Acţiune în constatare. Decizia nr. 1188/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1188/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-04-2014 în dosarul nr. 8717/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1188
Ședința publică de la 04 Aprilie 2014
Completul constituit din:
Președinte: M. M.
Judecător: S. A. C.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta-reclamantă V. A., domiciliată în C., .. 11, ., ., împotriva sentinței civile nr. 7026/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în Ghercești, ., jud. D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta-reclamantă V. A., asistată de avocat ales Crăciuneascu D., cu împuternicire la dosar, și în reprezentarea intimatei-pârâte - consilier juridic D. M., cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelul este declarat și motivat în termen legal, în cadrul procedurii prealabile fiind formulată întâmpinare.
Avocat C. D. pentru apelanta-reclamantă arată că a înțeles să solicite prin cererea de apel proba cu înscrisuri și audierea celui de-al doilea martor propus la fond (nu insistă în reaudierea celui deja audiat) pentru a dovedi că în secția unde și-a desfășurat activitatea clienta sa unitatea a înțeles să încadreze în grupa a II-a de muncă, eliberând adeverințe în acest sens. Ca urmare cere încuviințarea acestora.
Reprezentanta convențională a apelantei-pârâte nu se opune probei cu înscrisuri, depunând în contraprobă cererile ce au stat la baza eliberării actelor depuse la acest termen de judecată, cereri care dovedesc că salariații au avut alte locuri de muncă decât reclamantul. Cât privește proba cu audierea unui martor, apreciază că nu este necesară și lasă la aprecierea instanței soluția ce o va pronunța.
Curtea, în baza art. 254 și următoarele Cod proc. civ., încuviințează proba cu înscrisuri solicitată și respinge proba cu audierea celui de-al doilea martor propus la fond, întrucât nu sunt împrejurări noi de dovedit, fiind suficientă declarația martorului ascultat de instanța de fond. După care, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, apreciază că nu se impune pronunțarea cu privire la estimarea duratei procesului, motiv pentru care constată, potrivit art. 482 raportat la art. 244 Noul Cod proc. civ., încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra apelului
Apelanta-reclamantă prin avocat C. D. solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și motivată. Arată că activitatea clientei sale se încadrează în condiții de grupă superioară potrivit art. 3 din Ordinul 50/1990, pct. 34 din Anexa 2, aceasta desfășurându-și activitatea alături de frezori și alte categorii de salariați încadrați de unitate în grupa a II-a de muncă. Nu se poate aprecia că activitatea apelantei nu s-a desfășurat în condiții de grupă în procent de 100%, pentru că traversa o alee de 2 m atunci când prelua și preda piesele, potrivit actelor administrate rezultând că s-a îmbolnăvit de astm bronșic, tocmai că lucra în condiții vitrege, Decizia 258/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciind că se poate încadra în atare condiții. Depune chitanța nr. 141 din 07.03.2014 și cere cheltuieli de judecată.
Consilier juridic D. M. pentru intimata-pârâtă pune concluzii de respingere a apelului și de menținere drept temeinică și legală a sentinței apelate potrivit întâmpinării, punctând că nu există temei legal pentru eliberarea adeverinței solicitate.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă apelată, Tribunalul D. a respins acțiunea precizată de reclamant V. A. în contradictoriu cu pârât ..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta V. A. a fost în perioada 06.06._92 (vizată în cerere) salariata unității pârâte, . funcția de "pregătitor completator", conform mențiunilor din carnetul de muncă .
La nivelul societății pârâte s-a realizat procedura prevăzută de Ordinul 50/1990 privind încadrarea activităților și locurilor de muncă în grupele superioare de muncă, activitatea desfășurată de reclamantă, cea de " pregătitor completator", neregăsindu-se între acestea.
Din depoziția martorului audiat în cauză s-a reținut că reclamanta, în această calitate, executa operațiuni de transport a pieselor și echipamentelor necesare executării lucrărilor din atelierele de "sculărie", "prelucrare mecanică", "tratamente", "galvanizare", "sudură în argon", cu ajutorul unui cărucior. Toate aceste compartimente erau separate, astfel că reclamanta parcurgea o bună parte din distanță prin spații aflate în aer liber.
