Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 26/2016. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 26/2016 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 19-01-2016 în dosarul nr. 26/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 26/CM
Ședința publică din 19 ianuarie 2016
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelantul pârât M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1223 din 17 august 2015 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. M., cu domiciliul procesual ales în T., ., la Judecătoria T. și intimații pârâți C. DE A. C., cu sediul în C., . și T. T., cu sediul în T., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că apelantul pârât a solicitat judecata și în lipsă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea adresată Tribunalului T. la data de 18 mai 2015 și înregistrată sub nr._ 2015, reclamanta A. M. a solicitat obligarea pârâților la acordarea despăgubirilor constând în drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în fapt în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu 01.08.2013 până la includerea acestora în salariul lunar, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea la calcularea drepturilor salariale, prin majorarea salariului de bază cu drepturile aferente premiului anual, începând cu data pronunțării hotărârii, obligarea la plata de daune interese reprezentând dobânzi calculate asupra sumelor prevăzute la pct.1, începând de la 01.03.2013, potrivit O.G. nr.13/2011 privind nivelul dobânzii legale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2013, că „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru DT. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizației de bază”. Or, raportat la această concluzie, s-a reținut că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011.
Aceeași instanță supremă a mai stipulat, prin aceeași decizie, că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată, în drept, și în continuare, DRIL nr. 21/2013 fiind pronunțată de către Î.C.C.J. în interpretarea legii prin rezolvarea problemei de drept supusă analizei, fără a se statua asupra situației care s-a creat în fapt prin neincluderea efectivă și concretă a sumelor în salariul de bază.
S-a învederat că, C. Constituțională, printr-o interpretare similară, cu caracter deopotrivă obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, în sensul că deși acesta nu mai poate fi acordat în forma anterioară, prevăzută de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, a fost înlocuit, în drept cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă (deciziile C.C. nr. 115/2 februarie 2015 și nr. 257/2012).
A susținut reclamanta că sumele aferente premiului anual au fost prevăzute de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, reprezentând un drept câștigat care trebuie recunoscut integral, pentru a avea caracter efectiv, iar nu iluzoriu.
S-a precizat în legătură cu acest principiu, că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituție, principiul neretroactivității legilor. D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior și care s-au realizat înainte de . legii celei noi nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Or, în cazul dedus judecății, dreptul în al cărui conținut patrimonial este inclus premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat, chiar dacă plata a fost amânată până în luna ianuarie 2011.
S-a mai menționat că, potrivit prevederilor art. 20 din Constituția României, intitulată „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
A subliniat reclamanta că, în interpretarea contrară, restrângerea dreptului de plată a despăgubirilor reprezentând sumele de bani aferente unui drept deja câștigat constituie o ingerință asupra substanței înseși a dreptului recunoscut prin DRIL nr. 21/2013 pronunțat de Î.C.C.J., ce are ca efect privarea sa de bunuri, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar, dacă se va respinge acțiunea, fără a obliga pârâții la introducerea premiului anual în salariu, prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, dreptul recunoscut de către instanța supremă prin recursul în interesul legii nu va avea caracter efectiv, ci iluzoriu, de o manieră incompatibilă cu principiul supremației legii recunoscut în preambulul Convenției Europene ca făcând parte din patrimoniul comun al statelor semnatare.
A menționat reclamanta că, trebuie avută în vedere și soluția dată în cauza C-310, având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de C. de A. Bacău secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că „Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.
S-a învederat că, judecătorul național are obligația să interpreteze dreptul național într-o manieră conformă cu dreptul Uniunii, fără a fi ținut să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Instanțele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de C. de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea 285/2010, interpretat prin prisma DRIL 13/2013, a deciziei CC nr. 115/ 2 februarie 2015 și a deciziei CC nr. 257/2012, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă, art. 272 Codul Muncii.
