Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 802/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 802/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 4083/254/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.802/CM
Ședința publică din 25 septembrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE – D. P.
JUDECĂTOR – I. B.
JUDECĂTOR – M. P.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă CIOCÎIA M., domiciliată în ., .. 18B, județul C., împotriva sentinței civile nr. 864, pronunțată de Tribunalul C. la data de 15 februarie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. I. O. S.R.L., cu sediul în . Albești, județul C., având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 18 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 156(2) Cod procedură civilă, a încuviințat cererea de amânare a pronunțării formulată de acestea, prin apărători, pentru data de 25 septembrie 2013.
La data de 24 septembrie 2013, intimata reclamantă a depus la dosar, prin Serviciul Registratură al instanței, concluzii scrise și, în anexă (fila 34), chitanța nr. 0404 din 18.09.2013, cu care a făcut dovada achitării tranșei a doua a onorariului pentru avocat, în sumă de 600 lei – după cum a precizat în ședința din 18 septembrie 2013.
La data de 25 septembrie 2013 instanța a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei M. sub nr._, reclamanta S.C. I. O. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta CIOCÎIA M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de_,2 lei reprezentând lipsa în gestiune constată cu prilejul inventarului efectuat la data de 30.06.2011.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a lucrat ca vânzătoare în magazinul societății reclamante începând din data de 14.02.2007 și până la data de 05.07.2011, când i-a fost desfăcut contractul de muncă în conformitate cu prevederile art. 58 coroborat cu art. 61 lit.a Codul muncii.
A mai precizat reclamanta că din cauza neglijenței și relei credințe a pârâtei, dar și din cauza faptului că pârâta a dat clienților marfă pe datorie, cu prilejul inventarului întocmit la data de 30.06.2011 s-a constat o lipsă în gestiunea magazinului în sumă de 49.906,40 lei. În cuprinsul declarației date la 30.06.2011, pârâta și-a recunoscut vina și a semnat o decizie de impunere și un angajament de plată pentru suma de bani rezultată în minus la inventar, dar nu a achitat decât în parte această sumă, rămânând o diferență nerestituită de 46.024,20 lei.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea cererii formulate de către reclamantă ca netimbrată. Pe aceeași cale, pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, pentru motivul că achiziționarea de mărfuri pe datorie este o practică veche impusă de administratorul societății reclamante, astfel că acesta trebuia să se îndrepte împotriva locuitorilor satului V. care au datorii la magazin.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat că în noaptea de 28/29.06.2011, la magazinul la care a lucrat ca vânzătoare a avut loc un furt prin efracție, iar administratorul societății reclamante a declarat în fața organelor de poliție faptul că nu a suferit nici un prejudiciu. Cu toate acestea, la inventarul efectuat în ziua următoare, la 30.06.2011, a rezultat o lipsă în gestiune de 49.906,40 lei.
Pârâta a mai susținut că nu a semnat nici un angajament de plată și nici o declarație, iar lipsa în gestiune este urmarea practicii impuse de către administratorul reclamantei, privind vânzarea de mărfuri pe datorie unora dintre locuitorii satului V..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Prin Sentința civilă nr. 419/08.02.2012 pronunțată de Judecătoria M., a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului C.. Pentru a dispune în acest sens, instanța inițial învestită a avut în vedere dispozițiile art. 270 alin. 1 Codul Muncii, raportat la dispozițiile art. 281 și art. 284 Codul Muncii și art. 2 pct. 1 lit. c C. proc. civ., în considerarea obiectului acțiunii.
Pe rolul Tribunalului C.-Secția I Civilă, cererea a fost înregistrată sub același număr.
Prin sentința civilă nr.864 din 15 februarie 2013 Tribunalul C. a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 46.024,20 lei, cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul individual de muncă înregistrat la ITM C. sub nr._/14.03.2007, pârâta a fost angajată de societatea reclamantă în funcția de gestionar la magazinul din satul V., . muncă au încetat la data de 05.07.2011, în baza deciziei de concediere disciplinară nr. 12/05.07.2011, decizie ce a fost însă anulată prin Sentința civilă nr. 6617/14.12.2011 pronunțată de Tribunalul C. în Dosar nr._/118/2011.
