Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 502/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 502/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 2638/118/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.502/CM
Ședința publică din data de 17 iunie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
Președinte - R. A.
Judecător – M. A.
Judecător – J. Z.
Grefier - G. I.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului civil formulat de recurentul reclamant BARAȚĂ N. – domiciliat în municipiul M., ., județul C. împotriva sentinței civile nr.590 din data de 01 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „A.” S.A. C. – cu sediul în oraș C., ., județul C. și sediul procesual ales în municipiul C., ., județul C. la cabinet avocat D. G., având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 04 iunie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța pentru a da posibilitatea recurentului reclamant, prin apărător, să depună concluzii scrise și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10 iunie 2013 și data de 17 iunie 2013, când a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea formulată de reclamantul Barață N. în contradictoriu cu pârâta . pe rolul Tribunalului C. sub nr._ se solicita anularea deciziei nr.12/12.01.2012 prin care a desfăcut contractul individual de muncă și ca urmare reintegrarea în funcția anterioară, plata drepturilor salariale, a primelor, bonurilor de masă de care nu a beneficiat după momentul desfacerii contractului și până la reintegrarea în funcție, plata drepturilor salariale restante pentru perioada decembrie 2011-februarie 2012, primele de Paști și de C. aferente anului 2011 și bonurile aferente lunii februarie 2012, reactualizate cu indicele de inflație, în cazul respingerii primului capăt de cerere solicită să i se plătească drepturile salariale restante pentru perioada decembrie 2011-februarie 2012, primele de Paști și de C. aferente anului 2011 și prevăzute în contractul individual de muncă și bonurile aferente lunii februarie 2012, obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul arată că nu a fost respectat termenul de preaviz minim, nu i-a fost comunicat termenul legal în care se poate ataca decizia de concediere.
Se mai arată că decizia de concediere este netemeinică și nelegală motivat de împrejurarea că nu există o desființare efectivă a locului de muncă ocupat, iar prin decizia atacată nu sunt evidențiate măsurile de raționalizare întreprinse și nici specificul dificultăților financiare.
Mai critică reclamantul decizia arătând că desființarea locului de muncă al reclamantului este trecută în preambul și motivare fără a indica hotărârea sau decizia de reorganizare, nu se invocă nicio hotărâre internă, nu rezultă competența directorului general în domeniul raporturilor de muncă.
La data de 28.09.2012 reclamantul a renunțat la capătul de cerere referitor la reintegrarea în funcția deținută anterior și la plata drepturilor salariale restante pentru perioada decembrie 2011-februarie 2012(fila 57).
Pârâta a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestației arătând că reclamantul a fost în concediu de odihnă în perioada 27.12._12, iar prin adresa nr.24/13.01.2012 a comunicat acestuia că la data de 17.02.2012 după împlinirea termenului de preaviz urmează să înceteze contractul de muncă.
Cu privire la indicarea termenului de 30 zile în locul celui de 45 de zile de atacare a deciziei de concediere, pârâta arată că indicarea unui termen mai scurt nu este de natură a vătăma pe contestator și nici nu poate atrage nulitatea deciziei.
Reorganizarea societății a fost motivul pentru care s-a procedat la concediere și a fost necesară datorită situației economice a societății datorată crizei economice, a lipsei comenzilor.
Se mai arată că desființarea locului de muncă este efectivă, statele de funcții anexate făcând dovada reducerii numărului de lucrători.
Prin sentința civilă nr.590 din data de 01 februarie 2013, pronunțată în dosarul civil nr._, Tribunalul C. aadmis în parte cererea formulată de reclamantul Barață N. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. C..
A obligat pârâta la plata către reclamant a primelor de Paști și de C. pentru anul 2011 precum și a bonurilor de masă aferente lunii februarie 2012 proporțional cu perioada lucrată, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins contestația deciziei de concediere ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 31.01.2011 reclamantul a încheiat cu pârâta . individual de muncă nr.2061, reclamantul fiind angajat în funcția de inginer mecanic.
La data de 12.01.2012 pârâta a emis decizia nr.12 prin care se arăta că începând cu 17.02.2012, dată la care expirau cele 20 de zile lucrătoare de preaviz acordate contractul individual de muncă al reclamantului urma să înceteze conform art.65 alin.1 din codul muncii ca urmare a desființării locului de muncă.
Referitor la critica adusă de reclamant cu privire la nerespectarea dreptului de preaviz, instanța a reținut următoarele:
Conform art.ART. 75 din codul muncii
(1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare.
Reclamantul în perioada 23.12._12 a efectuat concediul de odihnă .Pârâta a respectat dispozițiile art.75 deoarece termenul de 20 de zile de preaviz a început să curgă de la data încetării concediului de odihnă, respectiv 20 ianuarie 2012.
Referitor la indicarea termenului de contestare indicat în decizia de concediere, este adevărat că la art.3 din decizia contestată se prevede că „Împotriva prezentei decizii de concediere, salariatul se poate adresa cu plângere la Tribunalul C. în termen de 30 de zile de la comunicare”, însă reclamantul a depus contestația la data de 9.03.2012.