Reclamanta susține însă că își desfășura activitatea într-o hală în care se executau operațiuni dintre cele prevăzute la pct. 34 din ordin, ce au fost încadrate în grupa a II de muncă, astfel că - prin raportare la art. 3 și 7 – are dreptul, la rândul său – la încadrarea în aceiași categorie.
Conform pct. 34 (alin. 4)din anexa II la Ordinul 50/1990, se încadrează în grupa a II a de muncă operațiunile de "polizare, șlefuire și lustruire a pieselor din metale feroase și neferoase".
Din susținerile reclamantului, coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză, se reține că acesta nu realiza niciuna din activitățile descrise la pct. 34 (alin. 4) enunțat anterior, ci doar tranzita o parte din compartimentele în care se realizau aceste operațiuni.
Este adevărata că potrivit art. 3 din Ordin "beneficiază de încadrarea in grupele I si II de munca, potrivit celor menționate, fără limitarea numărului, personalul care este in activitate …….., precum si alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca si activitățile prevăzute in anexele nr. 1 si 2".
Coroborând aceste dispoziții cu prevederile pct. 7, potrivit cărora "încadrarea in grupele I si II de munca se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de munca incluse in aceste grupe, cu condiția ca,pentru grupa I, personalul sa lucreze in aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa II, cel puțin 70% din programul de lucru", rezultă că personalul care nu prestează efectiv activitățile înscrise în cele două anexe, pot beneficia de aceiași încadrare dacă activitatea sa îi impune prezența cel puțin 70% din programul de lucru, în locurile de muncă respective.
Or, activitatea de transport a diferitelor materiale între secțiile unității pârâte, chiar dacă presupunea expunerea reclamantei la condițiile de lucru din respectivele compartimente, nu echivalează cu activitatea în sine de "polizare, șlefuire și lustruire", și, implicit, nu se poate aprecia asupra perioadei de timp în care aceasta s-a expus acelor condiții.
Concluzionând, nu a putut fi primită solicitarea reclamantei, întrucât acesta nu a realizat în perioada vizată activități efective dintre cele prevăzute la pct. 34 din anexa II la ordin, cel puțin 70% din programul de lucru și, pentru considerentele expuse, instanța respingând acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta V. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că în îndeplinirea meseriei de pregătitor completator și-am desfășurat activitatea în cadrul unei hale unde se executau și operații de nituire, activitate încadrată în grupa a II a de muncă. De asemenea, a arătat faptul că în cadrul secției existau aproximativ 100 de utilaje cu care se executau operații de stunjire, frezare, rectificare, găurire, alezare, ascuțire scule, iar zgomotul produs de utilaje depășea 80 dB. Piesele prelucrate, în proporție de 100%, necesitau precizie, ceea ce impunea microașchiere, în urma căreia rezulta pulbere microscopică și se eliminau vapori toxici în atmosferă.
Activitatea sa concretă a constat în preluarea pieselor de la o mașină industrială (de exemplu strung), înregistrarea acesteia și transportarea sa către altă mașină industrială (cum ar fi freză, polizor, etc) și s-a desfășurat în contextul activităților de polizare, șlefuire și lustruire a pieselor din materiale feroase și neferoase, în spații în care nu au funcționat instalații speciale de eliminare sau diminuare a cantităților de pulberi emanate în procesul de producție, iar această activitate, desfășurată în condițiile descrise mai sus se exercita pe tot parcursul programului de lucru. De asemenea, preda și primea piese în atelierele de tratament termic și vopsitorie, unde se lucra în condițiile grupei a II- a și unde îmi petrecea cea mai mare parte a programului de lucru.
Unitatea pârâtă, A. C. SA, prin întâmpinare, nu a contestat faptul că activitatea sa concretă de pregătitor completator a constat în operațiunile descrise mai sus, ci a susținut că timpul efectiv lucrat a fost în de 60%, întrucât începând cu anul 1992 unitatea pârâtă a beneficiat de prevederile unor legi specifice industriei de apărare. In acest sens a invocat Legea nr. 37/1992, Legea nr. 78/1995, OUG 95/2002.
