Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 62/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 62/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 8612/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.62/CM
Ședința publică din data de 3 Februarie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător M. S. S.
Grefier M. G.
Pe rol, judecarea apelurilor civile formulate de:
- apelanții reclamanți și intimați D. G., BĂBUȚANU N., B. C., B. I., B. M., B. V., C. M., C. V., C. C.-A., D. L., D. M., D. A., A. NICUȘOR, D. V., D. N., D. E., F. M., G. T., G. I., G. Ș., GULIAȘ I., G. M., H. C., I. T., I. D., I. Ș., I. M., I. E., M. M., M. F., M. G., M. L., M. D., M. I., M. VICTORIȚA, N. L., O. F. L., O. G., O. V., P. M. D., P. A., R. D., R. C., S. MELUȚA, S. D., S. C., S. I., T. L., V. G., B. J., L. V., L. V., H. P., H. C., P. I., P. G., S. C., B. M., O. N. V., O. M. I., cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat N. L., cu sediul în municipiul G., ., ., ., județul G. și de apelanta pârâtă și intimată SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.918 din data de 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ , în contradictoriu cu intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, cu sediul în C., . nr. 2, județ C., având ca obiect – drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă d-na avocat N. L. pentru apelanții reclamanți și intimați, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 15.07.2013 pe care o depune la dosar, lipsind apelantul pârât și intimat S.N.T.F.M. „C. Marfă” S.A. și intimatul pârât S.N.T.F.M. „C. Marfă” S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.155 și urm. Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual, după care:
Întrebat fiind de către instanță, apărătorul apelanților reclamanți arată că și în acest dosar se solicită diferențele de drepturi salariale și în mod corect instanța de fond le-a și acordat. De asemenea, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, ca și motiv de apel invocat de către pârâtă, învederează că în speță este vorba despre drepturi bănești de natură salarială și termenul de prescripție este de 3 ani și nu de 6 luni, motiv pentru care consideră că reclamanți sunt în termenul prevăzut de lege să solicite aceste drepturi raportat la data formulării acțiunii.
Mai arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul asupra apelului.
Curtea, în conformitate cu art.392 C.pr.civ. se socotește lămurită și, reținând că nu mai sunt alte cererii de formulat, excepții de invocat sau probe de propus, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Apărătorul ales al apelanților reclamanți, având cuvântul solicită admiterea apelului formulat de către reclamanți, cu consecința modificării în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii și a capetelor de cerere privind plata drepturilor salariale constând în primele de Ziua Feroviarului, C. și Paști, toate pentru anul 2011, salariul suplimentar pe anul 2011, contravaloarea tichetelor de masă pe anul 2011, drepturi solicitate în temeiul dispozițiilor art. 71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, precum și diferența de salariu pentru perioada 31.12.2010 – 31.12.2011.
Referitor la drepturile salariale solicitate pentru anul 2011 menționează că acestea au fost solicitate în baza CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, care a fost prelungit prin două acte adiționale până la data de 31.01.2011. Art. 4 din CCM la Nivel de G. de Unități Transport Feroviar prevede că în situația în care niciuna dintre părți nu a denunțat contractul colectiv de muncă, valabilitatea acestuia se prelungește pe o perioadă de 1 an. Având în vedere aceste prevederi, reclamanții consideră că sunt îndreptățiți să primească aceste drepturi și pe anul 2011.
În ceea ce privește diferențele de salariu solicitate pentru perioada 31.12.2010 – 31.12.2011 face mențiunea că în CCM la Nivel de Unitate au fost inserate anumite clauze, care cuprind prevederi mai favorabile pentru salariați. Astfel că la art. 2 al.6) se prevede că :”În situația în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile salariatului, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea”. Or, având în vedere art. 159 din Codul Muncii în care se prevede că „Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului….., iar angajatorul nu poate negocia salariile sub nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată…..”, cât și prevederile din CCM la Nivel de Unitate, consideră că pârâta intimată avea obligația să actualizeze clasa 1 de salarizare ori de câtre ori prin hotărâre de guvern se modifica valoarea salariului minim brut pe economie.
Faptul că, clasa 1 de salarizare reprezintă pragul minimal care trebuia modificat, așa cum prevede art.164 (fost art. 159) din Codul Muncii, care este o normă imperativă, s-a dovedit cu actele pe care reclamanții le-au depus la dosar în apel și anume: observațiile ITM -ului în care se arată că, pârâta nu a respectat în anul 2011 prevederile CCM încheiat la Nivel de Unitate în anul 2011, referitor la nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată, pe de o parte și pe de altă parte, actele adiționale la CCM încheiat la Nivel de Unitate pe anul 2009-2010 în care se arată că, în anul 2010, pârâta intimată a respectat valoarea salariului minim pe economie, iar salariul la calea ferată la clasa 1 de salarizare era de la 600 lei, așa cum prevede H.G. 1051/2010 și, de asemenea, în anul 2013 s-a respectat valoarea salariului minim pe economie de către pârâtă, la dosar fiind depus actul adițional încheiat la CCM din anul 2013, prin care se demonstrează că valoarea salariului a fost adusă la 800 lei respectând astfel H.G. nr. 23/2013.
Consideră că s-au încălcat atât dispozițiile din CCM încheiat la nivel de unitate, clauze pe care și le-au asumat părțile, cât și dispozițiile art. 164 din Codul Muncii. plată. Angajatorul avea obligația potrivit art. 164, care este o normă imperativă, să coreleze salariul din CCM cu salariul minim pe țară, garantat în plată, respectiv faptul că clasa 1 de salarizare ar trebui să fie tocmai salariul minim pe țară, garantat în plată. În perioada 2011-2013, pârâtele intimate nu au respectat valoarea salariului minim pe țară, garantat în plată, prevăzut prin hotărârii de guvern și în acest dosar, se referă doar la anul 2011, unde pârâta trebuia să aducă clasa 1 se salarizare la 670 lei. Or, valoarea salariului minim pe economie de 670 lei este clasa 1 de salarizare de la care trebuia să pornească negocierile și nicidecum de la o valoare mult mai mică.