Indicarea greșită a termenului de contestare de 30 de zile conform codului muncii și nu de 45 de zile potrivit art.211 alin.1 lit.a din Legea nr.62/2011 nu este de natură a vătăma interesele legale ale reclamantului care a fost nevoit a proceda la contestare într-un termen redus.
Cu privire la criticile de nelegalitate și netemeinice, instanța a reținut următoarele:
Decizia de concediere a fost emisa in temeiul disp.art.65 din C. muncii.
Conform art. 65 din Codul muncii ” concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.”
Sfera situațiilor in care se poate desființa locul de muncă al salariatului poate fi definita prin mai multe ipoteze, printre care si reorganizarea activității societății angajatoare.
Reorganizarea activității nu ar putea justifica desființarea locului de munca si concedierea salariatului, daca nu a fost efectuata in scopul real al creșterii si menținerii competitivității unității. In cauză se constata ca prin înscrisurile depuse se face dovada situației economice financiare in care se află pârâta, anterior concedierii reclamantului, respectiv a faptului că măsura modificării organigramei a fost impusă in scopul eficientizării activității.
Din înscrisurile depuse de către pârâta si necontestate de către reclamant, contul de profit și pierdere pe anul 2010, 2011, decizia Consiliul de administrație din 23.12.2011 coroborate cu organigrama din 28.03.2008 ( filele 29) si cea din 20.02.2012- ulterioară deciziei de concediere ( fila30 ) rezultă fără dubiu că desființarea postului ocupat de reclamant a fost reală si efectivă, fiind obiectiva, impusă de dificultățile economice și necesară pentru a nu prejudicia societatea.
In consecința, instanța a constatat că decizia de concediere a reclamantului a fost motivată de desființarea locului său de muncă. Condiția de legalitate a emiterii acestei decizii este îndeplinită, întrucât desființarea a fost efectivă și a avut o cauză reală si serioasă, fiind impusă de necesitați evidente privind îmbunătățirea activității societății parate.
Pentru considerentele expuse, instanța a apreciat decizia de concediere ca fiind legală și temeinică, astfel încât măsura luată de angajator este justificată.
Asupra cererii privind plata primei de Paști și de C. 2011
Potrivit lit.J pct.2 din contractul individual de muncă la rubrica alte adaosuri sunt menționate Primele de Paști și de C..
Cum contractul constituie legea părților, iar pârâta nu a făcut dovada achitării acestora, instanța a admis acest capăt de cerere, dificultățile financiare ale societății pârâte neputând constitui temei pentru neîndeplinirea unor obligații de achitare a drepturilor salariale.
Asupra cererii privind acordarea bonurilor de masă, conform situației depuse la dosar pârâta și-a îndeplinit obligația de distribuire a tichetelor masă către reclamant în lunile decembrie 2011, ianuarie 2012. Cum contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la data de 17.01.2012, societatea pârâtă avea obligația de achitare a acestor tichete de masă până la această dată, motiv pentru care instanța a admis și acest capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Barață N., pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Termenul de contestare a deciziei de concediere menționat în textul acesteia a fost eronat. Concret angajatorul a menționat termenul de 30 de zile calendaristice, nu cel de 45 de zile în vigoare la data emiterii deciziei de concediere.
În mod eronat în sentința civilă atacată se reține că lipsa menționării corecte a termenului de atacare a unei decizii de concediere este sancționabilă numai în măsura în care se dovedește că ar fi adus prejudicii celui interesat prin îngrădirea accesului la justiție.
Consideră că dispozițiile Codului Muncii privind elementele pe care o decizie a angajatorului trebuie să le conțină atât ca menționare, cât și din punct de vedere al corectitudinii sunt condiții de fond și de formă ale deciziei, sancționate expres cu nulitatea absolută a deciziei.
De asemenea, consideră că nu a fost respectat termenul de preaviz. Susține în cererea de recurs acest fapt, deși prin sentința atacată, instanța de fond a reținut respectarea termenului de preaviz, argumentând că acesta a început să curgă de la data încetării concediului de odihnă. A arătat însă în acțiune că decizia de preaviz i-a fost comunicată la câteva zile după ieșirea din concediul de odihnă, deoarece, datorită condițiilor meteo, în datele de 19 și 20 ianuarie 2012 nu au fost chemați la muncă. Ca atare, i-a fost comunicată decizia/adresa de preaviz în săptămâna 23-29 ianuarie 2012.
Or termenul de preaviz este prevăzut sub sancțiunea nulității absolute, ca o condiție a deciziei de concediere – art.76 din Codul muncii). Este desigur dreptul angajatorului să comunice preavizul anterior deciziei de concediere, dar ca parte integrantă a acesteia. Or potrivit art.77 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării acesteia salariatului. În consecință, data de la care își produce adresa de preaviz este tot data comunicării, deoarece în ipoteza în care comunicarea preavizului s-ar fi făcut odată cu decizie de concediere, acesta ar fi început să curgă de la data comunicării.
Decizie este netemeinică și nelegală. A contestat atât temeinicia, cât și legalitatea deciziei de concediere cu argumentele prezentate în cererea de chemare în judecată.
