Depăşirea termenului legal de contestare a deciziei de concediere. Sancţiunea decăderii şi posibilitatea întreruperii termenului.
| Comentarii |
|
Soluţia prevăzută de dispoziţiile art.2539 al.2 cod civil referitoare la întreruperea termenului de prescripţie se aplică şi termenelor de decădere (cum este cel prevăzut de art.211al.l lit. a legea 62/2011), aşa cum rezultă din dispoziţiile art.2548 al.3 Cod Civil, cu adaptările necesare la instituţia juridică asupra căreia îşi extinde aplicarea.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 14766/63/2013, reclamanta P. C. a chemat în judecată pârâta S.C. P. T. CRAIOVA S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 173/2013 emisă de intimată, reîncadrarea contestatoarei pe postul avut anterior concedierii şi obligarea acesteia la achitarea unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate la zi la data plăţii efective şi achitarea celorlalte drepturi cuvenite până la reintegrarea în muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 1467 din 18 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis excepţia tardivităţii şi, în consecinţă, s-a respins contestaţia privind pe contestatoarea P. C., în contradictoriu cu intimatul S.C. P. T.CRAIOVA S.R.L., ca tardiv formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Dolj a constatat şi reţinut următoarele aspecte:
Obiectul prezentei cauze îl constituie pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 173/2013 emisă de intimată, reîncadrarea contestatoarei pe postul avut anterior concedierii şi obligarea acesteia la achitarea unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate la zi la data plăţii efective şi achitarea celorlalte drepturi cuvenite până la reintegrarea în muncă.
Decizia contestată a fost primită de către contestatoare la data de 19.04.2013, semnând de primire, după cum rezultă din menţiunile efectuate pe aceasta.
Potrivit art. 211 alin 1 lit. a Legea nr. 62/2011 "Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: a)măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă".
în speţă, acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost depusă la data de 29.10.2013, cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile legale menţionate anterior.
Contestatoarea a invocat întreruperea prescripţiei conform art. 2539 Noul Cod civil, având în vedere că a mai formulat o cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect ce a format obiectul dosarului nr. 9020/63/2013 .
Observând dosarul nr. 9020/63/2013, instanţa a constatat că la data de 09.05.2013 contestatoarea a mai a formulat o cerere având acelaşi obiect ca cea din prezenta cauză, cerere ce a fost anulată prin încheierea din 25.09.2013, motivat de faptul că reclamanta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei privind complinirea lipsurilor, respectiv: să precizeze domiciliul reclamantei, sediul profesional al avocatului, dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea dispoziţiilor art. 150 NCPC pentru înscrisuri.
Potrivit art. 2500 Noul Cod civil "Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
în sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz".
Raportat la aceste dispoziţii legale, precum şi la dispoziţiile din Titlul I intitulat " Prescripţia extinctivă " Noul Cod civil, instanţa a constatat că termenul de 45 zile prevăzut de Legea nr. 62/2011, nu este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere conform art. 2539 Noul Cod civil, ci are natura juridică a unui termen de decădere în sensul art. 2545 Noul Cod civil, dat fiind că neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, stinge însuşi dreptul subiectiv.
Prin urmare, potrivit art. 2548 alin 1 NCPC, nu este supus suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
în speţă, termenul de 45 zile pentru contestarea unei decizii de concediere este prevăzut de lege, are caracter imperativ, nefiind astfel susceptibil de întrerupere.
Deşi contestatorul invocă aplicarea dispoziţiilor art. 2539 alini, 2 Cod civil privind întreruperea prescripţiei, instanţa a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, întrucât dacă s-ar aplica termenul de 6 luni prev. de alin 2 în vederea formulării noii cereri de chemare în judecată s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 211 alin 1 lit. a din Legea nr. 62/2011 privind termenul de 45 zile pentru formularea contestaţiei împotriva unei decizii de concediere.
Faţă de cele expuse mai sus, în baza art. 211 alin 1 lit. a din Legea nr. 62/2011, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi a respins contestaţia ca tardiv formulată.
împotriva sentinţei 1467 din 18 martie 2014 a declarat apel contestatoarea P.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-au criticat următoarele:
Potrivit art. 2359 cod civil prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
In speţă legiuitorul a dorit să confere o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul creditor nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creditorul lipsit de diligentă nu-şi mai atinge scopul.
In cazul în care cererea de chemare în judecată este anulată pentru lipsă de formă conform art. 200 alin 2 Cod procedură civilă actual, cursul prescripţiei se întrerupe în conformitate cu art. 2539 alin.(l) Noul Cod civil. Avantajul aplicării primei dispoziţii constă în faptul că începe să curgă o prescripţie de aceeaşi natură, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune, care trebuie însă coroborate cu dispoziţiile 2539 alin.(2) teza finală Noul Cod civil.
In consecinţă cererea de chemare în judecată a fost introdusă cu respectarea termenelor procedurale prevăzute de art. 2539 cod civil nou şi art. 268 Codul Muncii.