În cauză este vorba de salariul strict de bază și nu este corect, ca atunci când un angajator nu are contract colectiv de muncă, practic salariatului să îi fie respectat salariul minim de bază, garantat în plată, iar atunci când există încheiat contract colectiv de muncă, salariul minim de bază să nu mai fie respectat dat fiind că la salariu se adaugă sporurile și coeficienții de ierarhizare. Consideră că angajatorul ori de câte ori se modifică salariul minim pe economie, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.(6) din CCM are obligația de a schimba clasa 1 de salarizare cu respectarea salariului minim garantat pe economie, clasa 1 de salarizare fiind salariul minim de bază al fiecăruia. Apreciază că nu este corectă interpretarea instanței și s-a explicat pe larg atât în concluziile de la fond cât și în apel, motiv pentru care se solicită pentru anul 2011, referitor la diferențele salariale să fie admis apelul reclamanților.
Cu privire la apelul formulat de către societatea pârâtă, apărătorul intimaților reclamanți apelanți solicită respingerea apelului ca nefondat, întrucât pârâta era îndreptățită să acorde reclamanților salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul de C. 2010 și tichetele de masă, precum și diferența la prima de vacanță pe 2010 întrucât consideră că aceste drepturi au fost negociate iar părțile și le-au însușit atât prin convențiile încheiate la nivel de grup de unități cât și la nivel de ramură. Faptul că a fost încheiat un act adițional la CCM încheiat la nivel de unitate, consideră că acest act prin care se suspendă anumite drepturi în anul 2010, nu a fost legal întocmit întrucât nu s-au avut în vedere prevederile art. 8 din Legea nr. 130/1996, în care se menționează în mod clar și explicit că, „CCM încheiate la nivel unitate nu trebuie să cuprindă drepturi inferioare sau mai mici decât CCM încheiat la nivel superior”. Atâta timp cât drepturile reclamanților erau negociate și acceptate de ambele părți în contractul colectiv de muncă la nivel superior, pârâta apelantă nu se poate prevala de situația financiară a societății, de faptul că nu au existat în bugetul de venituri și cheltuieli sumele necesare acordării acestor drepturi.
Pentru aceste motive se solicită a se menține hotărârea instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, conform chitanțelor depuse la dosar la instanța de fond.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor formulate de reclamanți și de pârâta S. C. Marfă SA, constată următoarele:
I. Sentința apelată:
Prin sentința civilă nr. 918/16.04.2014, Tribunalul C., secția I civilă, a respins excepția excepția prescripției dreptului la acțiune prevăzută de art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii ca nefondată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S. C. Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea pentru lipsa capacității de folosință a acesteia, a respins acțiunea formulată de reclamanta F. M. ca nefondată, a admis în parte cererea formulată de reclamanții D. G., Băbuțanu N., B. C., B. I., B. M., B. V., C. M., C. V., C. C.-A., D. L., D. M., D. A., A. Nicușor, D. V., D. N., D. E., F. M., G. T., G. I., G. Ș., Guliaș I., G. M., H. C., I. T., I. D., I. Ș., I. M., I. E., M. M., M. F., M. G., M. L., M. D., M. I., M. Victorița, N. L., O. F. L., O. G., O. V., P. M. D., P. A., R. D., R. C., S. Meluța, S. D., S. C., S. I., T. L., V. G., B. J., L. V., L. V., H. P., H. C., P. I., P. G., S. C., B. M., O. N. V., O. M. I. în contradictoriu cu pârâta S. "C. Marfă" S.A. și, a obligat pârâta la plata către reclamanți a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu rata inflației la data plății efective: salariul suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2010; ajutorul material de C. 2010, echivalent cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2.10._11, prima de vacanță pentru anul 2010 calculată ca diferență între suma deja acordată și suma rezultată în funcție de salariul minim, clasa unu de salarizare, diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 600 lei (pentru perioada 2.10.2010 – 31.12.2010). Totodată, tribunalul a respins restul pretențiilor ca nefondate.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei S. C. MARFĂ SA SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, instanța a admis-o având în vedere că potrivit Hotărârii A. nr. 27/ 29.10.2010 a Adunării Generale a Acționărilor C. Marfa SA a fost înregistrată în Registrul Comerțului Sucursalei Muntenia - Dobrogea C..
HG nr.582/1998 prevede înființarea S. C. Marfă SA, al cărui unic acționar este statul român. La nivel teritorial, această societate își desfășoară activitatea prin sucursale, care sunt subunități fără personalitate juridică, fără organe proprii de conducere și care nu au buget propriu.
Sucursala Muntenia Dobrogea, ca și alte sucursale ale societății menționate, nu are personalitate juridică și, în consecință, nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă.
Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.