Instanța de judecată, prin ..11.2013, a respins acțiunea motivat de faptul că "activitatea de transport a diferitelor materiale între secțiile unității pârâte, chiar dacă presupunea expunerea reclamantei la condițiile din respectivele compartimente, nu echivalează cu activitatea în sine de șlefuire, lustruire și, implicit, nu se poate aprecia asupra perioadei de timp aceasta s-a expus acelor condiții".
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a considerat că activitatea desfășurată nu presupunea activități efective din cele prevăzute la 34„ și pe cale de consecință, solicitarea nu putea fi primită.
Numai că, hotărârea instanței este netemeinică și nelegală pentru motive:
In mod corect prima instanță reține faptul că "activitatea de transport a materiale între secțiile unității pârâte, [...] presupunea expunerea reclamantei la condițiile de lucru din respectivele compartimente" (pag 3 a .), însă, în consecință, ar fi trebuit să constate că activitatea de completator s-a desfășurat în condițiile grupei a II a de muncă, reținând acest aspect pe baza declarației testimoniale a martorului audiat, dar și din faptul că pârâtă nu a combătut în niciun fel cele susținute, deși îi revenea sarcina probei, conform art.272 C.muncii. Instanța de fond pierde din vedere un aspect foarte important: în primul rând, secțiile unității pârâte se aflau în aceeași hală imensă, fiind separate doar de bucăți de tablă de dimensiuni reduse, de aproximativ 1,50 m înălțime, care permiteau foarte bine pulberilor să circule pe deasupra lor și să fie inhalate de toți din acea hală, indiferent de secția sau atelierul unde lucrau. In mod just instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere decizia nr. 258 din 20.09.2004 a ICCJ, conform căreia nu se poate restrânge aplicarea Ordinului 50/1990 numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului în lipsa unei dispoziții expres a însuși organului de autoritate emitent sau a act normativ de ordin superior. De altfel, și unitatea pârâtă a înțeles acest lucru, eliberând adeverințe de grupa a II a de muncă, așa cum s-a întâmplat în cazul altor colegi, cum ar fi C. C. și alții, însă a înțeles să facă acest lucru în mod inechitabil, la doar unii dintre colegii de la A. C. SA au primit adeverințe. Astfel, A. C. SA începe să întocmească ai activitățile încadrate în grupele I și II de muncă abia în anul 2007, când au început să plece din fabrică, ocazie cu care începe să elibereze dar numai "pe sprânceană", numai anumitor persoane din cadrul într-un mod total inechitabil și inacceptabil într-un stat de drept. Acest fapt rezultă fară dubiu din declarația domnului C. C. care, cu prilejul audierii sale ca martor în dosarul_, recunoaște că a primit o adeverință prin care munca sa desfășurată ca frezor a fost încadrată în grupa a II-a de muncă, dar și din alte înscrisuri care atestă acest fapt.
Pe de altă parte, instanța, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să constate că activitatea desfășurată se încadrează în grupa a II a de muncă și prin prisma conținutului punctului 160 din Anexa II a Ordinului 50/1990, căci a lucrat, așa cum rezultă din declarația martorului, un program de cel puțin 8 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, la care se adăugau ore suplimentare și multe zile de duminică lucrate, iar această activitate s-a desfășurat într-o hală lipsită de lumină solară, fară sisteme de încălzire pentru anotimpul friguros ori sisteme de răcire pentru anotimpul călduros. In schimb, era un zgomot asurzitor, iar în aer pluteau pulberile și particulele rezultate din activitatea de producție, activitate desfășurată la sute de mașini de frezare, rectificare, strunjire, alezare, ascuțire, ajustare (toate presupunând polizarea pieselor din materiale feroase și neferoase), plutea fumul și funinginea rezultată tot din activitatea de producție, iar toate acestea erau inhalate de către oameni, timp de cel puțin 8 ore pe zi, căci în acea hală nu au funcționat niciodată sisteme de ventilație.
