împotriva administratorului, are obligația de a proba toate elementele impuse de art. 998 Cod civil, pentru angajarea răspunderii administratorului, însă în contextul în care pârâta, în calitatea sa de administrator, nu a putut preda lichidatorului nici unul dintre elementele de activ identificate în balanța de verificare, și nici un înscris prin care să justifice lipsa acestora, în mod legal judecătorul-sindic a reținut săvârșirea de către aceasta a faptei prevăzute de art. 138 lit. e) din legea insolvenței.
Pentru a fi exonerată de răspundere, se impunea ca recurenta să justifice, măcar în faza de recurs, ce s-a întâmplat cu activele care apar înscrise în balanța de verificare de la finele anului 2009 și, de asemenea, să depună documente justificative ale creanțelor pe care firma le are de încasat. Administratorul nu se poate apăra doar pe baza unor afirmații generale referitoare la incidența prevederilor art. 138 lit. e), fără să justifice în mod concret ce s-a întâmplat cu toate elementele de activ ce apar înregistrate la un moment dat în evidențele contabile ale debitoarei, căci în contextul dat sarcina probei a fost răsturnată. În condițiile în care lichidatorul a învederat lipsa elementelor de activ din patrimoniul debitoarei și a oricăror documente din care să rezulte destinația acestora, se declanșează o prezumție în sarcina administratorului, în senul că acesta ar fi ascuns sau deturnat o parte/totalitatea activului, căci pârâtei recurente, în calitate de administrator al societății, îi revine obligația administrării societății, adică de a face toate operațiile cerute pentru îndeplinirea obiectului societății (art. 70 din Legea 31/1990). De altfel, prin declarația notarială nr. 395/28.01.2014, aceasta a și recunoscut că a efectuat toate actele de administrare a societății.
În ceea ce privește celelalte condiții impuse de art. 998 Cod civil, pentru admiterea cererii de atragere a răspunderii administratorului, în mod temeinic a reținut judecătorul-sindic că și acestea sunt îndeplinite.
Astfel, prin faptele săvârșite, s-a produs un prejudiciu cert în patrimoniul debitorului insolvent, echivalent cu contravaloarea bunurilor care nu se mai regăsesc în activul persoanei juridice, respectiv suma 5.209.248,11 lei. Dat fiind, însă, că totalul creanțelor înscrise la masa credală este mai mic decât suma arătată, în mod legal s-a reținut de către judecătorul-sindic că se impune obligarea administratorului la plata sumei rezultate din tabel, cu care au fost prejudiciați, în fapt, creditorii.
Este evidentă, de asemenea, și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și starea de insolvență a debitoarei, întrucât lipsa disponibilităților pentru plata creditorilor se datorează faptei reținute în sarcina acestuia.
Raportat la toate aceste aspecte, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat și menținută ca legală și temeinică sentința recurată.
| ← Procedura insolvenţei. Jurisprudență Faliment | Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei.... → |
|---|