Își menține argumentele, arătând că angajatorul nu a efectuat o reală reorganizare a activității și că înscrisurile depuse la dosarul fondului pot aparent proba dificultăți economice, însă nu o reorganizare reală a activității.
Mai mult, solicită a se observa următoarele:
- din decizia de concediere lipsește mențiunea prevăzută sub sancțiunea nulității absolute la art.76 lit.a) din Codul muncii;
- din decizia de concediere lipsește mențiunea prevăzută sub sancțiunea nulității absolute la art.76 lit.d) din Codul muncii. Totodată, nu se evidențiază nici respectarea obligației prevăzute la art.64.
Lipsa acestor mențiuni, dublate de neevidențierea măsurilor de reorganizare, urmare a unei decizii prealabile în acest sens, care în componența de desființarea a unor locuri de muncă ar fi avut drept consecință și obligație legală, aprobarea unei noi organigrame a societății, îl determină pe recurentul reclamant să considere evident că desființarea locului său de muncă nu a avut o cauză serioasă și reală, în sensul dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Mai mult, formularea deciziei, presupune lipsa ei de legalitate, în sensul în care nu se desființează un post de inginer la punctul de lucru Costinești, ci se desființează postul de muncă ocupat de salariatul Barață N..
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la indicarea greșită a termenului de contestare a deciziei de concediere:
Prin decizia de concediere nr.12/12.01.2012 emisă de pârâta S.C. „A. C.” S.A. la articolul 3 s-a prevăzut faptul că „împotriva prezentei decizii de concediere, salariatul se poate adresa cu plângere la Tribunalul C. în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Indicarea greșită a termenului de contestare nu a fost de natură a prejudicia interesul contestatorului, care s-a adresat instanței în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art.211 alin.1 lit.a) din Legea nr.62/2011.
Cu privire la nerespectarea termenului de preaviz:
Prin decizia de concediere pârâta a arătat faptul că începând cu data de 17.02.2012, dată la care expiră cele 20 de zile lucrătoare de preaviz, încetează Contractul individual de muncă conform art.65 (1) din Legea nr.53/2003.
Conform art.75 al.(1) din Codul muncii: „persoanele concediate în temeiul art.61 lit.c) și d) al art.65 și 66 beneficiază de dreptul la preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare”.
Reclamantul în perioada 23.12.2011 – 19.01.2012 a efectuat concediul de odihnă.
Pârâta a respectat dispozițiile art.75 deoarece termenul de 20 de zile de preaviz a început să curgă de la data încetării concediului de odihnă, respectiv 20 ianuarie 2012.
Cu privire la nulitatea deciziei de concediere pentru neindicarea motivului concedierii:
Potrivit art.76 lit.a) din Codul muncii: „decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea.
Prin decizia contestată, pârâta a respectat dispozițiile legale menționate mai sus, indicând faptul că desființarea locului de muncă ocupat de salariat a avut loc din motive economice, societatea fiind nevoită să ia măsuri de raționalizare a cheltuielilor.
Referitor la nulitatea deciziei ca urmare a neindicării listei locurilor de muncă disponibile în unitate:
Conform art.76 lit.d) din Codul muncii decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Dispozițiile art.64 din Codul muncii au în vedere numai situațiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art.61 lit.c) și d) și la art.56 lit.f) din Codul muncii.
Art.64 al.1 din Codul muncii are caracter de excepție, de strictă interpretare astfel că, nu poate fi extins și la alte situații.
Ca atare, dispozițiile legale înscrise în art.76 lit.d) din Codul muncii nu pot fi extinse și la situațiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art.65 din Codul muncii, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Prin decizia nr.6/09.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii s-a stabilit că dispozițiile art.74 al.(1) lit.d) din Codul muncii nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art.65 din Codul muncii.
Cu privire la fondul cauzei:
În mod corect instanța de fond a apreciat că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Conform art.65 al.(1) din Codul muncii: „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea Contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”.
- alin.(2): „Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.
Desființarea locului de muncă este efectiv atunci când el este suprimat din statul de funcții sau organigrama societății.
Din analiza organigramelor societății pârâte depuse la instanța de fond rezultă că postul ocupat de reclamant a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desființării, decizia de concediere este legală.
Concedierea contestatorului a avut o cauză reală și serioasă impusă de pierderile financiare la nivelul societății, astfel cum rezultă din contul de profit și pierdere pe anul 2010, 2011 și decizia Consiliului de Administrație din 23.12.2011, măsura modificării organigramei fiind impusă în scopul eficientizării activității.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.1 Cod procedură civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurentul reclamant BARAȚĂ N. – domiciliat în municipiul M., ., județul C. împotriva sentinței civile nr.590 din data de 01 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „A.” S.A. C. – cu sediul în oraș C., ., județul C. și sediul procesual ales în municipiul C., ., județul C. la cabinet avocat D. G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
R. A. M. A. J. Z.
Grefier,
G. I.
Jud.fond – I.D.F.
Red.dec.Jud.J.Z./04.07.2013
Tehnored.Gref.G.I./2 ex.
Data: 05.07.2013
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 211/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