Având în vedere situația de fapt din prezenta cauză la dispozițiile legale invocate, excepția este întemeiată, considerent pentru care a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii în contradictoriu cu S. C. Marfă Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare, instanța reține următoarele:
Prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii invocate de pârâtă, privind termenul de prescripție de 6 luni nu sunt incidente în cauză, deoarece reclamanții solicită plata unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, iar aceste drepturi nu sunt născute din neexecutarea contractului colectiv de muncă, ci au la bază salariul din cadrul societății pârâte. Neplata acestora nu se circumscrie sferei neexecutării contractului colectiv de muncă pentru a putea fi încadrată în prevederile art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii, ci se circumscrie în art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii. Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii se referă la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele de natură salarială care sunt prevăzute la lit. c a aceluiași articol și care constituie o dispoziție specială în raport de dispoziția prevăzută la lit. e, care constituie dispoziția generală referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii prin neparcurgerea procedurii prealabile și prin încheierea actului adițional la CCM nr.1713/2010 care prevedea că nu se acordă ajutoare materiale salariaților cu ocazia Paștelui, Crăciunului și Ziua feroviarului, instanța a reținut că dispozițiile legale ce reglementează jurisdicția muncii, cuprinse în Titlul XII din Codul muncii, nu instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței cu soluționarea unui conflict de muncă. Prin urmare, chiar dacă astfel de dispoziții sunt inserate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, finalitatea lor este aceea de a încerca o soluționare amiabilă a conflictului de drepturi, fără ca vreuna dintre părți să fie îngrădită în exercitarea accesului liber la justiție de obligativitatea parcurgerii în prealabil a procedurii astfel reglementate.
În acest context, existența înscrisului invocat de către pârâtă și a prevederilor pe care le cuprinde, nu pot fi analizate decât odată cu analizarea temeiniciei fondului cererii reclamantei și nu pot determina interzicerea dreptului acesteia de a sesiza instanța.
Pentru aceste considerente, excepția inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă.
Elementele acțiunii civile sunt: capacitatea procesuala, calitatea procesuala, afirmarea unui drept si interesul. Odată îndeplinite aceste condiții, acțiunea civila este admisibila, fapt pentru care instanța a respins excepția ca nefondata.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, asupra fondului acțiunii rezultă următoarele:
Cu privire la prima de Ziua Feroviarului pentru anii 2010 și 2011, prin dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil în perioada 2007-2008 s-a prevăzut că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale și primele menționate prin acest articol nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă, când la nivelul unității intimate s-a prevăzut suspendarea primei pentru Ziua Feroviarului, au fost aplicabile dispozițiile contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, aplicabil la data nașterii dreptului.
La art. 71 din CCM la nivel de grup de unități, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima pentru Ziua Feroviarului, la nivelul clasei 1 de salarizare, într-o reglementare identică cu cea din CCM încheiat la nivel de unitate.
Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2010, până la 31.01.2011, izvorul normativ al pretențiilor reclamanților îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități, a cărui semnatară a fost și unitatea pârâtă.
Pentru aceste motive, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanți a primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Cu referire la anul 2011, urmează a se reține că prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, nu mai este reglementată acordarea primei pentru Ziua Feroviarului. Cum contractele colective de muncă încheiate la nivel superior își încetaseră valabilitatea la 31.10.2010-CCM la nivel de ramură transporturi, respectiv la 31.01.2011-CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pretențiile reclamantei aferente anului 2011 sunt lipsite de temei, motiv pentru care au fost respinse.
Cu privire la primele de Paști pentru anii 2010 și 2011 și C. 2010, potrivit art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte în perioada 2007-2008, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.
În anul 2009, în privința acelorași prime s-au aplicat dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.
În privința primelor de Paști pentru anul 2010, respectiv C. 2010 au fost avute în vedere aceleași considerente expuse referitor la prima pentru Ziua Feroviarului, în condițiile în care dreptul la încasarea respectivelor prime era consacrat într-o modalitate identică prin art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
De asemenea, pentru anul 2011, reclamanții nu au făcut dovada existenței unei prevederi contractuale, în vreunul dintre contractele colective de muncă aplicabile, prin care să fie reglementate în continuare primele analizate. În consecință, pretențiile vizând plata primei de Paști, aferentă anului 2011, vor fi respinse ca nefondate.
Cu privire la al 13-lea salariu 2010 și 2011, instanța a avut în vedere prevederile art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, text nemodificat în perioada 2007-2010 și potrivit cu care pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Criteriile care au condiționat acordarea salariului suplimentar au fost enumerate prin Anexa nr.6 la contractul colectiv de muncă.
În consecință, art. 30 din CCM la nivel de unitate a conferit dreptul salariaților la acordarea unei sume de bani echivalente cu salariul de bază din ultima lună a anului. Sintagma „poate primi”- folosită în alin.1 al art. 30 din CCM aplicabil nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Totodată, textul art. 30 alin.1 din CCM trebuie interpretat sistematic, avându-se în vedere și art. 31 alin.1 care configurează ipoteza în care se poate acorda acest salariu, prin inserarea criteriilor care condiționează acordarea dreptului.
În aceste condiții, angajatorul poate exprima în mod valabil opțiunea de a nu acorda acest drept salarial numai pentru acei salariați care nu respectă criteriile prevăzute în anexa 6 și cum asemenea dovezi nu s-au făcut în privința reclamantei, rezultă că dreptul salarial analizat se cuvine acesteia.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin.1 din CCM menționat, s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireprosabila desfasurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariatii unitatilor feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, reclamanții sunt îndreptățiți la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
În privința anului 2011, în contractele colective de muncă aplicabile unității pârâte nu se regăsesc dispoziții care să reglementeze acordarea celui de-al 13-lea salariu, prevederile contractuale invocate de reclamantă având aplicabilitate până la data de 31.01.2011.
Pentru aceste motive, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2011 va fi respins ca nefondat.
Cu privire la tichetele de masă 2.10._11, reclamanții au invocat dispozițiile art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, potrivit cu care începând cu data de 01.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.
Societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS.
Dispoziții similare s-au regăsit și în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate în perioada 2009-2010, după cum a recunoscut pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar.