Dată fiind funcția ocupată în baza contractului individual de muncă, s-a stabilit că atribuțiile pârâtei au intrat sub incidența dispozițiilor Legii nr. 22/1969, pârâta având ca principală obligație primirea, păstrarea și vânzarea de marfă la punctul de lucru unde era angajată, purtând totodată responsabilitatea întregii gestiuni.
Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin lipsa din gestiune constatată cu prilejul inventarului efectuat la data de 30.06.2011.Pentru verificarea existenței acestui prejudiciu, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, procedându-se astfel la analiză de către expert a modului de înregistrare a datelor în contabilitatea generală și în raportările semestriale/anuale, precum și la examinarea documentelor contabile primare, întocmite pe baza facturilor primite de la furnizori.
Concluziile expertului contabil B. M. M., desemnat de instanță, au fost în sensul existenței unei lipse certe în gestiune în cuantum de 46.024,20 lei, aferentă perioadei 20.12._11 și identificată ca diferență dintre stocul scriptic și cel faptic rezultată pe parcursul a trei ani calendaristici, după cum urmează:1.219,30 lei, provenind din anul 2009, 27.781,25 lei, aferent anului 2010 și 17.023,64 lei, lipsă în gestiune pentru perioada semestrului I al anului 2011.
Potrivit art. 254 alin. 1 Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având aspecte particulare generate de specificul raportului juridic de muncă. Salariatul are o răspundere individuală exclusiv pentru fapta personală ilicită, aflată în legătură cu munca acestuia, săvârșită în culpă, care a produs angajatorului un prejudiciu, existând un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
În accepțiunea art. 254 al. 1 Codul muncii, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii susceptibilă de a atrage răspunderea patrimonială a salariatului este orice acțiune sau inacțiune săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu atribuțiile de serviciu ale salariatului, astfel cum acestea rezultă din fișa postului normale, legale sau regulament intern. În condițiile în care, potrivit dreptului comun în materie de probațiune în cadrul litigiilor de muncă, reprezentat de dispozițiile art. 272 Codul muncii, elementele răspunderii patrimoniale trebuie dovedite integral de către angajator, prin derogare de la această regulă, art.25 din Legea 22/1969 instituie doar pentru gestionari o prezumție de culpă pentru pagubele cauzate în gestiunea lor.
În cauza de față, odată stabilită existența certă a prejudiciului, astfel cum rezultă și din concluziile raportului de expertiză contabilă, pârâta era ținută a răsturna prezumția relativă de vinovăție instituită prin norma specială, prin dovedirea unor împrejurări independente de conduita sa și care să fi avut ca urmare lipsa în gestiune.
În acest sens, principala apărare a pârâtei a vizat existența unei practici cunoscute și agreate de către administratorul societății reclamante, constând în așa-numita „vânzare pe caiet”, respectiv vânzarea de marfă cu plata prețului la o dată ulterioară, evidența clienților de acest gen fiind ținută chiar de către vânzător.
Sub aspectul modalității de derulare a relațiilor cu clienții în cadrul magazinului din ., în cauză a fost administrată proba testimonială, fiind audiați martorii V. M., propusă de reclamantă și M. I., propus de către pârâtă. Din declarațiile celor doi martori, instanța reține că la nivelul societății reclamante se obișnuia efectuarea vânzărilor de marfă pe datorie, însăși martora V. M. confirmând faptul că a procedat în această manieră cu o . cumpărători mai credibili.
Pe de altă parte, susținerile reclamantei în sensul că aceste vânzări se efectuau fără știința administratorului C. I. nu pot fi însușite de instanță, fiind infirmate atât de martorul M. I., cât și de caracterul de notorietate al unor practici de acest gen în cazul magazinelor universale din mediul rural. Sub acest aspect, declarațiile martorei V. M. urmează a fi apreciate prin prisma calității acesteia de actual angajat al societății reclamante, afirmațiile sale având un evident caracter subiectiv și fiind menite să susțină poziția procesuală a reclamantei.