Mai mult decât atât, așa cum reiese din declarația martorului audiat, și-a desfășurat activitatea atât în cadrul secției sculărie și prelucrări mecanice, unde se desfășurau în permanență activități încadrate în grupa a II a de muncă, așa cum rezultă din adeverințele eliberate de unitate anumitor colegi și din hotărârile judecătorești (aproximativ 30 la număr) care au constatat că în secția sculărie erau condiții de grupa a II a de muncă, dar și în secțiile de tratamente termice și vopsitorie, unde se desfășurau în permanență activități încadrate în grupa a II a de muncă, așa cum rezultă din chiar tabelul întocmit de unitate.
La primul termen de judecată și-a precizat acțiunea și a arătat faptul că înțelege să își întemeieze cererea și pe punctele 3 și 7 ale Ordinului 50/1990, iar din declarația martorului audiat rezultă cu certitudine că și-a desfășurat activitatea în locuri de muncă unde se realizau activități de grupa a II a de muncă (vopsitorie, tratamente termice, prelucrări mecanice, sculărie). Tocmai în virtutea principiului echității și nediscriminării legiuitorul a inserat în Ordinul 50/1990 punctul 3 care prevede că beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, toate categoriile de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în Anexa I și II. Cu alte cuvinte, dacă o persoană face polizare a materialelor feroase și neferoase ori vopsitorie se încadrează în grupa a II a de muncă, dar la fel se încadrează și o altă persoană care nu face polizarea materialelor feroase și neferoase ori vopsitorie, dar care lucrează efectiv lângă acea persoană care face respectiva polizare ori respectiva vopsitorie. Și legiuitorul a avut o gândire logică atunci când a edictat acest act normativ, căci nu putem nici să presupunem măcar că persoana care stă lângă cel care polizează nu ar inhala aceleași pulberi. Ar fi ca și cum am spune că persoana care stă lângă cel care fumează nu inhalează fum pentru că el/ea nu fumează.
Activitatea sa se desfășura într-o proporție uriașă în secțiile vopsitorie și tratamente termice, unde petreceam cam 80% din programul de lucru, pentru că aici preda și primea piese vopsite și galvanizate, care erau foarte multe și trebuiau numărate.
Este adevărat că martorul audiat a declarat că pentru a merge în atelierul de vopsitorie trebuia să trec o alee care se afla în aer liber, însă instanța de fond, dacă ar fi întrebat cum era această alee, ar fi aflat că este vorba de o alee de circa 10 m lățime, pe care o parcurgea cam o dată pe săptămână și a cărei parcurgere dura cam 1 minut - maxim două, adică un timp foarte scurt din program (cam cât și-r ține respirația) și care nu e de natură să influențeze cantitățile de praf și pulberi inhalate.
Instanța de fond, dacă ar fi considerat că probatoriul nu este îndestulător, ar fi trebuit să procedeze conform art. 22 C.pr.civ. și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului. In acest sens, ar fi trebuit să procedeze și la audierea celui de-al doilea martor propus prin cererea de chemare în judecată, dar și să dispună efectuarea unei adrese către unitatea pârâtă pentru a da detalii cu privire la dimensiunea aleii în cauză și timpul necesar de parcurgere.
In aceeași ordine de idei, arată faptul că programul de 8 ore de lucru nu a fost aproape niciodată respectat (se referă la perioada dedusă judecății) în sensul că aproape zilnic se lucra peste program, se lucra și sâmbăta ca și regulă generală, și uneori chiar și duminica. Astfel, dacă parcurgea o dată pe săptămână o alee timp de 1-2 minute, cu siguranță acel timp era recuperat în orele suplimentare, în zilele de sâmbătă și duminică. Din cel mai simplu calcul rezultă că într-o zi de lucru în care programul era depășit, lucra mai mult de 8 ore, adică mai mult de 100%, iar parcurgerea aleii îi ocupa timpul ce îl recupera în orele suplimentare.
De asemenea, în cadrul unității s-au înregistrat și boli profesionale, așa cum este cazul domnului C. N., dar și a altor persoane care nu au înțeles să urmeze procedura de declarare a bolii profesionale. Chiar și reclamanta, este suferindă de astm bronșic, așa cum rezultă din adeverința medicală nr. 60 din 16.12.2013, iar această boală s-a produs în urma inhalării pulberilor și a vaporilor toxici din mediul în care a lucrat.