Faţă de toate aceste aspecte s-a solicitat respingerea excepţiei de tardivitate.
Pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea apelului cu consecinţa admiterii contestaţiei aşa cum a fost formulată.
S-a arătat că, aşa cum a precizat şi în acţiunea introductivă, contestatoarea, a fost angajată a intimatei încă din anul 1994, având meseria de muncitor necalificat - măturător, fără a îndeplini şi activităţi legate de gestiune cum precizează pârâta în întâmpinare. Până la data desfacerii CIM nu a avut nici o abatere în legătură cu munca.
S-a mai precizat de către contestatoare că, a invocat nubtatea absolută a deciziei de concediere ca şi apărare de fond, în acest sens a arătat următoarele:
Decizia de desfacere a CIM este lovită de nubtate întrucât au fost încălcate prevederile art. 63 (2) din Codul muncii potrivit căruia „ Concedierea salariatului pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. d) poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern."
Prin decizia emisă intimata nu a făcut vorbire despre urmarea acestei proceduri prealabile desfacerii CIM şi în consecinţă a sobcitat să se constatate nubtatea absolută a deciziei nr. 173/18.04.2013 emisă de S.C. P. T. CRAIOVA SRL şi în consecinţă să se dispună conf. art. 80(1) şi (2) reîncadrarea contestatoarei în postul avut anterior concedierii şi achitarea unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactuabzate la zi la data plăţii efective şi achitarea celorlalte drepturi cuvenite până la reintegrarea în muncă.
Desfacerea CIM pentru motive care ţin de persoana salariatului, argumentat de intimată în sensul că nu îndepbneşte condiţiile minime de studii necesare ocupării postului de muncitor necalificat - măturător - nu este un argument real şi serios. In nici un caz pentru acest argument nu se aplică soluţia juridică a desfacerii CIM pentru necorespundere profesională.
Condiţia invocată de intimată a fost apreciată ca îndephnită la momentul încheierii CIM, dată la care angajatorul avea cunoştinţă despre nivelul studiilor salariatei concediate. Ca atare CIM - ul a fost încheiat cu acordul părţilor.
S-a mai menţionat că, la încheierea CIM şi nici pe parcursul derulării acestuia (peste 20 ani) nu s-a pus în discuţie niciodată nivelul studiilor pentru această meserie, fapt pe care de altfel nu îl impune nici o lege. Acest fapt nu a reprezentat niciodată un criteriu la angajare şi ca atare măsura desfacerii CIM este nejustificată. Este ştiut faptul că încadrarea în această meserie, se făcea cel mult printr-o probă practică.
Necorespunderea profesională prevăzută la art. 61 lit. d din Codul muncii este o sancţiune pentru necunoaşterea sau stăpânirea insuficientă a regulilor, tehnicilor specifice meseriei desfăşurată de către salariat. In cauză, intimata nu a menţionat nimic legat de acest aspect.
Intimata nu a făcut nici un fel de aprecieri în decizia de desfacere a CIM în sensul că salariata contestatoare a obţinut performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndreptăţit a le aştepta de la salariată sau alte fapte care să evidenţieze carenţe profesionale sau dovezi de neîndeplinire accidentală culpabilă a obligaţiilor de serviciu sau dezinteres faţă de îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
A mai arătat că, este de notorietate că meseria în discuţie - măturător - presupune sarcini simple şi de rutină care necesită folosirea de unelte manuale şi depunerea unui efort fizic considerabil, care nu impune efectuarea de studii îndelungate. Mai mult, Ordinul MMFPS 1832/2011 nu precizează în mod explicit nivelul de studii. Nu a existat şi nu există incompatibilitate între nivelul studiilor şi activitatea pe care o desfăşoară contestatoarea. Exigenţele angajatorului în privinţa acestei meserii la acest moment, apreciază contestatoarea, sunt nejustificate.
Angajatorul trebuie să probeze aceste carenţe profesionale. Pentru a considera că nu este corespunzător, că nu îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu, trebuie să se facă dovada că este urmare a activităţii sale.
S-a mai precizat că, în cazul contestatoarei, angajatorul contestă că nu corespunde din punct de vedere al studiilor (cel mult se putea solicita constatarea nulităţii Contractului Individual de Muncă). Niciodată angajatomi nu a pus în vedere perfecţionarea profesională.
în ceea ce priveşte evaluarea din actele depuse şi întâmpinare rezultă, că aceasta s-a făcut pentru altă perioadă şi nu pentru situaţia de faţă. Din punct de vedere al angajatorului evaluarea nu are relevanţă întrucât a fost o evaluare în ansamblu, neputându-se sesiza asupra studiilor absolvite. Conform art. 63 alin. 2 Codul muncii, unitatea trebuie să evalueze în prealabil salariatul conform unei proceduri, rezultatul evaluării fiind esenţial pentru edificarea cauzelor neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu. Este nelegală concedierea pentru necorespundere profesională în urma unei evaluări în masă a persoanelor având scopul de a stabili care salariaţi urmează a fi concediaţi, ca urmare a adoptării unei noi organigrame reduse ca nr. de posturi.
