Suspendare executare. Decizia nr. 172/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 172/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-01-2014 în dosarul nr. 21558/63/2011
DOSAR Nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 172
Ședința publică din data de 29 Ianuarie 2014
Completul compus din:
Președinte: Judecător P. B.
Judecător C. T.
Judecător L. E.
Grefier I. B.
*******
Pe rol, soluționarea recursului declarat de petentul S. C. de Neuropsihiatrie C., împotriva sentinței civile nr. 1689/23.04.2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata V. N., având ca obiect suspendare executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile au lipsit.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în cadrul căruia a învederat că prin încheierea de ședință din data de 07.11.2012, judecata cauzei a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților și că, potrivit referatului întocmit de grefă la data de 06.01.2014, s-a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei pentru constatarea perimării, după care, instanța a invocat din oficiu excepția perimării recursului și constatând cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2011 pe rolul Tribunalului D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, petentul S. C. de Neuropsihiatrie a chemat în judecată intimata V. N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună acordarea unui termen de grație și suspendarea executării silite pe această perioadă.
Prin sentința civilă nr. 1689/23.04.2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, s-a respins cererea formulată de către petentul S. C. DE NEUROPSIHIATRIE C., cu sediul în C., .. 99, jud. D., în contradictoriu cu intimata V. N., domiciliat în C., ., ., ., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut:
În fapt:
Prin Sentința civilă nr. 5531/2008 pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, ce constituie titlu executoriu, creditorul intimat a obținut, în contradictoriu cu debitorul petent, obligarea acestuia din urmă la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale.
Titlul nu a fost executat de bunăvoie, motiv pentru care creditorii au solicitat executarea silită, întocmindu-se dosarul de executare nr.425/E/2011 al Biroul Executorului Judecătoresc „C. F.”.
În drept:
Temeiul de drept invocat de către petent, prevederi ale Legii nr.146/1997 și ale Legii nr.92/2011, reprezintă modificări ale O.G. nr.22/2002. Temeiul real al cererii îl constituie prevederile art.6 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, forma actualizată.
Art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 și ale O.U.G. nr. 71/2009 favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice, indiferent de consecințe.
Curtea Constituțională a României, în practica sa constantă (de exemplu, Decizia nr. 255/2003, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 1184/2008, Decizia nr. 784/12.05.2009), a considerat că dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 sunt în acord cu dispozițiile Constituției.
În Decizia nr. 127/2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile O.G. nr.22/2002 nu contravin nici dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa: „este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Constituționalitatea O.G. nr.22/2002 nu poate fi pusă în discuție de către prezenta instanță, verificarea constituționalității fiind de competența exclusivă a Curții Constituționale.
Însă în privința concordanței dispozițiilor O.G. nr.22/2002 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern. În această privință, prezenta instanță nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției. În Cauza D. P. contra României (nr.2 / 26 aprilie 2007), se apreciază că instanța constituțională română „a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art.8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții”, această situație fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național.” (paragrafele 101 și 102 din Hotărâre).
Între aplicarea ordonanțelor indicate, ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Art.20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” prevede: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
În concluzie, când se invocă prevederile O.G. nr.22/2002, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest argument nu va fi luat în considerare.
Astfel, conform art.6 alin.2 și 4 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea – de acordare a unui termen de grație, precum și de suspendare a continuării executării silite până la soluționarea prin hotărâre definitivă și irevocabilă a cererii privind acordarea termenului.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs petentul S. C. de Neuropsihiatrie C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin încheierea de ședință din data de 07.11.2012, această instanță a suspendat judecata cauzei, în conformitate cu prevederile art.242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.
Din oficiu, ca urmare a referatului din data de 06.01.2014, cauza a fost repusă pe rol pentru constatarea perimării.
Potrivit art.248 alin.(1) Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, iar potrivit dispozițiilor art. 252 C.pr.civ. perimarea se poate constata și din oficiu.
Având în vedere că, de la data de 07.11.2012 când cauza a fost suspendată, a trecut mai mult de un an, timp în care dosarul a fost lăsat în nelucrare din vina părții interesate, urmează a se constata perimat recursul.
Cauza fiind soluționată pe cale de excepție, instanța nu va mai enunța motivele invocate și nici examina legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond raportată la criticile din cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de petentul S. C. de Neuropsihiatrie C., împotriva sentinței civile nr. 1689/23.04.2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata V. N..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 29.01.2014.
Președinte,Judecător,Judecător,
P. B. C. T. L. E.
Grefier,
I. B.
Red. IB / 05.02.2014
Tehn. red. IB / 2 ex
Jud. fond IS V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 109/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 749/2014.... → |
|---|