Or, instanța de fond trebuia să aibă în vedere tocmai aceste aspecte, ale identității condițiilor de muncă ale tuturor angajaților din secțiile sculărie, prelucrări mecanice, tratamente termice și vopsitorie, și să constate că activitatea desfășurată de către apelanta de azi se încadrează în grupa a II a de muncă în procent de 100%.
Pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În scop probator, în faza apelului, înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri (înscrisuri depuse deja la dosarul cauzei, precum și alte înscrisuri pe care le va depune până la primul termen de judecată), proba testimonială (reaudierea martorului audiat la fond și audierea celui de al doilea martor propus prin cererea de chemare în judecată).
In drept, invocă prevederile art. 466 și următoarele C.pr.civ.
Intimata-pârâtă a formulat și depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii Tribunalului D. ca temeinică și legală, precizând că reclamanta nu a efectuat operații de polizare, șlefuire și lustruire a pieselor din materiale feroase și neferoase, iar după data intrării în vigoare a Legii 19/2000 nu mai există bază legală pentru încadrarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite în grupe superioare de muncă.
Examinând apelul, prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea îl apreciază a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează.
Până la data de 01.04.2001, deci inclusiv pentru perioada dedusă judecății, solicitată de reclamantă în acțiune, încadrarea activității în grupele de muncă s-a făcut potrivit Ordinului nr. 50/1990, completat și modificat.
Meseria pe care a avut-o apelanta în această perioadă a fost de muncitor și pregătitor completator.
Potrivit art. 2 din Ordinul nr. 50/1990, in grupa a II-a de muncă se încadrează locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale cuprinse în Anexa nr. 2.
Art. 3 din Ordinul 50/1990 prevede că beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în Anexele nr. 1 și 2., ordinul instituind principiul legalității grupelor de munca, in sensul ca activitățile, locurile de munca si categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind sa fie cuprinse expres in norme specifice domeniului.
Potrivit Ordinului nr.50/1990, pentru a beneficia de încadrarea în grupa a II a de muncă, personalul în activitate - muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlorii tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- sa fi lucrat efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la O.50/1990 sau
- sa își fi desfasurat activitatea în aceleași condiții cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I și II de muncă, in situatia personalului muncitor din construcții-montaj sau din alte activități, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparații ale capacităților de producție
- nivelul noxelor existente la locurile prevăzute în aceste grupe sa depășeasca nivelul maxim admis prevăzut în Normele republicane de protecție a muncii, cu toate măsurile luate de unitate pentru normalizarea condițiilor de muncă.
- sa fi fost nominalizat de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținîndu-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).
Rezultă că încadrarea in grupele de munca se realiza fie direct ca urmare a regăsirii in una din situațiile cuprinse in anexe, fie prin asimilare ca urmare a desfășurării efective a muncii in situații din cele prevăzute in anexe.
Astfel, potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, beneficiază de încadrarea în grupa a II-a de muncă fără limitarea numărului, personalul care este în activitate - muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexa II”.
Astfel, dacă anexa încadrează în grupe de muncă anumite locuri de muncă, atunci personalul care lucrează efectiv în acele locuri de muncă beneficiază de grupe de muncă.
Dacă însă anexele încadrează în grupe de muncă anumite „activități”, atunci se încadrează în grupa respectivă de muncă personalul care desfășoară efectiv acele activități, nu și alți salariați care ar lucra în preajma celor ale căror activități se încadrează în grupe superioare de muncă.
Cum în cazul de față, respectiv pct. 34 Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990, încadrarea în grupa a II-a de muncă este determinată de tipul concret de activitate, iar reclamanta nu a desfășurat activitatea respectivă, atunci nu îi sunt aplicabile dispozițiile pct. 34 din Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50 / 1990.
