Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 40/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 40/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-01-2014 în dosarul nr. 1605/54/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 40
Ședința publică de la 15 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. P.-P.
Judecător - E. S.
Judecător - M. M.
Grefier - V. R.
X.X.X
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de B. J. împotriva deciziei civile nr. 8470 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr._/63/2012, în contradictoriu cu intimata C. DE A. OLTENIA SA, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimata C. DE A. OLTENIA SA, prin consilier juridic G.L., lipsind contestatorul B. J..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat faptul că prezenta contestație în anulare nu este motivată, după care:
Instanța, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra contestației în anulare:
Consilier juridic G.L., pentru intimata C. DE A. OLTENIA SA, a solicitat respingerea contestației în anulare, apreciind că motivele invocate de către contestator nu se încadrează în textul de lege indicat de acesta, respectiv dispozițiile art. 318 alin.1 teza 1 Cod Pr.Civilă.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față:
1.Prin sentința nr._/63/2012, în contradictooriu cu pârâta C. DE A. OLTENIA SA s-a respins cererea formulată de reclamantul B. J., în contradictoriu cu parata . OLTENIA SA.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs B. J. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând conform art.304 pct.7,8,9 și art. 3041, 312 alin.1 C.pr.civilă admiterea recursului întrucât nu s-au respectat dispoz. art. 7 alin. 1 Codul muncii, decizia contestată nu face nici un fel de mențiune despre faptul că nu i s-a acordat preaviz, deci textul de lege impune existența unei astfel de mențiuni, în lipsa acesteia decizia fiind nulă, ba chiar mai mult nu i s-a acordat preaviz, ceea ce duce la nulitatea deciziei de concediere.
Prin decizia civilă nr. 8470 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr._/63/2012, s-a respins recursul declarat de reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă, recurentul reclamant nu contestată decizia de concediere ,ci a solicitat doar să se constate că în fapt concedierea a avut loc în cadrul procedurii concedierii colective .În esență, a solicitat de fapt drepturi salariale potrivit art.24.1 și 24.3 din CCM pentru nerespectarea procedurii de acordare a preavizului și compensații bănești până la încadrarea într-un alt loc de muncă.
Pe parcursul judecării la fond nu și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să conteste și decizia de concediere, pe aceasta din urmă, în concret neatacând-o.
Motivele de recurs se circumscriu - deși cuprind o dezvoltare amplă ce se subsumează nulității deciziei de concediere pe care, așa cum s-a arătat nu a atacat-o – în esență și cererilor invocate în acțiunea privind drepturile bănești datorită nerespectării procedurii privind acordarea preavizului, motivul de nelegalitate fiind cel prevăzut de art.304 pct. C.pr.civilă.
Nu poate fi reținută susținerea apărătorului intimatei că recursul este nul, întrucât cuprinde alte motive decât cele invocate prin acțiune pentru că, așa cum s-a arătat recurentul are critici și în ceea ce privește drepturile bănești solicitate inițial .
Cât privește criticile subsumate nulității deciziei de concediere și solicitării recurentului de a se desființa această decizie, reintegrarea recurentului pe funcția deținută anterior și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat până la data reintegrării efective, nu pot fi avute în vedere atâta vreme cât art. 294 alin. 1 C.pr.civilă rap. la art. 316 C.pr.civilă prevede expres că în recurs nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Or, în cauză această solicitare a recurentului reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, care nu a fost supusă analizării instanței de fond în sensul de a se pronunța o soluție în această privință, astfel încât nici controlul judiciar nu se poate exercita. Prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea recurentei pârâte la plata a 6 salarii lunare de baza si compensații bănești plătibile lunar în cuantum de 12 salarii medii brute pe unitate până la încadrarea la un alt loc de muncă.
A învederat instanței că nu înțelege să formuleze contestație împotriva deciziei de concediere, ci doar a solicitat să se constate că nu s-a respectat procedura concedierii colective.
Cât privește critica legată de drepturile bănești neacordate ca urmare a nerespectării procedurii preavizului s-a reținut că și aceasta este neîntemeiată.
În cauză se constată că prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 15/25.10.2012 s-a aprobat externalizarea activității de pază, ceea ce a condus la disponibilizarea salariaților angajați în cadrul acestui serviciu.
Prin adresa_/5.11.2012 unitatea a încunoștințat pe contestator despre conținutul hotărârii CA, despre încheierea unui contract de prestări servicii cu o firmă de pază, care s-a obligat să angajeze agenții de pază ai companiei, despre faptul că nu unitatea nu poate oferi contestatorului un alt loc de muncă și i-a solicitat ca până la 7.11.2012 să își exprime acordul cu privire la încetarea contractului individual de muncă.
Chiar dacă adresa arătată nu este denumită de angajator ca fiind un preaviz, caracterizarea actului se face în funcție de conținutul său și de informațiile care au fost aduse la cunoștința celui căruia actul i se adresează. Cum adresa precizează că va înceta contractul de muncă al salariatului, căruia i se aduce la cunoștință atât actul în baza căruia va opera concedierea, cât și care sunt posibilitățile de a ocupa un alt loc de muncă, este evident că aceasta are toate caracteristicile pentru a fi considerată un preaviz în sensul art. 75 codul muncii.
Preavizul reprezintă înștiințarea celeilalte părți a contractului individual de muncă despre încetarea raporturilor de muncă și constituie o obligație a angajatorului atunci când concedierea se dispune pentru motive neimputabile salariatului, conform art. 65 și 66 codul muncii. Cum codul muncii nu impune comunicarea într-un anumit mod a preavizului, este esențial ca anterior încetării contractului salariatul să aibă cunoștință despre desființarea postului și să poată aprecia asupra modului în care se va derula cariera sa profesională, preavizarea fiind făcută printr-un act distinct de decizia de concediere, înainte de emiterea acesteia.