În apărare, la data de 23 iunie 2015, pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
S-a învederat că, prin Decizia nr. 21 pronunțată la data de 18.11.2013 în dosarul nr. 16/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
S-a menționat că decizia este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare, contrar celor susținute de către reclamantă, în conformitate cu Decizia ÎCCJ nr. 21/2013, doar premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.
S-a arătat că începând cu data de 01 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Prin această lege dreptul la premiul anual nu a mai fost prevăzut operând astfel o abrogare implicită a temeiului legal de acordare a acestui drept.
Art. 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii. În continuare, începând cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevăzut în niciuna din legile și ordonanțele anuale de salarizare.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, însă alin. 2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
S-a menționat speța Kechko versus Ucraina, în care reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei „posesii” C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că „...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne”, constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre), iar pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
S-a făcut referire și la hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate”. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art. 1 din protocolul 1 C. trebuie de asemenea să aprecieze dacă a existat un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun (paragrafele 37 și 38 din hotărâre)
Totodată, hotărârea Vilho Eskelinen și alții versus Finlanda statuează că „nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum în cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase.”
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare”.
În ce privește principiul neretroactivității legii invocat de către reclamantă în susținerea pretențiilor formulate, pârâtul a ărecizat că, un pretins conflict între norme succesive prin prisma efectului neretroactivității, respectiv între Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 285/2010, a fost soluționat de C. Constituțională și Înalta Curte de Casație si Justiție.
În schimb nu se poate pune problema supraviețuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor și ordonanțelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevăzut.
Potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”.
În timp legile sunt delimitate între momentul intrării lor în vigoare și momentul ieșirii lor din vigoare, iar situațiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii și data stingerii lor.
Așadar, legea are vocația de a-și păstra forța obligatorie. Cu toate acestea, o lege ulterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare. Principiul este că între două voințe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă.
În concluzie, întrucât Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident că acest drept s-a stins pentru viitor prin . legilor noi.
Referitor la Cauza C-310/10, A. ș.a contra României, invocată de reclamantă, dar fără relevanță în prezentul dosar, a arătat pârâtul că, în ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeană în respectiva cauză, soluția dată de C. de Justiție a Uniunii Europene a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere (C. de A. Bacău) sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați.
În ceea ce privește capătul acțiunii potrivit căruia, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.03.2013, potrivit O.G. nr. 9/2000, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală, a apreciat pârâtul că este accesoriu capătului principal de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata diferenței de salariu reprezentând premiul anual în salariul lunar, începând cu 01.03,.2013 și în continuare, iar, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmează situația a ceea ce este principal), motiv pentru care a solicitat a fi respins, ca neîntemeiat.
T. T. a depus la dosar macheta de salarizare conform Legii nr. 284/2010- personal auxiliar de specialitate.
Prin sentința civilă nr. 1223 din 17 august 2015 T. T. a admis cererea formulată de reclamanta A. M., în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, C. de A. C. și T. T., a obligat pârâții M. Justiției, C. de A. C. și T. T. să plătească reclamantei A. M. drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 01.03.2013 și până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflație la data plății efective, a obligat aceeași pârâți la includerea în salariul de bază a drepturilor aferente premiului anual, precum și la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi bănești începând cu data de 01.03.2013 și până la achitarea integrală a acestora, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi bănești.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei T., județul T..
Potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare realizate în anul pentru care se face premierea”.
Aceste dispoziții legale au fost abrogate expres prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010, lege care a intrat în vigoare de la data de 01.01.2011, cu excepția art. 34 și 35 care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României.
Salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2011 a fost reglementată prin Legea nr. 285/2010, aplicabilă din 01.01.2011, act normativ care la art. 8 a prevăzut că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.
Așadar, printr-o dispoziție legală expresă, legiuitorul a înțeles să nu mai acorde premiul anual pentru anul 2010, stabilind totodată și destinația sumelor corespunzătoare acestui premiu.
Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/ 2010 rezultă că legiuitorul a eșalonat plata acestor sume, iar creșterile salariilor din sectorul bugetar au inclus și suma unică, aferentă premiului anual solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată a fost constatată de C. Constituțională.
Astfel, prin Decizia nr. 115/09.02.2012 a Curții Constituționale a României s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 reținându-se, pe de o parte că premiul anual nu este un drept fundamental, că prin aceste dispoziții nu au fost încălcate principiile neretroactivității legii și egalității de tratament, prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată, legiuitorul reglementând o modalitate de plată eșalonată a acestui drept care să satisfacă și să mențină un echilibru responsabil între interesele angajaților și interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice.
Prin aceeași decizie, C. Constituțională a mai statuat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010 care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Chemată să se pronunțe asupra problemei de drept, obiect al prezentei cauze, instanța supremă, în cadrul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 21 din 18.11.2013, obligatorie pentru instanțe, a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/ 2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Prin urmare, coroborând cele două decizii cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, așa cum a reținut și instanța supremă în motivarea sa, rezultă că, dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, sub forma includerii în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, fiind modificată doar forma de executare a obligației de plată, respectiv eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis C. Europeană în numeroase hotărâri. În speță, pentru a se respecta această cerință este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și, deci, s-a stins această datorie.
Instanța a reținut că, o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserțiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condițiile unei astfel de instituții juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul echivalenței între natura juridică a premiului și natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajați.
Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii angajați nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajați care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționați disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creșteri salariale să fie acordate diferențiat salariaților (luându-se în considerare situația fiecăruia și îndreptățirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010), iar nu în mod unitar și egal.
De asemenea, cercetând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 285/2010 s-a constatat că „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3) al art. 1), așadar, criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 și care putea fi diferențiat, atât în funcție de perioada lucrată, cât și în funcție de modul de desfășurare a activității profesionale.
Toate aceste considerente au format convingerea instanței că, în realitate, expresia „acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei așa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică și cuantumul acestui drept salarial.
În altă ordine de idei, intenția legiuitorului, prin acordarea majorărilor salariale succesive, a fost aceea de a readuce salariul/indemnizația/solda la nivelul anterior reducerii de 25%. Acest aspect rezultă din expunerea de motive prezentată în susținerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanței de urgență pentru adoptarea măsurilor în vederea recuperării reducerilor salariale.
Acest demers legislativ a fost impus și de C. Constituțională care, soluționând excepția de neconstituționalitate a Legii nr.118/2010, a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului /indemnizației/soldei, constituie o restrângere a dreptului constituțional la muncă, ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție (Decizia nr. 872/2010). Astfel, C. a constatat că măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi.
S-a mai reținut în expunerea de motive că prin dispozițiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, a fost posibilă recuperarea parțială a drepturilor diminuate, în procent de 15%, sens în care se impune adoptarea unui act normativ care să asigure recuperarea integrală a reducerii salariale de 25%.
În considerarea celor expuse, instanța a constatat că, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de un bun a reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea majorărilor salariale stabilite pentru anul 2011 și evident pentru perioada următoare acestui an.
În concluzie, întrucât în fapt, în majorările salariale pe anul 2011 nu a fost inclus și premiul anual a cărui acordare a fost menținută sub această formă, s-a constatat că, reglementarea este doar pur formală, fără o bază concretă și nu s-a realizat în fapt.
În aceste condiții, reglementarea legală devine una iluzorie, formală și deci nu poate fi acceptată, ea constituind o veritabilă privare de proprietate, sancționată de Convenție prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Omisiunea plății majorărilor salariale care să includă și premiul anual a condus, în consecință, la nașterea unui drept de creanță în favoarea salariaților bugetari (reclamanții), creanță ce reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
În acest sens, C. Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Față de toate aceste considerente, instanța a admis cererea și a dispus obligarea pârâților M. Justiției, C. de A. C. și T. T. să plătească reclamantei drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 01.03.2013 și până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflație la data plății efective cât și obligarea pârâților la includerea în salariul de bază a drepturilor aferente premiului anual.