Cu toate acestea, din declarațiile martorului propus de pârâtă nu rezultă că însuși numitul C. I. ar fi impus această practică și nici că a fost înștiințat cu privire la acumularea unor datorii însemnate valoric.
Prin urmare, concluzia instanței este aceea că la magazinul la care pârâta avea calitatea de vânzător-gestionar, se practica vânzarea de marfă cu plata ulterioară a prețului, în funcție de posibilitățile materiale ale cumpărătorului, acest procedeu fiind cunoscut în esență de administratorul unității. Chiar și în aceste împrejurări, răspunderea pentru gestiunea preluată la momentul angajării, rămâne una personală pentru pârâtă, decurgând din chiar dispozițiile Legii 22/1969 și fiind imposibil de transferat asupra administratorului societății care nu a impus o anumită procedură dovedită păgubitoare și nici nu a intervenit personal în vânzarea de bunuri pe datorie. Faptul că numitul C. I. cunoștea modalitatea de vânzare practicată de pârâtă, nu poate atrage și răspunderea sa patrimonială, câtă vreme, prin probele administrate, pârâta nu a dovedit că administratorul s-a implicat efectiv în efectuarea de vânzări în modalitatea descrisă, contribuind la rândul său la producerea unei lipse în gestiune.
Din momentul în care pârâta a acceptat să vândă produse fără încasarea concomitentă a prețului, a creat premisele prejudicierii angajatorului, iar lipsa inițială de reacție a acestuia nu este de natură să răstoarne prezumția de culpă existentă în sarcina pârâtei, singura responsabilă pentru gestiunea magazinului. Totodată, nu se poate aprecia asupra eventualei răspunderi față de societate a clienților rău-platnici, din moment ce prejudiciul este urmarea faptei gestionarului care a permis vânzarea de produse fără plata prețului, încălcându-și astfel principala obligație de serviciu, aceea de a asigura o bună gestionare a mărfurilor, atât cantitativ, cât și valoric, răspunzând de existența, păstrarea și depozitarea lor.
Pentru aceste motive, constatând că sunt îndeplinite condițiile existenței unei fapte ilicite și a unui prejudiciu real și cert, iar prezumția de culpă a pârâtei, dată fiind calitatea acesteia de gestionar, nu a fost răsturnată prin proba contrarie, instanța a apreciat asupra incidenței dispozițiilor art. 254 alin.1 Codul muncii și a admis acțiunea, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 46.024,20 lei reprezentând despăgubiri prejudiciu cauzat.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Ciocîia M. care a susținut că instanța a reținut incomplet starea de fapt și a aplicat greșit normele juridice incidente în cauză.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat recurenta că instanța a stabilit eronat, prin necoroborarea probelor administrate, împrejurarea că administratorul societății nu a impus practica vânzării pe datorie la magazinul din satul V. și nici nu s-a implicat activ în vânzarea mărfurilor în această modalitate pentru că el însuși obișnuia să adreseze locuitorilor satului V. oferte de cumpărare cu plata ulterioară a prețului pentru mărfurile care se apropiau de sfârșitul perioadei de garanție sau care își pierdeau aspectul proaspăt, vandabil, a avut un rol activ în recuperarea banilor de la cumpărătorii care achiziționau bunuri cu plata ulterioară a prețului și verifica personal caietul în care erau menționați cumpărătorii cu datorii. Deși au fost preconstituite înscrisuri de către administrator în sensul că acesta ar fi interzis angajaților vânzarea cu plata ulterioară a prețului, această practică nu a fost întreruptă vreodată și ea continuă și în prezent. S-a solicitat de către administrator un inventar numai în momentul în care banii din vânzarea mărfurilor cu plata ulterioară a prețului nu au putut fi recuperați, cu scopul de a antrena răspunderea gestionarului. Această practică a administratorului societății este confirmată de existența altor trei litigii înregistrate pe rolul instanțelor, având același obiect, îndreptate împotriva altor gestionari ai societății reclamante.