Potrivit art. 236 alin 4 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii acestor contracte, precum și pe durata lor de valabilitate, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea prevederilor legale constituie legea părților. Tot astfel, art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii prevedea următoarele: „contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.”
Din modalitatea de redactare a dispozițiilor contractuale rezultă cu claritate că beneficiul dreptului nu este condiționat, nefiind impuse negocieri ulterioare, ci dimpotrivă, se stabilesc prin acestea atât numărul de tichete, cât modalitățile concrete de acordare
Această modalitate de reglementare a dreptului salarial constituie un argument decisiv în concluzionarea că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractele colective de muncă aplicabile. Angajatorul are obligația de a acorda tichetele de masă lunar și anticipat, iar eventualele neacordări ale acestora nu-l exonerează de la îndeplinirea obligației.
În aceste condiții în sarcina angajatorului care nu își respectă obligația stabilită în contractul colectiv de muncă prin acordarea anticipată a tichetelor de masă, se naște datoria dezdăunării salariaților respectiv dreptul la compensație.
Ca urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea tichetelor de masă pentru perioada 01.01._11, pârâta fiind obligată la plata contravalorii acestor tichete. Pentru perioada ulterioară, contratul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate nu a mai reglementat acordarea tichetelor de masă, expirând totodată valabilitatea CCM la nivel de grup de unități. În consecință, pretențiile aferente perioadei 01.02._11 au fost respinse ca nefondate.
În ceea ce privește obligarea la plata diferenței de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 de lei și sumele efectiv primite, conform art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 încheiat la 19.12.2007, conform art.10 și art. 11 din Legea nr.130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte potrivit Anexa 5 poziția 2 din contract, părțile au convenit că se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A. – muncitori 1. necalificați 1,0; 2. calificați 1,5; B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este 1. liceală 1,4; 2. postliceală 1,45; C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este 1. postliceală 1,5; 2. școala de maiștri 1,6; D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este 1. studii superioare: subinginer 1,8; 2. studii superioare: inginer debutant (primele 6 luni de activitate) 1,8; 3. studii superioare: inginer 2,0. Coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți anterior se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract.
Conform art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin aceeași convenție s-a stabilit că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din același contract colectiv de muncă.
În același contract se mai prevede că pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv, în fiecare an începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere din data de 1 ianuarie a anului următor.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamanților este întemeiată. Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.
Ca orice contract, și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.
În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.
Pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico-financiare invocate în apărare.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Acestea sunt dispozițiile speciale ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de recurentă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual pârâta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligațiile asumate prin contract.
În consecință, susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamanta nu este încadrată la nivelul clasei 1 de salarizare, nu sunt întemeiate. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare tribunalul apreciază că acesta aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art. 4 alin. l din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin. 2, dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Pârâtele nu au probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art. 128 și 133 din Legea nr. 62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de munca la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate in considerare. Este adevărat că reprezentanții salariaților, care au participat la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, nu au contestat clauzele acestuia, printre care si stabilirea salariului de baza brut la suma de 570 lei, însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de munca la nivel de ramura constituie legea părților iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de baza erau obligatorii pentru părțile semnatare si favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța a înlăturat totodată si apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuarea a salariului reclamanților atât timp cât aceștia au încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei de salarizare.
Așa fiind, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare (pentru perioada 02.10.2010 – 31.12.2010).
În ceea ce privește obligarea pârâtei la prima de vacanță pentru anul 2010 și 2011 stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare, instanța constată că în ceea ce privește anul 2010 pârâta a plătit reclamanților prima de vacanță stabilită însă nu prin raportare nivelul clasei un de salarizare, astfel încât ca o consecință a admiterii punctului 5 instanța a obligat pârâta la plata prima de vacanță pentru anul 2010 calculată ca diferență între suma deja acordată și suma rezultată în funcție de salariul minim, clasa unu de salarizare.
In ceea ce privește prima de vacanță aferentă anului 2011 în contractele colective de muncă aplicabile unității pârâte nu se regăsesc dispoziții care să reglementeze acordarea celui de-al 13-lea salariu, prevederile contractuale invocate de reclamantă având aplicabilitate până la data de 31.01.2011.
Pentru aceste motive, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2011 a fost respins ca nefondat.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 150 lei/copil cu ocazia Crăciunului 2010 și 2011, instanța a respins-o având în vedere că nu aceasta nu a fost prevăzută în niciunul dintre contractele colective de muncă aplicabile la nivelul instituției pârâte.
În ceea ce privește cererea formulată de reclamanta F. M., solicitările acesteia vor fi respinse ca nefondate având în vedere că în perioada 6.04._12 aceasta s-a aflat în concediu pentru creșterea și îngrijirea copiilor până la vârsta de 2 ani având conform prevederilor art.51 c.muncii contractul individual de muncă suspendat .
Pentru toate aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata drepturilor bănești anterior menționate actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală.
În acest sens tribunalul a reținut că în această situație există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art.1088 alin.1 vechiul cod civil combinat cu art.1082 vechiul cod civil, iar cealaltă art.998 vechiul cod civil(vechiul cod civil este aplicabil raportului juridic dedus judecății față de prevederile art.6 din noul cod civil).
Astfel, pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței sale din cauza inflației după ce a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoare sa reală la data executării.
Actualizarea cu rata inflației este fundamentată față de natura și scopurile diferite ale celor două instituții. Astfel, dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
În ce privește data de la care începe să curgă dobânda legală, tribunalul apreciază că aceasta este data punerii în întârziere a debitorului, astfel cum prevede art.1081 cod civil, care în cazul de față este data formulării cererii de chemare în judecată a pârâtei pentru plata acestor despăgubiri, respectiv data de 2.10.2013.