Art. 76 lit. b din codul uncii stabilește că decizia de concediere trebuie să conțină durata preavizului acordat salariatului. Referirea la preaviz poate fi făcută direct, dacă forma deciziei de concediere aleasă de angajator cuprinde o mențiune expresă la aceasta sau indirect, dacă se face trimitere la actul prin care dreptul la preaviz a fost respectat.
În cauză față de faptul că instanța nu a fost sesizată inițial cu o contestație împotriva deciziei de concediere, cadrul procesual sub aspectul obiectului fiind expres și clar precizat de către reclamant prin acțiune în sensul că nu înțelege să conteste decizia, ci solicită numai drepturile bănești menționate, nu prezintă relevanță criticile referitoare la durata preavizului și a faptului daca, această mențiune s-a făcut în decizia de concediere, instanța nefiind investită în acest sens.
Oricum, s-a reținut că simpla mențiune în decizia de concediere la adresa ce a constituit înștiințare cu privire la încetarea raporturilor de muncă este suficientă prin referirea indirectă la durata preavizului pentru ca decizia de concediere să fie legală.
Mai mult, în ipoteza nemenționării duratei preavizului în decizia de concediere, aceasta ar conduce la nulitatea acestei măsuri ,doar în ipoteza în care se dovedește producerea unei vătămări celui disponibilizat, ori în speță nici nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit, cel puțin implicit, în ce a constat vătămarea contestatorului, în condițiile în care acesta a cunoscut din data de 5.11.2012 că va înceta contractul său de muncă.
Prin urmare, criticile recurentului circumscrise acordării drepturilor bănești sunt neîntemeiate.
Cât timp obligația de a acorda preavizul a fost îndeplinită, criticile recurentului nu sunt fondate, soluția instanței de fond este legală și de asemenea fiind justificată prin coroborarea principiului general al bunei credințe, care fundamentează raporturile de muncă potrivit art. 8 alin. 1 din Codul muncii cu cel al exercitării drepturilor numai potrivit scopului lor, iar nu pe calea abuzului de drept; A fost acordat dreptul de preaviz cu 10 zile înainte de emiterea deciziei de concediere( adresa_ a fost emisă la 5.11.2012 iar concedierea a operat la 15.11.2012).
Așa cum recunoaște și recurentul reclamant prin acțiune, acesta a solicitat încetarea raporturilor de muncă cu unitatea, în acest sens fiind și adresa nr._/19.11.2012 către ITM D. și adresa_/26.09.2013 reclamantul neputând beneficia nici de plăți compensatorii potrivit art. 24.3 CCM.
Văzând și dispoz. art. 312 alin.1 teza 2 C.pr.civilă s-a respins recursul declarat de reclamantul B. J..
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare B. J., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea contestației a arătat că în mod eronat instanța de recurs a apreciat că în cauză a operat o concediere individuală, deși a fost vorba de o concediere colectivă, întrucât au fost concediate 115 persoane, nefiind respectată procedura prev.de art.69 și urm.Codul muncii.
Astfel s-a arătat că din simpla comparare a celor două organigrame, rezultă o diferență de 101 salariați (posturi ce au dispărut din noua organigramă), de la Sectorul pază și alte compartimente, eroarea materială constând în numărul eronat de salariați concediați arătați de către instanța de recurs, în realitate fiind vorba de un număr de 57 salariați, pentru care s-a dispus încetarea contractului de muncă în temeiul art.65 Codul muncii. Contestatorul a precizat că în această situație ne aflăm în prezența unei concedieri colective, fiind depășit numărul de 30 salariați concediați conform art.65 Codul muncii.
În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.38 alin.1 teza I cod procedură civilă.
Intimata C. de A. Oltenia a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației, arătând că motivele invocate de contestator exced dispozițiilor art.318 cod procedură civilă, care limitează motivele contestației în anulare.
Contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Temeiul de drept al contestației în anulare l-a reprezentat teza I a art.318 cod procedură civilă, în conformitate cu care hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Primul motiv prevăzut de art. 318 cod procedură civilă are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite.
Este vorba deci de acea greșeală pe care o comite instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
Sunt greșeli materiale, în sensul art. 318 cod procedură civilă, respingerea unui recurs ca tardiv, în raport de data înregistrării la instanță deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal înăuntrul termenului de recurs; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată etc.
Textul vizează greșeli de fapt, involuntare și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretarea unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, întrucât altfel s-ar da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, încălcându-se dispozițiile legale privind gradele de jurisdicție existente în legislației română.
In speță, din analiza motivelor contestației în anulare formulate de contestator, instanța reține că acesta are în vedere modul în care instanța de recurs a aplicat dispozițiile legale incidente în cauză și anume art.65 – 68 și urm.Codul muncii, privind concedierea individuală și concedierea colectivă, cu consecințe asupra soluționării litigiului dedus judecății.
Modul de apreciere de către instanța de recurs a dispozițiilor legale incidente în cauză nu reprezintă o eroare materială, în sensul art. 318 teza I, cod procedură civilă, astfel încât, având în vedere aceste considerente, în baza art. 318 – 320 cod procedură civilă contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B. J. împotriva deciziei civile nr. 8470 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr._/63/2012, în contradictoriu cu intimata C. DE A. OLTENIA SA.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Ianuarie 2014.
Președinte, M. P.-P. | Judecător, E. S. | Judecător, M. M. |
Grefier, V. R. |
Red.jud.E.S.
Tehb.MC/2 ex.
Data red.-24.01.2014
j.rec. M.L.N.-A.
C.R.
T.R.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