Referitor la daunele interese moratorii solicitate de reclamantă, s-a reținut că acestea se cuvin a fi acordate întrucât este evident că aceasta a suferit un prejudiciu ca urmare a neplății drepturilor salariale analizate.
Aceste daune trebuie suportate de debitori atât în temeiul dispozițiilor art. 1082 și 1088 cod civil anterior, conform cărora, art. 1082 „debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afara numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”, art. 1088 alin. 1 „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate”.
În prezent aceste dispoziții legale sunt reluate prin art. 1535 alin. 1 Noul Cod Civil conform căruia „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.
Ca urmare, pârâții anterior menționați au fost obligați și la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi bănești începând cu data de 01.03.2013 și până la achitarea integrală a acestora.
Totodată, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării drepturilor bănești stabilite prin prezenta hotărâre.
Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâtul M. Justiției. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele: solicită a se avea în vedere că, potrivit H.G. nr. 652/27.05.2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, art. 6 din pct. VII-(3) în domeniul gestionăriii resurselor, „asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiile publice din sistemul justiției pentru care ministerul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetate ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora”; de asemenea, potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, „Conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz”; în susținerea acestei idei invocă și prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, referitoare la rolul ordonatorilor de credite; or, din datele cauzei, reclamanta este angajat al Tribunalului T., care, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „are calitatea de ordonator terțiar de credite.” ; așadar, M. Justiției nu are obligația de a plăti drepturile bănești solicitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deoarece, așa cum a arătat, acesta doar alocă sumele de bani solicitate de reclamantă.
În al doilea rând, astfel cum a arătat și în cuprinsul apărărilor expuse în cadrul întâmpinării depuse la fond, prin decizia nr. 21 din dosarul nr. 16/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin care instanța supremă a statuat că „premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost indus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”; contrar susținerilor reclamantei și celor reținute de instanță arată că prin mai multe decizii, reținute de Î.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii menționat, C. Constituțională a constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din anul 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel at retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011; totodată, prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, dreptul la acordarea premiului anual nu a mai fost prevăzut, operând astfel o abrogare implicită a temeiului legal de acordare a acestui drept; prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.; începând cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevăzut în niciuna din legile și ordonanțele anuale de salarizare (Legea nr. 283/14.12.2011, O.U.G. nr. 84/12.12.2012, O.U.G. nr. 103/14.11.2013, O.U.G. nr. 83/2014); înlăturându-se temeiul legal pentru acordarea premiului anual, solicită instanței să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută în vedere la acest moment sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție; în privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, trebuie avut în vedere că alin. 2 al textului acestuia; în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul Convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. Atât timp cât dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun, în acest sens este și speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale. (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului. (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei „posesii” C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
-pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că „...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne”, constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26, 27, 28 din hotărâre).
-pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
În același sens este și hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că: „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art. 1 din protocolul 1....”. C. trebuie de asemenea „....să aprecieze dacă a existat ... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun” (paragrafele 37 si 38 din hotărâre).
Totodată, hotărârea Vilho Eskelinen și alții versus Finlanda statuează că „... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum ... în cazul de față rezultă ... că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase.”
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina „....este la latitudinea statutui să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.
În ce privește principiul neretroactivității legii invocat de către reclamantă în susținerea pretențiilor formulate, precizează că un pretins conflict între norme succesive prin prisma efectului neretroactivității, respectiv între Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 285/2010, a fost soluționat de C. Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție; în schimb nu se poate pune problema supraviețuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor și ordonanțelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevăzut; potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”; în timp legile sunt delimitate între momentul intrării lor în vigoare și momentul ieșirii lor din vigoare, iar situațiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii și data stingerii lor; așadar, legea are vocația de a-și păstra forța obligatorie; cu toate acestea, o lege ulterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare; principiul este că între două voințe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă; în concluzie, întrucât Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident că acest drept s-a stins pentru viitor prin . legilor noi.