II. Apelurile:
1. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, solicitând schimbarea acesteia în parte în sensul admiterii cererii și cu privire la salariul suplimentar și la primele de Ziua Feroviarului, C. și Paști aferente anului 2011, a contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei 31.01.2011 – 31.12.2011, a primei de vacanță pe anul 2011, a diferențelor salariale pentru perioada 31.12.2010 – 31.12.2011, actualizate în funcție de rata inflației și cu dobânda legală, precum și cu privire la cheltuielile de judecată la fond și apel.
În motivarea cererii de apel, reclamanții au arătat că, potrivit art. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, prelungit prin actele adiționale nr. 3704/20.06.2008 și 4294/28.12.2010, întrucât nu a existat o denunțare a acestuia cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia s-a prelungit cu 12 luni, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la primirea drepturilor solicitate și pentru anul 2011.
De asemenea, reclamanții au arătat că în contractele colective de muncă la nivel de unitate părțile au prevăzut că, în situația în care intervin reglementări legale mai favorabile în privința drepturilor ce decurg din contract, ele vor face parte de drept din acesta, acesta fiind cazul HG nr. 1193/2010. Salariul minim brut pe țară prevăzut de aceste acte normative trebuia astfel înmulțit cu coeficientul de ierarhizare, în locul clasei 1 de salarizare, cum a procedat pârâta, diferența în minus la salariul brut fiind semnificativă. A fost încălcat astfel și art. 40 alin. 2 lit. c) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, potrivit căruia angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, precum și art. 159, 164 și 38 C. Mc.
Prin întâmpinare, intimata S. C. Marfă SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
2. Împotriva acestei sentințe a formulat apel și pârâta S. C. Marfă SA, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii cererii ca prescrisă, respectiv nefondată.
De asemenea, apelanta pârâtă a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. în privința unora dintre reclamanți, ale căror domicilii se află în județele Ialomița și Călărași.
În motivarea cererii de apel, apelanta pârâtă apelanta pârâtă a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile stabilite prin contractele colective de muncă, asupra căreia prima instanță nu s-a pronunțat. Totodată, a criticat soluția de respingere a excepției prescripției extinctive întemeiate pe art. 268 alin. 1 lit. e) C. Mc., întrucât drepturile bănești solicitate nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabil art. 160 C. Mc., astfel că acestea nu constituie drepturi salariale. Acestea nu reprezintă o contraprestație a muncii și nu se plătesc o dată pe lună, ci anual. Instanța nu a soluționat excepția prescripției extinctive întemeiată pe art. 268 lit. d) C. Mc.
Totodată, prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010, s-a stabilit că art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 din contractul colectiv de muncă nu se aplică în anul 2010. Prima de vacanță a fost acordată în anul 2010. Salariul prevăzut în grila de salarizare stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este mai mare decât cel la nivel de ramură transporturi.
Printr-o sentință a Tribunalului B. s-a constatat nulitatea absolută a anexei nr. 1 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, care conținea coeficienții de ierarhizare. Astfel, nu există formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut de 700 lei.
Toți salariații au beneficiat de prima de vacanță aferentă anului 2010 la data începerii concediului de odihnă.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
3. În cadrul judecății în apel a fost atașat dosarul de fond și nu au fost administrate probe noi.
III. Analiza apelurilor:
1. Excepțiile invocate de apelanta pârâtă reprezintă din punct de vedere procedural motive de apel, întrucât nu vizează cererea de apel a părților adverse, ci însăși cererea de chemare în judecată.
Art. 130 alin. 2 și 3 C. proc. civ. prevăd că necompetența teritorială poate fi invocată numai până la primul termen de judecată în fața primei instanțe; dacă aceasta este de ordine publică, poate fi invocată și de către judecător, ir dacă este de ordine privată, poate fi invocată numai de către pârât.
Ca urmare, necompetența teritorială neinvocată până la primul termen de judecată în fața primei instanțe nu poate constitui motiv de apel.
Prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, după cum nu a făcut ceasta nici în alt mod până la primul termen, astfel încât a decăzut din dreptul de a se prevala de o astfel de apărare.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate pentru neparcurgerea de către reclamanți a unei proceduri prealabile prevăzută de contractele colective de muncă, curtea ține cont de art. 193 alin. 1 C. proc. civ., care prevede că „sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”. Așadar, o procedură prealabilă poate fi instituită numai prin lege, nicidecum printr-un contract, fie acesta și un contract colectiv de muncă. Or o acțiune este inadmisibilă numai când legea interzice dreptul la acțiune, acest drept neputând fi limitat prin contract.
2. În ceea ce privește prescripția extinctivă, curtea are în vedere că, potrivit art. 268 lit. c) și e), cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
Potrivit art. 159 alin. 1 C. Mc., salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit art. 160 C. Mc., salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Prin urmare, salariul constituie prețul muncii, care nu se rezumă la ceea ce în sens restrâns este desemnat prin această noțiune, ci cuprinde totalitatea prestațiilor din partea angajatorului care constituie un corespondent și o consecință a muncii prestate, inclusiv diverse adaosuri, prime și alte prestații la care salariatul are dreptul ca urmare a prestării muncii. Faptul că primele nu se plătesc lunar nu înseamnă că nu au caracter salarial, ele integrându-se într-un sistem de remunerare a muncii prestate.
Prestațiile care fac obiectul prezentei cereri (solicitate de către intimații reclamanți) sunt invocate ca drepturi salariale, întrucât toate au ca temei calitatea de salariat și munca prestată, în lipsa cărora nu ar fi fost prevăzute în contractul colectiv de muncă.