Inventarierea patrimoniului s-a realizat cu încălcarea normelor legale pentru că din comisie au făcut parte, pe lângă administrator, fiul și fina acestuia, nu au fost respectate normele privind numirea comisiei de inventariere prin decizie scrisă iar inventarierea s-a făcut în lipsa gestionarului. De asemenea, din comisie a făcut parte și persoana care a preluat gestiunea, nu a fost menționat felul, numărul și data ultimului document de intrare sau ieșire a bunurilor din gestiune, nu s-a stabilit dacă mai există documente care mai trebuie operate în contabilitate, nu au fost semnate și barate fișele de magazie cu mențiunea datei la care s-a efectuat inventarierea, nu s-a verificat numerarul, etc.
Solicită recurenta să se rețină concluziile expertizei care atestă faptul că din documentele contabile expertizate nu rezultă proveniența debitului, acest debit fiind menționat doar în procesul verbal de inventariere întocmit cu nerespectarea normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii.
Arată că trebuie reținut și faptul că banii au fost recuperați în final de la cumpărători, solicitarea de imputare a acelorași sume și de la gestionari ducând la sporirea nejustificată și ilegală a patrimoniului societății.
Apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii pentru pagubele materiale reclamate de angajator pentru că fapta ilicită de vânzare a bunurilor cu înregistrarea ulterioară în contabilitatea societății nu reprezintă o inițiativă personală a recurentei ci este doar o urmare a solicitărilor adresate de administratorul societății iar în ceea ce privește existența prejudiciului nu a putut fi stabilită cu certitudine sursa acestuia; nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate între faptul de a practica vânzarea de mărfuri cu plata ulterioară a prețului și prejudiciu, în integralitatea sa și nici nu există vinovăția recurentei.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate în raport de susținerile pârâtei, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Recurenta pârâtă a avut calitatea de salariat al societății intimate la magazinul din satul V., în funcția de gestionar, conform contractului individual de muncă încheiat la 1 martie 2007 și înregistrat la ITM C. sub nr. 239/55/14.03.2007.
În această calitate pârâta avea, potrivit fișei postului, obligația de a verifica lunar concordanța dintre stocul scriptic și faptic pentru a evita existența unor minusuri sau plusuri în gestiune. Potrivit aceleiași fișe a postului recurentei i s-a interzis cu desăvârșire vânzarea mărfurilor „pe credit la clienți precum și în scopuri personale”.
Existența obligației menționată în fișa postului nu poate fi contestată cu temei de către recurenta pârâtă, chiar în condițiile în care nu există dovada semnării acestei fișe, pentru că aceeași obligație a „nevânzării pe datorie” a fost reamintită salariaților societății, inclusiv recurentei, cu ocazia ședinței din 6 iunie 2010, deci cu un an înainte de inventarul prin care s-a stabilit existența unui prejudiciu, procesul verbal al acestei ședințe fiind semnat de către pârâta recurentă.
Recunoscând implicit că în multe situații se vindea marfă din gestiune cu plata ulterioară a prețului, recurenta a susținut că o asemenea practică era însă impusă de către administratorul societății și că această situație exclude caracterul ilicit al faptei imputate recurentei.
Susținerea recurentei în mod corect a fost respinsă de prima instanță în raport de probele administrate la dosar, respectiv de obligația stabilită prin fișa postului în sensul interzicerii exprese a vânzării de mărfuri cu plata ulterioară a prețului, obligație reiterată în sarcina gestionarilor cu ocazia ședinței din 6 iunie 2010. Nu poate fi primită susținerea recurentei referitoare la faptul că administratorul societății a impus vânzarea de mărfuri către clienți, cu plata ulterioară a prețului, cu consecința înlăturării culpei gestionarului, pentru că urmărirea recuperării debitelor înregistrate de gestionar „pe caiet” nu poate avea semnificația impunerii unui mod de lucru ci poate semnifica cel mult tolerarea unei asemenea practici ale cărei consecințe păgubitoare a fost însă sesizată în mai multe situații anterior inventarierii din 30 iunie 2011, cu încercarea de înlăturare a acestor practici.