Referitor la Cauza C-310/10, A. ș.a contra României, invocată de reclamantă, dar fără relevanță în prezentul dosar, arătă că, în ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeană în respectiva cauză, soluția dată de C. de Justiție a Uniunii Europene a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere (C. de A. Bacău) sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați.
În ceea ce privește acordarea dobânzii, solicită a seobserva că este accesoriu capătului principal de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata diferenței de salariu reprezentând premiul anual în salariul lunar, începând cu 1.01.2011 și în continuare, iar, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmează situația a ceea ce este principal), motiv pentru care, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 din codul de procedură civilă solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1223/2015 din data 17.08.2015 pronunțată de T. T. - Secția Civilă de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică.
Intimata reclamantă A. M. și intimații pârâți C. de A. C. și T. T. nu au formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, C. constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
M. Justiției are calitate procesual pasivă în cauză în calitate de ordonator principal de credite care asigură fondurile necesare pentru plata drepturilor de natură salarială precum cele pretinse în prezenta cauză.
Legea nr. 284/2010, (intrată în vigoare la data de 31.12.2010), a abrogat prin dispozițiile art. 39 lit. w Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.
În Legea nr. 284/2010 și actele normative speciale anuale privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, adoptate ulterior, nu s-a mai prevăzut dreptul la un premiu anual.
Ca urmare, începând cu anul 2011 nu mai există un temei legal de acordare a acestui tip de premiu.
Susținerile din cererea introductivă referitoare la cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/2013 pronunțată în recurs în interesul legii nu au legătură cu cauza întrucât în acea decizie s-a analizat doar situația premiului anual pentru anul 2010, reținându-se că dreptul la acest premiu, pentru respectivul an, nu s-a stins prin abrogarea Legii nr. 330/2009.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut referire în general la un drept la acordarea premiului anual și în nici un caz la existența acestui drept începând cu anul 2011, nefiind sesizată prin recursul în interesul legii cu această problemă de drept, mai ales că ulterior au fost adoptate alte acte normative privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, acte normative pe care, în mod evident, Înalta Curte de Casație și Justiție nu avea cum să le aibă în vedere.
Pe de altă parte, în conformitate cu art.8 din legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Susținerile reclamantei că valoarea premiului anual nu se regăsește în majorarea salarială stabilită de art. 1 din Legea nr. 285/2010 nu poate fi primită întrucât legea însăși stabilește că la determinarea majorării salariilor față de cuantumul avut în luna octombrie 2010 legiuitorul a avut în vedere și valoarea premiului anual, care a fost inclusă în această majorare.
Pentru acest motiv art.8 din Legea nr. 285/2010 a prevăzut că premiul anual pentru anul 2010 nu se mai plătește în mod distinct în anul 2011.
C. nu poate proceda la un examen al constituționalității art.8 din Legea nr.285/2010. Câtă vreme aceste prevederi nu sunt declarate neconstituționale instanța are obligația de a face aplicarea lor.
În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunțate de C. Constituțională. De asemenea, având în vedere deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 și Decizia nr. 1325/2008 pronunțate de C. Constituțională, instanța nu poate să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege întrucât ar fi încălcat principiul constituțional al separării puterilor în stat.
Trebuie avut în vedere că prin Decizia nr.1.655 din 28 decembrie 2010 C. Constituțională a constatat că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și, în special, ale art.1 din lege sunt constituționale.
Ulterior, prin Decizia nr.115 din 9 februarie 2012 C. Constituțională a respins ca neîntemeiată o excepție de neconstituționalitate ce viza art.8 din Legea nr. 285/2010.
C. a statuat că dispozițiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art.41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu. Totodată, prin aceeași decizie, s-a arătat că legiuitorul, prin art.8 din Legea nr.285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un "bun" în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd în același timp doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe. Așadar, C. a concluzionat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată.