În această situație, este aplicabil termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c) C. Mc., care constituie o dispoziție specială și derogatorie în raport cu cea de la lit. e), întrucât nu toate drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă sunt drepturi salariale, în schimb toate drepturile salariale sunt prevăzute, fie și generic, în contractul colectiv de muncă.
În raport cu data înregistrării cererii – 2.10.2013, cu excepția primei de vacanță aferentă anului 2010, în mod legal și temeinic prima instanță a respins excepția prescripției extinctive în privința drepturilor salariale asupra cărora s-a pronunțat în fond, având în vedere că scadența acestora s-a situat după 2.10.2010.
Prevederile art. 268 lit. d) C. Mc. invocate de apelanta pârâtă nu sunt aplicabile cauzei, întrucât nu a făcut obiectul cauzei o cerere privind nulitatea unui contract individual sau colectiv de muncă, ci doar s-a pus problema aplicării corecte a acestora.
3. În cazul primei de vacanță aferentă anului 2010, prima instanță nu a ținut cont de data nașterii dreptului la acțiune, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, care este data la care prima de vacanță a fost plătită reclamanților.
Din ștatele de plată depuse la filele 183-212 din vol. III al dosarului de fond rezultă că prima de vacanță a fost plătită reclamanților în perioada ianuarie – septembrie 2010, astfel că dreptul la acțiune s-a prescris în termen de 3 ani, adică în perioada ianuarie – septembrie 2010 (în funcție de data primirii de către fiecare reclamant a primei), anterior formulării acțiunii de față.
Fiind invocată excepția prescripției extinctive, prima instanță trebuia să analizeze incidența acestei instituții inclusiv cu privire la acest drept salarial, fără a se limita la a nu aplica art. 268 lit. e) C. Mc., ci, constatând că termenul de prescripție nu este de 6 luni, deci este de 3 luni potrivit art. 268 lit. c) C. Mc., să verifice exercitarea dreptului la acțiune în termenul legal de prescripție.
Trebuie reținut că nu există mai multe prescripții extinctive, ci doar mai multe termene de prescripție, astfel încât, dacă s-a invocat excepția prescripției extinctive, instanța trebuie să aplice termenul legal de prescripție, indiferent de faptul că partea care a invocat prescripția susține că ar fi aplicabil un termen mai scurt.
Fiind împlinit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c) C. Mc., soluția primei instanțe asupra prescripției extinctive fiind criticată prin cererea de apel, curtea va reforma sentința apelată în sensul că va respinge cererea având ca obiect prima de vacanță pentru anul 2010, calculată ca diferență între suma acordată și cea rezultată în funcție de salariul minim – clasa 1 de salarizare, ca prescrisă.
4. În ceea ce privește durata contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, aceasta a fost inițial prevăzută până la 24 de luni de la data înregistrării, adică până la 28.12.2008. Această durată a fost prelungită succesiv prin actele adiționale nr. 370/20.06.2008 și 629/4.01.2011 până la 31.01.2011.
Este adevărată susținerea apelanților reclamanți că art. 4 din acest contract, după ce a prevăzut că se va aplica timp de 24 de luni de la data înregistrării, a menționat și că, dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni.
Această prevedere contractuală a avut în vedere situația în care, până la 28.11.2008, nici una dintre părți nu ar fi denunțat contractul, sub condiția logică ca părțile să nu convină expres prelungirea contractului printr-un act adițional. Este evident că soluția unei prelungiri a duratei contractului nu putea opera decât în lipsa manifestării de voință a părților cu privire la prelungire, întrucât în acest al doilea caz urma ca prelungirea să nu opereze de drept, ci potrivit voinței părților, care puteau prelungi durata contractului cu mai mult sau mai puțin de 12 luni, un acord de voință asupra prelungirii înlăturând posibilitatea ca prelungirea să aibă loc în același timp și de drept.
Pe de altă parte, prelungirea cu 12 luni a duratei contractului pentru cazul nedenunțării acestuia la finalul celor 24 de luni pentru care a fost încheiat a fost prevăzută la art. 4 strict în considerarea duratei inițial stabilite de 24 de luni, contractul putând avea în condițiile respective o durată de cel mult 36 de luni. În nici un caz art. 4 nu poate fi interpretat în sensul că prelungirea de drept a contractului ar putea să opereze și după cele 36 de luni, respectiv după prelungirea duratei contractului prin act adițional. Această concluzie se impune atât pentru că în caz contrar s-ar nesocoti voința partenerilor sociali de la momentul încheierii actelor adiționale, cât și pentru că prelungirea de drept prevăzută de art. 4 ar fi operat numai pentru încă 12 luni de la expirarea primelor 24 de luni și numai dacă, la expirarea primelor 24 de luni, părțile nu ar fi hotărât expres prelungirea prin act adițional.
În fapt, prelungirea duratei contractului nu a operat de drept în baza art. 4 din acesta, ci succesiv în baza celor două acte adiționale, până la 31.01.2011, dată la care nu a mai operat o nouă prelungire.
Ca urmare, drepturile salariale solicitate de apelanții reclamanți ca fiind aferente anului 2011, având ca izvor contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar (salariul suplimentar și primele de Ziua de Feroviarului, C. și Paști, contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 31.01.2011 – 31.12.2011, prima de vacanță) nu se cuvin acestora, respectivul contract nemaifiind în vigoare. Cu privire la tichetele de masă, s-a făcut referire la data de 31.01.2011, întrucât aceasta este data încetării contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, după cum s-a arătat, celelalte drepturi salariale aferente anului 2011 invocate în baza lui neconstituindu-se până la această dată.