Examinând sentinţa apelată, Curtea apreciază apelul ca fiind fondat pentru următoarele
considerente:
Prima instanţă în mod greşit a constatat că dispoziţiile art.2539 al 1 şi 2 Cod Civil nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că termenul de 45 de zile pentru formularea contestaţiei împotriva unei decizii de concediere prevăzut de art.211 al.l lit. a legea 62 /2011, are natura juridică a unui termen de decădere în sensul art2545 Cod Civil.
Soluţia prevăzută de dispoziţiile art. 2539 al 2 Cod civil, invocată în cauză de apelanta contestatoare se aplică şi termenelor de decădere, de vreme ce art.2548 al.3 Cod Civil dispune că „de asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată, .. ..dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Printre aceste dispoziţii referitoare la întreruperea prescripţiei se numără şi art.2539 al.2 teza II care prevede că „ dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a cerii a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
Aplicarea corespunzătoare a acestei dispoziţii (cu adaptările necesare la instituţia juridică asupra căreia îşi extinde aplicarea) în cazul termenelor de decădere care sunt adesea scurte, înseamnă că după anularea primei cereri reclamantul nu dispune de un termen de 6 luni pentru introducerea noii cereri, dacă termenul iniţial de decădere este de 45 de zile, ci de un nou termen cu aceeaşi lungime ca termenul iniţial.
Soluţia prevăzută de dispoziţiile art. 2539 al.2 teza II Cod Civil dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-1 scuti de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii cererii pentru motive formale iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.
în cauză reclamanta a formulat iniţial contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 173/18.04.2013, la data de 9.05.2013, încadrându-se în termenul de 45 de zile prevăzut de legea 62/2011.
Această contestaţie a fost anulată, în baza art.200 cod procedură civilă, prin încheierea dată în camera de consiliu în data de 25.09.2013, definitivă prin încheierea pronunţată la 23.10 2013 cu privire la reexaminare.
Faţă de conţinutul dispoziţiilor art.2539 al.2 teza n Cod Civil, Curtea constată că noua contestaţie, ce formează obiectul cauzei, formulată la data de 29.10 .2013, a fost introdusă în termen de 45 de zile de la data când hotărârea anterioară de anulare a rămas definitivă.
în această situaţie în care noua acţiune a fost introdusă înăuntrul acestui termen, instanţa de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond pentru a fi în măsură să constate dacă termenul a fost sau nu întrerupt, întrucât întreruperea operează cu condiţia ca noua cerere să fie admisă.
Examinând fondul cauzei, Curtea constată:
Potrivit art.2 din decizia 173/18.04.2013, motivul care a stat la baza concedierii îl constituie neîndeplinirea de către salariată a condiţiilor minime de studii necesare ocupării postului de muncitor necalificat întrucât aceasta a absolvit patru clase iar condiţiile minime necesare sunt studii generale.
Potrivit art.l din aceeaşi decizie, contractul individual de muncă al contestatoarei a încetat în baza art.61 lit.d legea 53/2003 - Codul Muncii.
Conform art.61 lit. d Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.
în cadrul conflictului de muncă angajatorului îi revine sarcina să dovedească în ce constă necorespunderea celui în cauză
Potrivit art.63 al.2 Codul Muncii, concedierea salariatului pentru motivul prevăzut la art.61 lit. d poate fi dispusă numai după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilită prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau în lipsa acestuia, prin regulament intern.
Deşi prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, intimata susţine că evaluarea salariatei a fost efectuată, acest aspect nu a fost dovedit.
De altfel din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod evident că angajatorul nu a avut în vedere la concediere criteriul evaluării, motivul expres menţionat fiind acela al neîndeplinirii condiţiilor minime de studii.
întrucât evaluarea prealabilă a salariatului este obligatorie în cazul în care salariatul urmează a fi concediat pentru necorespundere profesională, neefectuarea acestei evaluări, cum este cazul în speţă, atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.
în urma acestei examinări, Curtea apreciind că pretenţiile reclamantei sunt fondate, constată că termenul de 45 de zile dat de lege pentru contestarea deciziei de concediere a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată precedentă, astfel că excepţia tardivităţii invocată de intimată este neîntemeiată.
Faţă de aceste considerente, constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, în baza art.480 al.3 cod procedură civilă Curtea urmează să admită apelul, să anuleze sentinţa atacată şi rejudecând va respinge excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, va admite contestaţia şi va anula decizia de concediere 173/18.04.2013 emisă de intimată, pentru motivele expuse anterior.
în baza art.80 al. 1 şi 2 Codul Muncii, instanţa va dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior şi va obliga intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.
(Decizia 3296/16.09.2014 - Secţia I civilă, rezumat judecător Lăloianu Lucia Mariana)
| ← Invocarea unor noi motive de nelegalitate a deciziei de... | Salarizare. Medici nominalizaţi să asigure asistenţa... → |
|---|