C. a mai reținut că dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.
C. a mai constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
Prin decizia nr.257/2012 C. Constituțională a respins o altă excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010, reiterând aceste argumente.
Aceste considerente sunt aplicabile și în continuare, după anul 2011.
Ca urmare, instanța nu poate reține, contrar celor statuate de C. Constituțională, că ar fi cuvenit în mod distinct premiul anual începând cu anul 2011 sau că acesta nu a fost introdus în salariul aflat în plată, contrar celor stabilite în lege.
Astfel, legea stabilește că salariile prevăzute în cuprinsul acesteia includ și premiul anual pentru 2010, acest cuantum menținându-se în anii ulteriori.
În cauză nu se susține că salariul încasat este mai mic decât cel prevăzut de lege.
Nici susținerile privind încălcarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu sunt fondate.
Astfel, în hotărârea pronunțată în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există potrivit Convenției un drept al individului de a continua să fie plătit cu un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 94). S-a mai reținut că pretențiile reclamantului pot fi considerate un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție doar dacă există o bază suficientă în legislația națională.
De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, C. Europeană a Drepturilor Omului a reținut că intră în marja de apreciere a statelor să stabilească ce drepturi sunt plătite salariaților săi din bugetul de stat și că statul poate introduce, suspenda sau elimina plata unor astfel de beneficii prin realizarea modificărilor legislative corespunzătoare (paragraful 23).
În aceeași hotărâre, C. Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut, însă, că în situația în care, totuși, o prevedere legală prevede plata anumitor beneficii și condițiile prevăzute au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să refuze plata lor atâta timp cât prevederile legale respective rămân în vigoare (paragraful 23).
Așadar, în lumina celor expuse anterior, rezultă că dreptul la salariu suplimentar poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție numai în măsura și în perioada în care este prevăzut ca atare în legislația națională.
Statul poate reduce sau elimina salariul suplimentar acordat personalului bugetar prin lege întrucât Convenția nu garantează un anumit cuantum al salariului și nici nu protejează dreptul la muncă.
Cât timp legea prevede anumite drepturi suplimentare pentru personalul remunerat din fonduri bugetare, aceste drepturi salariale au o bază suficientă în legislația națională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție iar statul nu poate refuza plata lor.
Din momentul în care aceste drepturi salariale nu mai sunt prevăzute în lege, fiind eliminate printr-o altă lege, el nu mai are au o bază suficientă în legislația națională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
În consecință, nu se mai pune problema analizei condițiilor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale pentru limitarea unui drept garantat de aceasta.
Ca urmare, nu se mai impune analiza situației de fapt din perspectiva existenței unei ingerințe și nici a eventualei ingerințe din perspectiva îndeplinirii anumitor condiții stabilite în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, statul poate stabili o altă modalitate de plată a beneficiilor acordate personalului remunerat din fonduri bugetare, cum este cazul de față, în care art. 8 din Legea nr. 285/2010 a stabilit că valoarea salariului suplimentar pentru anul 2010 este avută în vedere în determinarea majorării de 15% a salariului corespunzător lunii octombrie 2010, adică redus cu 25% prin Legea nr. 118/2010.
Privind dreptul la salariu și alte drepturi de natură salarială cum este salariul suplimenta anual ca făcând parte din conținutul dreptului la muncă, se înțelege că dreptul al salariu se bucură de aceeași protecție ca și dreptul al muncă.
Or, C. Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( cauza T. contra României – paragraful nr.88).
Față de toate aceste considerente, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va schimba în tot sentința apelată în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelantul pârât M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1223 din 17 august 2015 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. M., cu domiciliul procesual ales în T., ., la Judecătoria T. și intimații pârâți C. DE A. C., cu sediul în C., . și T. T., cu sediul în T., ..
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge ca nefondată acțiunea.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 19 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond M.L.Șurculescu
Tehnored.dec.jud.apel R.A./16.02.2016/7 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 24/2016.... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 31/2016. Curtea... → |
|---|