5. În ceea ce privește diferențele salariale solicitate pentru perioada 31.12.2010 – 31.12.2011, se reține că, potrivit contractelor colective de muncă aplicabile succesiv la nivelul angajatorului pârât, salariile se stabilesc în funcție de felul posturilor ocupate, cărora le corespunde câte o clasă de salarizare căreia îi este alocat un coeficient de ierarhizare. Astfel, salariul se calculează ca produs între coeficientul de salarizare specific postului ocupat de salariat (aferent clasei de salarizare care îi este aplicabilă) și suma corespunzătoare clasei 1 de salarizare.
Această din urmă sumă a fost prevăzută, alături de diverșii coeficienți de ierarhizare, prin contractele colective de muncă aplicabile succesiv, astfel încât fiecărei clase de salarizare îi corespunde un nivel diferit al salariului brut, de asemenea prevăzut în contractele colective de muncă.
Potrivit art. 164 alin. 1 teza I și alin. 3 teza I C. Mc., salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.
Din analiza acestor prevederi legale se reține că legiuitorul a impus angajatorilor plata, pentru programul normal de lucru, a unui salariu cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară, ceea ce presupune compararea salariului brut primit de salariat cu salariul minim brut pe țară.
Așadar, salariul minim brut pe țară nu este un element de calcul al salariului brut primit de salariații din economia națională, ci este doar un element de comparație cu acel salariu brut, care nu poate fi mai mic decât cel minim.
Nu există niciun temei pentru a considera că nivelul salariului minim brut pe țară s-ar compara, la nivel angajatorului pârât, cu suma corespunzătoare clasei 1 de salarizare, în alte cazuri decât al acelor salariați care sunt încadrați la clasa 1 de salarizare, deci al căror salariu brut ar echivala cu acea sumă.
În cazul salariaților încadrați la alte clase de salarizare, al căror salariu brut este mai mare decât suma corespunzătoare clasei 1 de salarizare datorită aplicării coeficientului de ierarhizare, ceea ce nu trebuie să fie mai mic decât salariul minim brut pe țară este salariul brut (rezultat din înmulțirea sumei corespunzătoare clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare specific postului ocupat), iar nu suma corespunzătoare clasei 1 de salarizare.
HG nr. 1193/2010, 1225/2011 și 23/2013, care au prevăzut succesiv nivelul salariului minim brut pe țară de 670 lei de la 1.01.2011, 700 lei de la 1.01.2012, 750 lei de la 1.02.2013 și 800 lei de la 1.07.2013, nu constituie reglementări mai favorabile în sensul art. 2 alin. 6 din contractele colective de muncă la nivel de unitate, invocat de apelant, câtă vreme salariul brut este cel puțin egal cu acest nivel, în perioada aplicabilă.
Aceste acte normative nu au modificat suma corespunzătoare clasei 1 de salarizare, întrucât aceasta nu reprezintă în sistemul de salarizare practicat la nivelul angajatorului pârât decât un element de calcul al salariului brut, iar prin contractele colective de muncă nu s-a prevăzut raportarea sumei corespunzătoare clasei 1 de salarizare la salariul minim brut pe țară.
Potrivit actelor adiționale la contractele individuale de muncă depuse la dosarul de fond, apelanții reclamanți au fost încadrați la diverse clase de salarizare, cu salarii de bază mai mari decât salariul minim brut pe țară, astfel încât nivelul minimal al salariului brut, a cărui garantare în plată a revenit angajatorului potrivit art. 164 alin. 3 C. Mc., coroborat cu cele trei hotărâri ale guvernului, a fost respectat.
Ca urmare, apelanții reclamanți nu sunt îndreptățiți la primirea unor diferențe de drepturi salariale pentru perioada 31.12.2010 – 31.12.2011.
6. În ceea ce privește diferențele salariale aferente perioadei 2.10._10, acestea sunt guvernate de art. 41 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, a cărui valabilitate a încetat la 31.12.2010.
În această perioadă, apelanții reclamanți au beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a clasei 1 de salarizare de 600 lei.
Pornind de la această valoare s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficientul de ierarhizare specific, sporuri permanente sau nepermanente etc. De asemenea, celelalte drepturi bănești stabilite prin contractul colectiv de muncă s-au determinat prin raportare la valoarea clasei 1 de salarizare, reprezentând salariul de bază minim brut aplicabil în sistemul contractului colectiv de muncă.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. În continuare, s-a prevăzut că asupra acestui salariu minim se aplică coeficienți minimi de ierarhizare.
Așadar, semnificația noțiunii de „salariu minim” prevăzută de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este diferită de aceea prevăzută de art. 164 C. Mc., întrucât în primul caz asupra lui se aplică coeficienți de ierarhizare, în vreme ce al doilea reprezintă o valoare de referință pentru salariul de bază însuși, rezultat după aplicarea formulei de calcul care poate presupune aplicarea unor coeficienți de ierarhizare asupra unei valori constante.
Altfel spus, art. 164 C. Mc. nu garantează decât un nivel minim al salariului brut, indiferent de modul său de calcul, în vreme ce art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi garantează aplicarea coeficienților de ierarhizare asupra sumei de 700 lei, desemnată, în termeni contractuali, ca fiind salariul de bază minim brut la nivel de ramură.
Dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se referă la „salariul de bază minim brut", iar nu la „salariu", astfel încât este irelevant faptul că reclamanții au primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul" este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
De asemenea, salariul minim brut de bază stipulat în CCM la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 a fost mai mare decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Analizând coroborat dispozițiile cuprinse în art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, potrivit căruia „contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior”, precum și art. 30 alin. 1 din același act normativ, care prevede că „executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți”, rezultă că un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior (având deci forță juridică superioară) produce efecte și are prioritate de aplicare față de un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
În consecință, chiar dacă prin contractul individual sau colectiv de muncă se prevăd anumite drepturi în favoarea angajatului, în condițiile în care printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior se stipulează drepturi superioare, atunci se vor aplica în mod direct dispozițiile mai favorabile angajatului, stipulate în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
În același sens, art. 238 C. Mc., în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, a prevăzut: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Sintetizând, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat în favoarea angajatului drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul nașterii drepturilor solicitate în prezenta cauză.
