Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 727/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 727/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 8871/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 727
Ședința publică de la 12 Martie 2014
Completul compus din:
Președinte: - T. R.
Judecător: - P. B.
Grefier: - S. C.
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR "SA - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C., cu sediul în C., b.dul D., nr.1, județul D., împotriva sentinței numărul 7132 din data de 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamantul S. C. DIVIZIA LINII C. pentru C. M., cu sediul în C., b.dul D., nr. 5-7,județul D., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul reclamant C. M., lipsind apelanta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR "SA - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat următoarele:
- apelul apare declarat și motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011;
- apelanta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR "SA - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C., prin motivele apel, a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nefiind excepții de invocat, alte cereri de formulat, Curtea, constatând cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra apelului.
Intimatul reclamant C. M. a solicitat respingerea apelului, menținerea sentinței 7132 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. ca temeinică și legală.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința nr.7132 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2013 – 30.04.2013, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
S-a admis cererea formulată de S. C. DIVIZIA LINII C., cu sediul în C., bulevardul D., nr. 5-7, județul D. pentru C. M. în contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" SA cu sediul în București, ..38, sector 1 - SUCURSALA "CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C. cu sediul în C., ., județul D..
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin 3 lit a din CCM unic la nivel de ramură de transport pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 01.04._10, actualizate de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2013 – 30.04.2013 instanța a respins-o ca neîntemeiată deoarece termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului, iar dreptul la acțiune se naște la data la care pârâta trebuia să plătească reclamantului salariu și nu l-a plătit în cuantumul cuvenit. Salariul cuvenit pentru luna aprilie se plătea în luna următoare, luna mai și de la acea data începea să curgă termenul de prescripție, astfel că prezenta acțiune formulată la 30.04.2013 este în termenul de 3 ani.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a fost angajatul societății pârâte C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" SA - SUCURSALA "CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C. în perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, așa cum rezultă din carnetele de muncă depuse la dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, așa cum rezultă chiar din recunoașterea sa consemnată în întâmpinare, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colectiv de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
In ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 268 lit. d C. muncii, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, instanța a constatat că astfel de prevederi legale se aplică numai în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, nu și în cazul în care se solicită plata unor drepturi, pentru perioada în care contractul colectiv de muncă a fost în vigoare.
Prin urmare, pârâta nu a acordat și nu a plătit reclamantului drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul au suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâtaC. Națională de Căi ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C. (fostă Sucursala Regionala CF C.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că, urmare a negocierilor anuale și a lipsei fondurilor necesare, părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CNCF CFR SA nu au înțeles să folosească drept sistem de referință valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv 600 lei pentru salariul minim de bază, iar anexele nr.1 la CCM la nivel de unitate au fost însușite de sindicatul al căror membrii erau reclamanții.
S-a arătat că membrii de sindicat au participat la negocieri și nu au solicitat preluarea art.41 alin3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi, și de asemenea nu au solicitat să se constate nulitatea vreunei clauze contractuale cu care salariații au fost de acord.
Apelanta a invocat dispozițiile art.236 alin.4 din Codul Muncii, și a arătat că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de ramură nu pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită.
S-a precizat că aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de ramură transporturi au negociat și semnat și CCM la nivel CNCF CFR SA, convenindu-se să se acorde salariul minim brut–clasa I de salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04.2010–31.12.2010.
S-a apreciat că doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că CN CF CFR SA a avut încheiat CCM pe perioada 2009-2010.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate, s-a considerat că este total neîntemeiat având în vedere faptul că, în cauză, între pârât și reclamant nu s-au stabilit raporturi juridice de natură civilă care să facă obiectul art.1 și art.8 din OG nr.13/2011 privind dobânda legală, ci raporturi juridice de muncă întemeiate pe dispozițiile legislației muncii.
Dobânda legală reglementată de art.1088 din fostul Codul civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.1.535 din Noul cod civil referire la OG nr.13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate cu obligații și neexecutate nu obligațiile rezultate din contractele de muncă.
S-a solicitat să se admită apelul, să se schimbe sentința în sensul respingerii acțiunii.
În drept, s-au invocat prevederile art.466 și urm. din Noul Cod de procedură civilă.
Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prin art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramura de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse intre 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut ca acești coeficienți se aplica la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
În consecință, prin contract colectiv la nivel de ramura s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum și salariul de bază minim brut. S-a prevăzut totodată că acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplică la salariul de baza minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), în negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate, părțile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură. Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de muncă, salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității pârâte, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp. Pe de altă parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare în mod crescător în raport de clasa de ierarhizare, însă aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare în mod temeinic și legal instanța de fond a constatat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 în vigoare în perioada în litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, în redactarea din perioada în litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din C. Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
În raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond că pârâta nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Angajatorul nu are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de munca la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Curtea constată că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 11(1) din L.130/1996, cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din C. Muncii.
În consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor doua principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Din acesta perspectivă Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „ Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
Referitor la critica apelantei privind acordarea dobânzii legale Curtea, reține următoarele:
Drepturile bănești acordate de prima instanță au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, potrivit art. 166 alin.4 Codul muncii.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plății acestora .
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că va fi obligată apelanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că, repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată la care fac trimitere disp.art.166 alin.4 din Codul muncii și care cuprind dobânda legală, așa cum prevedeau disp.art.1088 Cod civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.
Prin obligarea apelantei, la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.
În raport de considerentele expuse, Curtea în temeiul disp. art. 480 alin.1 Cod proc. civ., respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR "SA - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C., cu sediul în C., b.dul D., nr.1, județul D., împotriva sentinței numărul 7132 din data de 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamantul S. C. DIVIZIA LINII C. pentru C. M., cu sediul în C., b.dul D., nr. 5-7,județul D., ca nefondat.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 martie 2014.
Președinte, T. R. | Judecător, P. B. | |
Grefier, S. C. |
Red.jud. P.B.
Tehn M.D. 4 ex.
Jud. fond: C.D.
18.03.2014
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... → |
|---|