Activitățile desfășurate de către reclamantă nu se regăsesc printre cele prevăzute in Anexa II, nici sub aspectul art. 1, nici sub aspectul art. 3 din Ordin. Simpla exercitare a muncii în condițiile unor factori de risc de natura celor expuși de reclamantă nu justifică încadrarea în grupa a II-a de muncă potrivit Anexei II pct. 34, deoarece textul prevede expres care sunt activitățile care se încadrează în grupa a II-a de muncă, activități neefectuate în concret de reclamantă.
Activitatea reclamantei de preluare și transportare a pieselor de la o mașină industrială la alta și predarea și primirea pieselor în atelierele de tratament termic și vopsitorie, condițiile concrete de desfășurare a activității fiind condiții normale, aceasta neefectuând operații de polizare, șlefuire și lustruire a pieselor din materiale feroase și neferoase.
De asemenea,activitatea reclamantei nu se încadrează nici în cea prev. de anexa II,pct.160 deoarece se referă la întreprinderile din industria materialelor de construcții-hale sau poligoane de prefabricate din beton,linii tehnologice de fabricare a ipsosului,gipsului,agrocalcarului și dolomitei,produselor ceramice,etc.
Curtea reține de asemenea că, potrivit pct.15 din Ordinul 50/1990 dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, înregistrarea în carnetul de muncă a acestor activități fiind obligatorie potrivit dispozițiilor Decretului 92/1976 privind carnetul de muncă.
Din carnetul de muncă al reclamantei se constată că aceasta și-a desfășurat activitatea ca angajată al pârâtei, în condiții normale de lucru.
Câtă vreme activitatea reclamantei nu se încadrează în Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990, nici direct și nici prin asimilare, motivarea instanței de fond este corectă, din perspectiva Ordinului 50/1990 constatarea existenței unor condiții dificile de lucru nefiind suficientă pentru recunoașterea beneficiului grupei pretinse.
În acest context, extinderea sferei de aplicare a ordinului la alte categorii de beneficiari pe considerentul că ar exista o similitudine între activitatea desfășurată de reclamantă cu cea prevăzută în Anexa nr. 2, punctul 34 și 160 din ordin sau că, altminteri s-ar crea o discriminare între cei care au activat în condiții similare de muncă, reprezintă de fapt o adăugare la lege, care nu se poate realiza de către instanțele de judecată.
Prin înscrisurile depuse reclamanta a invocat faptul că altor angajați ai pârâte, colegii săi de serviciu, li s-a recunoscut încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Curtea reține că profesiile acestora sunt altele decât cele ale reclamantei, pe unii dintre aceștia chiar unitatea i-a nominalizat în grupa a II-a de muncă, astfel încât nu pot fi avute în vedere de instanța de apel ca argument pentru constatarea desfășurării de către reclamantă a activității în grupa a II-a de muncă pe perioada dedusă judecății.
În ceea ce privește sentințele civile invocate de apelantă ca practică judiciară, acestea sunt hotărâri judecătorești de speță, ele neavând caracter obligatoriu pentru modul de soluționare a altor spețe, întrucât, în sistemul de drept român, practica judiciară nu este izvor de drept.
Singurele excepții când precedentul judiciar capătă statutul de izvor de drept, fiind obligatoriu pentru instanțele de judecată, sunt cele reprezentate de deciziile date de către Înalta Curte de Casație și Justiție (I.C.C.J.) în materia „recursului în interesul legii” (cale extraordinară de atac prin care se urmărește asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor pe întreg teritoriul țării) și deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea: unui text de lege, a unei legi în ansamblul ei, a unei ordonanțe ori a regulamentelor Parlamentului.
Cum, în cauză, sentințele civile nu fac parte din cele două categorii de excepții, susținerea apelantei privind discriminarea, va fi înlăturată ca fiind nefondată.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 480 Cod procedură civilă, va fi respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă V. A., domiciliată în C., .. 11, ., ., împotriva sentinței civile nr. 7026/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în Ghercești, ., jud. D., având ca obiect acțiune în constatare.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 Aprilie 2014.
Președinte, M. M. | Judecător, S. A. C. | |
Grefier, A. Golașu |
Red. MM
Tehnored. AG/14.04.2014
Jud. fond: D. S.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 749/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... → |
|---|