În speță, pârâta nu a aplicat art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru munca prestată în perioada 2.10._10, astfel încât drepturile acestuia au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care i se cuvenea.
Coeficienții de ierarhizare au fost prevăzuți nu numai în contractele colective de muncă la nivel de unitate, ci și în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, aplicabil până la 31.01.2011, după cum a fost reținut mai sus.
În consecință, soluția primei instanțe sub acest aspect, în ceea ce privește perioada sus-menționată, se dovedește legală și temeinică.
7. În ceea ce privește fondul cererii având ca obiect salariul suplimentar, ajutorul material de C. aferente anului 2010, precum și contravaloarea tichetelor de masă aferente anului 2010, curtea are în vedere că, prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010, s-a stabilit că art. 30, art. 64 alin. 1 și 2 și art. 74 din contractul colectiv de muncă nu se aplică în anul 2010, aceste articole vizând, între altele, salariul suplimentar, prima de C. și tichetele de masă.
Rezultă astfel că, deși aceste drepturi salariale au fost prevăzute în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă, anterior scadenței părțile dialogului social au convenit ca ele să nu se acorde, astfel încât creanțele avându-le ca obiect nu s-au născut în patrimoniul salariaților.
Actul adițional menționat a dovedit intenția partenerilor sociali în sensul neaplicării drepturilor salariale respective, astfel că, deși contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, care prevedea aceleași drepturi, nu a făcut obiectul unei modificări exprese, se impune interpretarea că această modificare a operat implicit. În caz contrar, s-ar ajunge la situația absurdă ca, deși partenerii sociali au convenit în mod explicit asupra întinderii drepturilor și obligațiilor lor prin actul adițional menționat, acesta să nu se aplice, deși este rodul acordului lor de voințe.
Ca urmare, cu privire la aceste drepturi salariale, sentința apelată va fi reformată în sensul respingerii ca nefondată a cererii având ca obiect salariul suplimentar și ajutorul material de C., precum și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2.10.2010 – 31.12.2010.
8. În ceea ce privește cererea având ca obiect contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 1-31.01.2011, admisă de prima instanță, curtea constată că acesta este întemeiată, dispoziția din sentința apelată fiind sub acest aspect legală și temeinică.
Astfel, contractul colectiv de muncă la nivel de unități din transportul feroviar, inclusiv art. 81 în baza căruia pârâta a datorat salariaților tichete de masă până la 21.04.2010, a fost prelungit prin actele adiționale nr. 370/20.06.2008 și 629/4.01.2011 până la 31.01.2011.
Cum actul adițional nr. 1713/21.04.2010 a prevăzut neacordarea unor drepturi salariale, între care și tichetele de masă, numai pentru anul 2010, rezultă că pentru perioada următoare, în limitele în care contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități s-a mai aflat în vigoare, art. 81 din acest din urmă contract și-a reluat efectele.
Astfel, potrivit art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, începând cu data de 1.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.
Se face astfel trimitere doar la art. 7 din Legea nr. 142/1998, în sensul stabilirii modalității practice de angajare a serviciilor de tipărire a tichetelor de masă și al valorii nominale a acestora, însă acordarea tichetelor este obligatorie, nefiind supusă nici unei condiții.
În consecință, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., curtea va admite apelul formulat în cauză de pârâta S. C. Marfă SA și va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge cererea având ca obiect salariul suplimentar și ajutorul material de C. aferente anului 2010, precum și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2.10._10, ca nefondată. Totodată, curtea va respinge cererea având ca obiect prima de vacanță pentru anul 2010, calculată ca diferență între suma acordată și cea rezultată în funcție de salariul minim - clasa 1 de salarizare, ca prescrisă și va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Nu în ultimul rând, pentru motivele arătate mai sus, curtea ca respinge apelul reclamanților ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul pârâtei SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.918 din data de 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Respinge cererea având ca obiect salariul suplimentar și ajutorul material de C. aferente anului 2010, precum și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2.10._10, ca nefondată.
Respinge cererea având ca obiect prima de vacanță pentru anul 2010, calculată ca diferență între suma acordată și cea rezultată în funcție de salariul minim - clasa 1 de salarizare, ca prescrisă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Respinge apelul reclamanților D. G., BĂBUȚANU N., B. C., B. I., B. M., B. V., C. M., C. V., C. C.-A., D. L., D. M., D. A., A. NICUȘOR, D. V., D. N., D. E., F. M., G. T., G. I., G. Ș., GULIAȘ I., G. M., H. C., I. T., I. D., I. Ș., I. M., I. E., M. M., M. F., M. G., M. L., M. D., M. I., M. VICTORIȚA, N. L., O. F. L., O. G., O. V., P. M. D., P. A., R. D., R. C., S. MELUȚA, S. D., S. C., S. I., T. L., V. G., B. J., L. V., L. V., H. P., H. C., P. I., P. G., S. C., B. M., O. N. V., O. M. I., cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat N. L. – cu sediul în municipiul G., ., ., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.918 din data de 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3.02.2015.
Președinte, Judecător,
J. Z. M. S.-S.
Grefier,
M. G.
Jud. fond – D.I.F.
Red.dec.-jud.M.S.-S./
28.02.2015
Emis 62 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 54/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 276/2015.... → |
|---|
