Obligaţie de a face. Decizia nr. 4909/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4909/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-12-2015 în dosarul nr. 4909/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIE Nr. 4909/2015
Ședința publică de la 08 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului formulat de reclamantul S. SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT-BUCUREȘTI, în numele și pentru membri de sindicat T. A., P. M., M. S., P. M., E. L., Ț. I., C. F. M., împotriva sentinței civile nr.6713/23.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL A. V., având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelantul a solicitat judecata în lipsă prin cererea de apel, după care:
Curtea, față de lipsa părților la strigarea cauzei, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă și în temeiul art. 394 Cod procedură civilă o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de Apel București, apelantul S. Învățământ –București a criticat sentința civilă nr.6713/23.06.2015 pronunțată în dosarul nr. _ , susținând că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, dispozițiile art. 2512 și 2513 din Noul cod civil fiind de imediată aplicare, în raport de data intrării în vigoare a Codului civil.
În consecință, în litigiile începute după 1 octombrie 2011 (categorie în care este inclusă și prezenta cauză), apelantul a susținut că instanța nu mai este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris și nici nu mai poate invoca excepția prescripției, posibilitate pe care o are numai partea interesată, în condițiile și cu limitările prevăzute prin cele două articole ale Codului civil anterior menționate, în acest sens fiind dispozițiile art.5 alin.2 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora „Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia [...] dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil, și pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.223 din același act normativ.”
Întrucât regulile de invocare a prescripției țin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind - din această cauză - de imediată aplicare, acestea, a mai susținut apelantul, sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil, orice interpretare contrară negând caracterul și efectul novator al dispozițiilor din Codul civil care au reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată.
În aceste condiții, a subliniat apelantul, instanța nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, acțiunea nu putea fi respinsă ca prescrisă pentru drepturile aferente perioadei 01.01._11.
De asemenea, a menționat apelantul, în soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, Tribunalul nu a ținut seama de dispozițiile art.171 alin.2 din Codul muncii, care prevede faptul că „termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului, instanța de fond ignorând acest text care instituie întreruperea termenului de prescripție în cazul recunoașterii - explicite sau implicite - de către debitor a drepturilor salariale.
Or, în cauza de față, debitorul (unitatea de învățământ) a recunoscut legitimitatea pretențiilor salariaților - personal didactic - din moment ce (fapt de notorietate) a procedat la plata diferențelor salariale cuvenite salariaților din învățământ, reprezentând diferența dintre salariul cuvenit, prin raportare la dispozițiile Legii nr.221/2008 și salariul efectiv încasat, începând cu data de 01.10.2008 și până în prezent.
Mai mult, a subliniat apelantul, plata nu a fost realizată la momentul la care era datorată, ci începând cu anul 2012, ca efect al actelor normative de suspendare a executării hotărârilor judecătorești, primele plăți fiind operate abia în anul 2012, în raport de dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, astfel cum a fost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr.230/2011.
Deci, a concluzionat apelantul, în anul 2012, dar și în anii următori, a avut loc recunoașterea de către pârât a drepturilor cuvenite personalului didactic - inclusiv a drepturilor membrului de sindicat reprezentat - prin plata sumelor datorate în baza Legii nr.221/2008, Legii nr.330/2009, Legii nr.284/2010, Legii nr.285/2010 și Legii nr.63/2011, sumele achitate fiind drepturi salariale, astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art.171 alin.2 din Codul muncii.
În sensul susținerilor referitoare la greșita admitere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, apelantul a arătat că înțelege să invoce și practica Tribunalului B. - sentința nr.178/10.03.2015 (dosar nr._ ) care a reținut că plata eșalonată a diferențelor salariale în conformitate cu dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă o recunoaștere a datoriei în sensul art.708 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, în același sens, pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.11/2012, invocată în cererea de chemare în judecată.
Restul susținerilor din cererea de apel, pe care Curtea, în raport de soluția Tribunalului, nu le mai expune în prezentele considerente, au avut ca scop argumentarea temeiniciei pretențiilor referitoare la plata diferențelor salariale datorate membrului de sindicat reprezentat.
Intimatul C. Național A. V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, susținând, în esență și în rezumat, faptul că pentru pretențiile respinse ca prescrise era incident termenul general de trei ani, iar cu privire la pretenția constând în reîncadrarea salariaților, intimatul a invocat excepția tardivității în raport de dispozițiile art.34 din legea-cadru nr.330/2009, art.30 din legea - cadru nr.284/2010, iar referitor la perioada ulterioară datei de 12. o5. 2011 intimatul a arătat că a intrat în vigoare legea nr.63/2011 care a conturat un alt mod de salarizare a personalului didactic și didactic auxiliar, neputându-se acorda drepturi salariale după apariția acestui act normativ.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Referitor la posibilitatea invocării din oficiu a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, Curtea reține că, având în vedere faptul că termenul de trei ani al prescripției a început să curgă înainte de data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, această excepție putea fi invocată și din oficiu, în acest sens fiind și o decizie în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr.1/2014 pronunțată în interesul legii.