Pe de altă parte, în calitatea sa de gestionar, recurenta avea cunoștință de obligația ce îi revenea de a păstra concordanța dintre stocul scriptic și cel faptic și de posibilitatea ca ea să răspundă în cazul în care la inventariere se descoperă existența unor minusuri în gestiune, motiv pentru care, în lipsa unor susțineri justificate că practicile de vânzare a mărfurilor din gestiune cu plata ulterioară a prețului au fost impuse prin amenințare de către administratorul societății (ex. cu desfacerea contractului de muncă), vânzarea de mărfuri „pe datorie” prin toleranța administratorului nu exclude vinovăția recurentei pentru că, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr.22/1969 gestionarul răspunde integral față de unitate pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa, legea specială instituind astfel o prezumție relativă de vinovăție în sarcina gestionarului căruia i s-a constatat o lipsă în gestiune, ca o excepție de la regula dreptului comun inclusă în art.1169 din Codul civil si art.272 din Codul muncii.
În ceea ce privește caracterul prejudiciului, Curtea nu poate reține criticile recurentei referitoare la nerespectarea normelor privind inventarierea gestiunii și care ar conduce la concluzia că prejudiciul reclamat nu este unul cert. Pentru determinarea prejudiciului instanța de fond nu s-a bazat exclusiv pe procesul verbal de inventariere din 30.06.2011, criticat în recurs ca nefiind întocmit cu respectarea normelor privind inventarierea, ci a constatat existența prejudiciului ca urmare a administrării probei cu expertiză contabilă, expertiză care a ajuns la concluzia existenței unei lipse în gestiune de 46.024,20 lei pe baza analizei notelor de intrare și de recepție a mărfurilor întocmite de către gestionarul Ciocîia M., a notelor de transfer și a monetarelor întocmite de același gestionar în perioada expertizată, precum și din analiza listelor de inventariere din data de 30.06.2011, semnate de către recurentă, deci însușite de către aceasta în privința conținutului lor; analizând diferențele dintre stocul scriptic și stocul faptic rezultat din documentele contabile arătate, expertul a concluzionat că există o lipsă în gestiune și că, deși din aceste documente nu rezultă proveniența debitului, din procesul verbal realizat în urma inventarierii rezultă că debitul are ca sursă „creditori”. Această concluzie este de natură să înlăture susținerile recurentei în sensul că altele pot fi sursele debitului înregistrat, respectiv modul de descărcare de gestiune, evidențierea vânzărilor, perisabilități, etc., concluzia fiind susținută și de împrejurarea că sumele recuperate ulterior inventarierii din 30.06.2011 de la „cumpărătorii pe datorie” au fost scăzute din debitul rezultat strict prin diferența dintre stocul scriptic și cel faptic înregistrat la această dată.
Prin urmare, constatând că în mod corect a reținut prima instanță că lipsa în gestiune a fost determinată de gestiunea defectuoasă a pârâtei care nu a asigurat corespondența între stocul faptic și stocul scriptic, efectuând operațiuni de vânzare a bunurilor fără încasarea prețului acestora, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, la solicitarea intimatei reclamante recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat de 600 lei, achitat cu chitanța nr. 0403/16.09.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de recurenta pârâtă CIOCÎIA M., domiciliată în ., .. 18B, județul C., împotriva sentinței civile nr. 864, pronunțată de Tribunalul C. la data de 15 februarie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. I. O. S.R.L., cu sediul în . Albești, județul C..
Obligă recurenta către intimată la 600 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,
D. PETROVICIIRINA B.
M. P.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond A.C.
Red.dec.jud.rec.D.P./25.10.2013
Gr.AB/2 ex./28.10.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 978/2013. Curtea... → |
|---|