Referitor la susținerile privitoare la o întrerupere a curgerii termenului general de prescripție întrucât ar fi intervenit o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale, în acest sens fiind emisă OUG nr.71/2009, Curtea subliniază că, prin emiterea OUG nr.71/2009, legiuitorul nu a recunoscut drepturile salariale ce ar fi fost datorate salariaților, ci a dispus, în exercitarea prerogativei legislative, eșalonarea executării pentru sumele care au fost câștigate de către salariați ca urmare a chemării în judecată a angajatorilor - diverse instituții ale statului - în vederea corectei calculări și plăți a drepturilor salariale.
Practic, prin OUG nr.71/2009, nu se recunosc ca debite drepturi salariale nesolicitate anterior în fața unei instanțe de judecată (așa cum, fără temei, în raport de dispozițiile exprese ale OUG nr.72/2009, apelantul susține), ci se eșalonează la plată debite rezultate din câștigarea unor procese de către salariații din diverse domenii de activitate, printre care se numără și salariații din domeniul învățământului.
Drepturile salariale solicitate de către reclamanții reprezentați de către Sindicat nu constituie debite ale angajatorului față de salariații săi înainte de pronunțarea unor hotărâri judecătorești, OUG nr.71/2009 referindu-se tocmai la eșalonarea la plată a unor astfel de debite reprezentând diferențe de drepturi salariale recunoscute ca atare prin hotărâri judecătorești executorii.
Așadar, reglementând regimul juridic al unor debite, iar nu al unor pretenții (cum sunt și pretențiile invocate de către reclamanți, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești executorii de admitere a unor astfel de pretenții), dispozițiile OUG nr.71/2009 nu au aptitudinea juridică de a fi interpretate ca un motiv de întrerupere legală a curgerii termenului legal de prescripție de trei ani.
Din acest motiv, deși a fost dispusă reîncadrarea, diferențele de drepturi salariale rezultate din realizarea reîncadrării nu au mai putut fi acordate, deoarece era prescrisă pretinderea lor.
Practica unei instanțe inferioare în grad, respectiv a Tribunalului B., nu constituie un izvor de drept și nu are, potrivit vreunei dispoziții legale în vigoare ( respectiv dispozițiilor din Codul de procedură civilă) aptitudinea de a se impune Curții de Apel București, în mod similar urmând a se aprecia și situația în care invocate ar fi fost decizii ale unei alte curți de apel sau decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu privire la excepția tardivității invocată de către pârât prin întâmpinarea depusă în faza de judecată a apelului, Curtea subliniază că, în apelul părții adverse, nu pot fi puse în discuție aspecte, chiar și de ordine publică (cu excepția autorității de lucru judecat), prin care situația apelantului să se agraveze în propria-i cale de atac, cât timp, prin această excepție, se tinde la reformarea (în sensul respingerii ca prescris) singurului capăt de cerere din cererea de chemare în judecată care a fost admis de către Tribunal.
Dacă era nemulțumit de soluția pronunțată de către Tribunalul București în cauză, pârâtul, primind comunicarea sentinței, o putea, la rându-i, ataca, în termen de 10 zile, invocând în respectiva cerere de apel excepția tardivității (în realitate, fiind vorba despre o excepție de inadmisibilitate pentru neparcurgerea unei etape administrative prealabile de contestare a cuantumului salariului, inadmisibilitate denumită impropriu de către intimat ca fiind o excepție a tardivității), doar într-o asemenea conduită procesuală Curtea putând analiza o astfel de excepție pe care urma să o califice în mod corect.
Având în vedere ansamblul considerentelor ce preced, Curtea, în baza art. 480 alin.1 Cod proc.civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S. SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT-BUCUREȘTI, cu sediul procesual ales a C. Național „Sf. S.” – București, sector 1, . nr. 23, în numele și pentru membri de sindicat T. A., P. M., M. S., P. M., E. L., Ț. I., C. F. M., împotriva sentinței civile nr.6713/23.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL „A. V.” cu sediul în București, sector 1, . nr. 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Decembrie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 11 Decembrie 2015/2ex.
Red.: A.F.
Dact.: A.C./4ex.
12.01.2016
Jud. fond: F. I. C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4878/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 2060/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
